În 2019, a apărut la Editura INTEGRAL volumul Aud cum se formează sarea. Antologie de proză scurtă chineză din generația post-optzecistă (în traducerea excelentă a Paulei Teodorescu). O antologie cu o temă provocatoare - ce scriu scriitorii chinezi formați direct într-o societate (semi)capitalistă -, dar care a trecut complet neobservată. Faptul e cu atât mai curios cu cât antologia include doar scriitori din Mainland China (adică fără Hong Kong și Macao, orașe cu alt sistem, despre care s-a tot scris). Aici vorbim de scriitori care trăiesc în megapolisuri gen Shanghai, Shenzen sau Beijing. 

Dar întâi să lămurim ce e cu această generație postoptzecistă: În China, generațiile literare se împart nu după momentul debutului, ci după anul nașterii, prin urmare generația postoptzecistă cuprinde nume de scriitori născuți după 1980 (1880 – 1986, în cazul antologiei de față) – debutați, așadar, după 2000. Ar fi, prin urmare, un corespondent al douămiismului, generația literară căreia îi aparțin și eu.

E generația născută după ce Deng Xiaoping a demarat „programul de reformă și deschidere” spre capitalism în 1978, compusă din copii care – la orașe - au crescut într-o oarecare decență economică, iar în zonele industralizate de coastă direct într-o „societate de consum”. Estul și România comunistă nu pot fi comparate ca nivel de sărăcie cu China lui Mao: imaginați-vă niște ani 80 românești compacți, întinși între 1949 și 1978, cu bunurile alimentare de bază cartelate strict – și care a reușit să asigure doar „bolul de orez” zilnic pentru cetățenii săi, carnea fiind la categoria bun de lux. 

Această generație e apoi, compusă din indivizi rezultați în urma politicii copilului unic (1980 – 2016), care a avut ca rezultat, printre altele, apariția unui controversat sindrom socio-psihologic: „sindromul micului împărat”: un copil răsfățat intensiv părinți și bunici, care-l transformă într-un mic tiran al familiei. De aici, alte standarde de viață, alt nivel de individualism.

Și, nu în ultimul rând, e Internetul: e prima generație cosmopolită, care se bucură de această jucărie nou-nouță, capabilă să te pună în contact cu oameni, muzici și idei din toată lumea. În plus, chiar dacă adolescenții chinezi din anii ‘90 nu au avut MTV (care a asigurat legătura tinerilor români cu cultura pop angloamericană), au avut totuși acces la coolness-ul angloamerican, japonez și corean; chiar dacă nu întotdeauna în originale scumpe trase-n țiplă, ci în copii piratate. 

Ca hârtie de turnesol pentru gradul de emancipare a generației postoptzeciste în raport cu cele anterioare e faptul că – într-o cultură tradiționalistă atât de centrată pe valorile familiei precum cea chineză – protagoniștii povestirilor din antologie sunt fie burlaci, fie cupluri fără copii. O singură proză, mediocră, aduce în discuția dorința de a avea copii.

Scriitorul „rock star”

Acuzele aduse acestei generații au fost în general asemănătoare cu cele aduse douămiiștilor de la noi: că prea mult comercial și coolness, prea multă autopromovare prin scandal, prea mult me-me-me (adică autoficțiune și persoana 1), prea puțin interes pentru mize „mature” și realismul mare (gen roman-frescă) și prea mult pentru microrealismul urban, cu tot ce implică asta: individualism, consumism, cosmopolitism și alienare. 

Diferența, însă, față de România e că în China literatura rurală făcea norma, marile lor romane erau de obicei inspirate din lumea țărănească (vezi nobelizatul Mo Yan). Dacă literatura japoneză plictisește prin lipsa cronică de umor (cum observa undeva Dan Sociu) și simbolizare excesivă, literatura chineză obosește prin excesul de ruralitate și social; e plină de Ioni și Răscoale, însă spre deosebire de japonezi, chinezii au umor cu carul, ceea ce le face literatura face net mai digerabilă. Or, postoptzeciștii sunt prima generație care își fac un program din „aruncarea la gunoi” a temelor rurale – ceea ce, până la urmă e explicabil sociologic. China nu mai era atunci un stat predominant agrar ca în socialismul lui Mao și primul deceniu al lui Deng Xiaoping, ci unul deja puternic industrializat și dominat de „megalopolisuri”. Toate povestirile din antologie se întâmplă în astfel de medii urbane.

