„O nenorocire nu vine niciodată singură”.
În limbajul mai academic al zilelor noastre, asta s-ar traduce în caracterul interesecțional al crizelor pe care le traversăm. Intersecționalitate se referă la modul în care diferite caracteristici ale unei crize se intersectează cu cele ale unei alte crize, contribuind astfel una la cealaltă. De exemplu, o problemă sanitară cum a fost pandemia de COVID a afectat mai puternic femeile, pentru că ele au fost de multe ori cele care au fost nevoite să renunțe la slujbă pentru a îngriji familia.
O astfel de interconectare se întâmplă și cu criza climatică, care nu vine într-o lume altminteri perfectă, ci într-una în care deja exista foamete globală și inegalități sociale. Despre asta s-a discutat în cadrul mai multor sesiuni la București în cadrul Climate Change Summit, o serie de conferințe anuale despre soluții pentru marile probleme de mediu cu care ne confruntăm