Așa cum zicea și criticul Ștefan Baghiu, unul din pariurile douămiismului a fost succesul comercial pe model de rock star, cu romane underground care să bată albumele muzicale la vânzări, printr-o scriitură angloamericanizată și mai pop – însă niciunul din reprezentanții generației n-a reușit să-și cumpere măcar un Logan din vânzarea cărților: vorbim de o piață de carte în care la 3000 de exemplare vândute, editura branduiește volumul ca bestseller. Abia realizarea unui film după o carte proprie, la care lucrezi ca scenarist, îți bagă în cont Loganul. 

Ei bine, în China, cel puțin doi reprezentanți ai generației au împlinit the chinese writers’ dream, devenind bogați (= milionari) din vânzări și capitalizându-și ulterior notorietatea și-n în alte direcții: Han Han a vândut cu primul său roman din 1999, San zhong men/Ușa triplă 20 milioane de exemplare; romanul e o autoficțiune „salingeriană” (am pus ghilimele pentru că rudimentar și cam la mâna a treia) despre un licean care își întrerupe studiile, neputându-se adapta programei. Ulterior, a lansat unul din cele mai citite bloguri din China, care i-a adus chiar mai mulți bani decât cărțile; hobby-ul lui e să fie pilot independent de curse, adică neafiliat vreunei echipe care să-l susțină financiar. Celălalt copil teribil al generației, Guo Jingming a vândut 1,5 milioane de exemplare cu romanul său din 2003, Huan Cheng/Orașul Fermecat (un fantasy emo, pe structură de manga japonez). Pe urmă, s-a lansat în industria cinematografică, scenarizând, regizând și co-producând seriale emo-narcisiste despre tineri bogați și singuri. 

Coordonatorii antologiei: un Cristea-Enache marxist și un Iovănel liberal

Atât Guo, cât și Han sunt câștigători ai faimosului concurs Noul concept de literatură, susținut de revista Mengya/Muguri - Han la prima ediție din 1999, iar Guo la a doua. Analogul revistei de desant al douămiiștilor, Fracturi (care a sucombat după trei numere) a fost revista Mengya/Muguri, o revistă mastodont a Asociației Scriitorilor Chinezi gen Ramuri care, după ce a pierdut în anii 90 subvențiile, s-a reconvertit pe piața liberă în revistă a literaturii tinere, cu un succes remarcabil. În 1999, revista a propus un premiu cu numele programatic Xin Gainian/Noul concept de literatură. Concursul a creat o emulație formidabilă, iar guvernul a decis să sprijine inițiativa, câștigătorii având astfel posibilitatea să intre fără examen la Litere. Multe din numele cuprinse în antologie sunt câștigători ai acestui premiu.

Antologia e coordonată de nume din zone ideologice opuse, liberalul hongkonghez Song Geng,  specialist in studii culturale, gen și identități (un fel de Mihai Iovănel), și un critic literar din Mainland China, Yang Qingxiang, care, deși aparține generației postoptzeciste, e aliniat ideologiei mainstream, un soi de Daniel Cristea-Enache la noi: de pildă, în loc să facă promovare în prefață, oferă o prezentare la rece a curentului postoptzecist si apoi trage de urechi individualismul, confuzia, lipsa idealurilor, blocarea în adolescență. Una peste alta, ca reprezentare de gen câștigă linia Iovănel – din cei 16 autori antologați, 9 sunt femei (în treacăt fie spus, președintele Asociației Scriitorilor Chinezi este din 2006 o femeie, Tie Ning).

În fine, antologia: întâi, despre corectitudine politică

Povestirea care deschide volumul, Acasă de Zhang Yueran (studii în Singapore, profesoară universitară în Beijing, câștigătoare a Noului concept) nu m-a dat pe spate: bine scrisă, dar prea corectă ideologic, ca un fel de literatură oengistă de la noi: sunt două cupluri în oglindă, o femeie care lucrează în domeniul menajului, în Beijing, punând ban pe ban să-i trimită soțului și copiilor ei, să-și facă o casă nouă în satul lor din Sichuan (cea veche fusese distrusă la cutremurul din 2008) și cuplul middle class pentru care lucrează: deși sunt împreună de șase ani, cuplul n-are copii și nu-și pune problema căsătoriei. Ea plănuiește în secret să fugă din monotonia relației și de alienarea carierei corporate într-o viață simplă, dar dedicată unei cauze sociale nobile, fără să știe că și el s-a săturat de job și îi e dor de romantismul revoluționar al tinereții. Cutremurul funcționează ca trigger. Dincolo de morala corectă politic, realitatea e că acest cutremur din Sichuan chiar a fost un moment de intensă emoție națională, care a solidarizat oamenii peste confortul de clasă și a voluntari din toate categoriile sociale. Oricum, povestirea dă o imagine realistă a standardului de confort în care trăiește middle (și uppper) class-ul corporatist din marele urban – în apartamente cu servitori și gadgeturi de ultimă oră sau în vile în stil european din suburbii închise, dotate cu mobilă veche și antichități, cu party-uri la care se mănâncă vită japoneză și homar adus cu avionul. 

Povestiri amuzante și light

Hai să facem ceva de Shou Zhi (scriitor autodidact, antreprenor pe zona de reviste) este un fel de Tortilla Flat, obraznică în context chinezesc pentru că e programatic și ostentativ despre nimic. Într-o țară socialistă obsedată de virtutea muncii, un grup de inceli sau loseri părăsiți de neveste taie frunze la câini pe banii părinților, pălăvrăgesc despre gagici și planuri improbabile de biznis, băiețesc și beau toată ziua – și nu în ultimul rând, fac niște glume excelente de autobază, mustind de cuvinte vulgare, date verde (aici, merită o steluță și priza la slangul contemporan românesc al traducătoarei). Grupul, forjat în școala generală, și-a încercat norocul prin alte părți, dar nefăcând „nicio bășină” s-a reunit în micul orășel natal: „când eu am plecat la școală în altă parte, Lao Niao a lucrat cu taică-su pe trenuri, iar Li Dong a umblat fleandura o vreme până a intrat la pârnaie pentru câțiva ani. În tot acest timp, doar Zhao Xiaoxi a stat acasă”. Ca stil și atitudine sfidătoare, se apropie cel mai mult de douămiismul meu.

Teatrul tragediei de Yan Ge (câștigătoare a Noului concept) este o o comedie de moravuri „dintr-o capitală de județ”, cu un gen foarte chinezesc de umor - absurd și-n același timp „sănătos”, popular – care amintește bizar de Lavinia Braniște. Naratoarea și romanciera (pe care aflăm la un moment dat că o cheamă Rongrong) sunt prietene din copilărie, iar pasiunea romancierei e să stea toată ziua în geam, înregistrând toate bârfele și zgomotele ca un telescop radio și scriind un roman, Orchestra sunetelor, în care toarnă, sub o formulă pompos-alegorică, toate informațiile pe care le-a auzit. Romanul, decide precocea romancieră, urmează să se termine cu fraza „teatrele unde se pun în scenă tragedii vor sfârși în mod tragic”. Rongrong lucrează o viață la romanul ăsta total, bazat pe personajele personajele EU, Trompetistul și Dirijorul, plus „bestia care răgea neîncetat la fabrica de gunoi a orașului”, dar nu i-l publică nimeni și ajunge o ziaristă de mâna a a doua. Însă, după ce moare căzând de la balconului unei săli de concerte în timpul unui spectacol cu Patetica lui Ceaikovski, devine vedetă regională. 

Cuplu la roșu de Ma Xiaotao (premiu la Noul concept) e cea mai caldă proză a volumului. Stilul e o combinație reușită de Jane Austen și chick lit inteligent estic (acțiunea ar putea la fel de bine să se petreacă în Bucureștiul povestirilor de debut ale Laviniei Braniște, plus un gen similar de umor). E practic istoria de viață a unui cuplu care, după terminarea facultății, face un credit pentru „o casă la roșu”, într-o suburbie în „inelul 5” al Beijingului, la două ore navetă de jobul lui de televiziune din „inelul 1”. Ea încearcă de formă câteva joburi, apoi sub pretextul amenajării casei, renunță să mai caute ceva. Planurile grandioase de amenajare a casei se termină cu o încropeală cu iz studențesc de la târgul de vechituri, în care doar dormitorul e pe de-a-ntregul funcțional. Femeia stă toată ziua în casă, pe care o umple de pisici, se dă pe net sau se uită toată noaptea la telenovele coreene și se culcă înainte ca el să plece la serviciu – și, când el se întoarce, îi face capul pătrat cu tot felul de nimicuri. Bărbatul se uită la colegii lui care saltă economic și simte că muncește degeaba alături de așa soție leneșă: cu casa aia „la roșu” în care îi e rușine să primească pe cineva, cu o nevastă care nu vrea măcar să-l însoțească la ieșirile cu colegii de muncă. Apoi e invitat de o fostă iubită din facultate, ajunsă în lumea bună, să vină cu soția la o petrecere exclusivistă de casă nouă. Nu divulg ce se-ntâmplă acolo, spun doar că Jane Austen și nu Braniște.

De la dulce amar spre tristețe neagră 

Ruloul de omletă a lui Shu Qiao e o povesire scurtă, la limita flash fiction-ului, despre întâlnirea dintre soția doctoriță și amanta liceeană a soțului, petrecută acasă la doctoriță. Povestirea e scrisă mișto, dialogurile sunt cool, iar tăieturile - făcute profi, pe principiul maximum de conținut în minimum de formă. Finalul e cam clișeu, pe witz de creative writing.

Domnul Paolo de Zhou Jianing (premiu la Noul concept) e interesantă prin personajul pe care-l propune: Domnul Paolo e un Ladima din Patul lui Procust - scriitor indian în exil, patetic de sărac, care se dă italian și ale cărui răsfățuri austere sunt să fumeze iarbă și să întindă cât mai mult de cafeaua pe care o bea la barul unde lucrează naratoarea. Povestirea incepe așa: „I-am spus lui Lulu: scuipă-i în pahar înainte să i-l duci”. Toți angajații cafenelei îl disprețuiesc, pentru că pute de la o poștă a sărăcie, dă rău imaginii localului și ocupă degeaba masa. Indianul își maschează rușinea de a fi sărac afișând o politețe și pedanterie excesivă, „de domn din alte timpuri”, dar nu păcălește pe nimeni; ce transmite e timiditate, stângăcie și miros de naftalină. Povestirea nu denunță stângist disprețul față de sărăcie, ci descrie cu precizie anatomică scârba față de oamenii săraci – ceea ce o face mult mai convingătoare ca discurs umanist și, paradoxal, compasiv.

Aparatul de ras Phillips de Zheng Xiaolu are ceva din povestirile cu (pre)adolescenți ale lui Ionuț Chiva (dar mai puțin subtil) și din proza lui Iulian Bocai - Ciudata și înduioșătoare viață a lui Priță Barsacu (dar mai puțin profund). Niciunul însă - calofili cum sunt - nu are simțul social al lui Zheng, complexitatea observațiilor de mediu. Povestirea, care se întâmplă la începutul Războiului din Irak, e despre un proletar rămas văduv care se zbate să aibă grijă de doi copii: unul a terminat facultatea și trebuie să-i facă rost de avansul pentru un apartament în care să se mute cu iubita lui, o fată înfiptă și materialistă de la țară. Celălalt e un băiat la intrarea în adolescență, căruia îi plac cămilele și, pornind de aici, e fan al Orientului Apropiat și implicit al lui Saddam Hussein, fiind devastat sufletește când balanța războiului începe să încline în favoarea americanilor. Nedreptățile noilor realități capitaliste nu sunt criticate direct, doar expuse prin fapte: soția lui moare după ce refuză operația de cancer care ar fi supt atât economiile de 60.000 yuani ale familiei (necesare pentru avansul de 100.000 de yuani pentru apartament), cât și locuința precară în care locuiesc, situată într-o baracă muncitorească pe mai multe niveluri, cu podea de PFL. De asemenea, bărbatul trebuie să se gândească și la banii necesari pentru a plăti, peste câțiva ani, și facultatea băiatului cel mic. În China, atât facultatea, cât și sănătatea sunt încă pe bani. Bărbatul e între două vârste, îmbătrânit sufletește de toate grijile astea - dar se trezește erotic când intră în contact cu vecina nouă și misterioasă de dedesubt, cel mai probabil prostituată. Tonul e light, amuzant, jucat naiv, în contrast cu realitățile dure de dedesubt. 

Îndepărtate-s amintirile de Zhang Yiwei (două premii la Noul concept) e o proză povestită foarte încâlcit, tăiată à la Cristi Puiu, care îți spune abia pe la jumatea povestirii cine-s personajele și cum s-au nimerit în aceeași casă și abia la sfârșit te prinzi că de fapt, stai puțin etc..., n-am înțeles-o deci din prima, am recitit-o, am zis aha, deci despre asta e; între timp am uitat exact ce, ceva trist cu oameni săraci, o tânără singură care stă cu doi bătrâni faliți care nu-s părinții ei. 

Aleargă, Li Lini, aleargă este hitul subversiv al lui Su Ci (scriitoare autodidactă, lucrează ca asistentă medicală în psihiatrie, ofițer de propagandă, dansatoare de club, chelneriță). Ceea ce a propulsat povestirea ca hit este probabil dezvăluirea practicilor de mușamalizare a cazurilor de incompetență/dezinteres/malpraxis din sistemul medical (psihiatric). Dincolo de asta, povestea este touchy și obsedantă. Li Lini, naratoarea, e o asistentă medicală dezinteresată de jobul ales la presiunea părinților, dar pasionată din copilărie de alergarea de rezistență. În spitalul de psihiatrie lucrurile sunt vraiște, dar personalul își acoperă reciproc greșelile și neglijențele. Lui Lini i se încredințează activitățile fizice cu bolnavii și descoperă uimită că o pacientă (fără nume și aparținători) îi ține ritmul fără efort; că, oricât și-ar forța limitele, pacienta aleargă abstrusă și „senină ca un tren deraiat” (cum ar zice Ruxandra Novac) cot la cot cu ea. La fel ca pentru Lini, și pentru pacientă alergarea e o formă de eliberare euforică – dar care pe ea o bagă, mai apoi, în manie: „Corpul ei continua să se bălăngănească fără oprire, iar mișcările erau din ce în ce mai ample. Vreau să alerg, s-alerg! Ei mi-au zis să alerg repede să nu mă opresc! Bâiguia o salată de cuvinte și pe măsură ce vorbea, se agita tot mai tare.” Cele două continuă să alerge umăr la umăr, dezvoltă un fel de afecțiune bizară, extraterestră, însă, cum reprizele de alergare se termină în episoade maniacale, pacienta este la un moment dat legată de pat. Nu mai dau spoilere – spun doar că povestirea e despre vinovăție.

Elefantul uriaș de Fu Yuehui este despre o fată urâțică venită de la țară să-și facă o viață în marele oraș, unde își face speranțe cu un bărbat cu 10 ani mai în vârstă, mult peste nivelul ei, atât social, cât și ca aspect fizic. Însă bărbatului îi e rușine cu ea, o întâlneste în cvasisecret ca să se descarce sexual, o disprețuiește și se disprețuiește pentru că o face cu o fată așa săracă și urâtă. Ulterior se creează o legătură emoțională între ei, dar pe care bărbatul și-o (tot) neagă.

Realism ba poetic, ba fantastic

Han Han și Guo Jingming nu sunt prezenți în antologie. Apare în schimb scriitoarea Di An, cu studii în Franța și prezentă „în topul delor mai bogați scriitori chinezi în 2010 și 2011”. În Sena nu îngheață este vorba despre un tânăr semiratat de 26 de ani, venit la Paris pentru studii prelungite interminabil și care în prezentul povestirii o freacă deprimat lucrând ca ghid pentru turiștii chinezi în agenția de turism a tatălui său. Tonul e resemnat și depresiv: „printre studenții chinezi umblă o vorbă, că pentru fiecare an petrecut afară, cineva îmbătrânește trei ani. Eu am stat șapte ani în afara Chinei – 7x3 fac 21, oricine poate calcula ușor care-i vârsta mea reală.” Povestirea e relevantă pentru viața studenților chinezi care studiază în Occident - izolați între studenți asiatici și lucrând în part-time-uri pentru firme chinezești. Povestea se termină într-un Paris cuprins de cețuri fantomatice și reci, cu apariții fantastice.

Aud cum se formează sarea de Wang Weilan (antropolog), deși dă titlul volumului, deși are forță, stil, subtilitate, inteligență (pe scurt, clasă) – nu m-a prins așa de tare. My bad, sorry. Chiar dacă se petrece in apropierea Tibetului Curat și Necorupt de Civilizație fetișizat de hipioții occidentali, povestirea nu are nicio legătură cu clișeul. Din contră, protagonistul lucrează într-o fabrică tristă ca o cazarmă militară, în care sunt doar zece femei, a fost un bețiv hardcore ca să uite izolarea și ostilitatea locului - și care s-a lăsat când cel mai bun tovarăs de beție a căzut în lacul de sare în care moare orice formă de viață. „Acum nu mai beau, dar viața mea nu s-a făcut mai bună. Războiul meu rece cu Xia Ling (soția – n.m.) e din ce în ce mai greu de suportat.” Poezia e deci mai degrabă uscată și existențialistă, perspectiva, depresivă și seacă, iar atmosfera, de o stranietate vidă ca-n Deșertul tătarilor a lui Buzzatti. 

Inele și fii de Su De (membră plină a Asociației Scriitorilor de la numai 26 de ani) e mediocră, școlărească și din alt film, outdated: cu blesteme și vrăji dezlegate, bașca Drama de a Nu Putea Avea Copii. Ok, cadrul e urbanul foarte mare (Shanghai), protagoniștii, corporatiști – dar dincolo de asta povestirea e o însăilare didactică ca-n fantasticul lui Voiculescu. În pofida grămezilor de iubire conjugală monogamă, un cuplu ajunge în pragul divorțului pentru că ea evită sexul de teama unui (alt) avort spontan care ar putea fi fatal (chestie care ar face sens în România lui Ceaușescu unde mijloacele contraceptive erau interzise, dar nu în China copilului unic). N-am niciun scrupul să dau spoilere, oricum povestirea e proastă: de vină e un inel blestemat. Aruncat inel, apărut bebelash, happy end.
În sfârșit, povestirea mai include și trei povestiri SF, care nu prea aveau ce căuta în această antologie instalată solid în realism, chiar și atunci când recurge la cioace fantastice. Anyway, singura care m-a convins e Planetele invizibile de Hao Jingfang (premiu la Noul concept), o glosă neașteptat de subtilă la Orașele invizibile ale lui Italo Calvino. 

Concluzie: microrealism neangajat politic de ambele părți

Trăgând linia, în raport cu douămiismul, postoptzecismul chinez e, prin forța socialistă și confuciană a lucrurilor, mai cumințel, mai puțin exhibiționist și flamboaiant. Ceea ce nu e un lucru rău, pentru că mizând mai mult pe microsocial decât pe modele de cool de import precum primul val douămiist, s-a putut duce mai în profunzimea lucrurilor, câștigând în adevăr și autenticitate. Din acest punct de vedere, seamănă mai mult cu al doilea val douămiist, cel matur, care a glisat spre microrealism – unde trebuie să recunoaștem că s-au dat cele mai bune proze ale douămiismului. 
Și, la fel ca microrealismul douămiist, și postoptzecismul chinez refuză angajarea politică directă, lăsând faptele să vorbească. De ce această lipsă de angajare în ambele părți? După cum glumeau cândva studenții de la Medicină, „e o chestiune complexă care prezintă umflături”.

Post Scriptum

Am scris acest articol pentru că mă enervează fascinația snoabă a românilor pentru cultura japoneză, când nimic nu ne leagă de lumea aia și de literatura lor atât de plictisitoare (indiferent de brand, Mishima sau Murakami). Literatura chineză recentă ar trebui să ne fie mult mai apropiată de suflet. Avem un trecut socialist comun nealiniat ortodoxiei moscovite, cu o versiune, cea a lui Ceaușescu, direct influențată de Mao (vezi cultul personalității, ideologia suzeranității și a revoluției permanente, hipercontrolul și disciplina coercitivă). Acest trecut socialist comun a creat un gen de umor și un limbaj duplicitar și aluziv perfect inteligibil pentru ambele părți (spre deosebire de cel japonez, și el aluziv, dar simbolizant până la saturație, de pe altă planetă). Nu mai vorbim că, după transformarea sistemelor, România și China au fost populate de o faună umană asemănătoare, cu comportamente aproape similare: șmecherași, muncitori lumpenizați din Moldova care se trag spre Ardealul industrializat, băieți ambițioși de la țară care săltă în middle class-ul corporatist, băgându-se la credite pentru apartamente proaste, îmbogățiți recent care epatează prin opulență etc. 

China, e într-un sens, România la puterea 10: rănile lăsate de greșelile tragice din trecut au fost mult mai adânci, sărăcia (care nu se datorează socialismului maoist, capitalismul indian performând mult mai prost ca GDP per capita în perioada dintre 1950 – 1980/1,5% vs. 4.52%) mult mai apăsătoare, iar refomarea sistemului, noul „socialism cu specific chinezesc”, a creat o dezvoltare amețitoare, care în regiunile dezvoltate ne lasă la ani lumină în spate. Ca să citez un amic de Facebook, Tokyo îți lasă impresia unui oraș futurist din anii 90; megalopolisurile chinezești – de futurism din secolul ăsta. 

Foto arhivă: https://hpcbristol.net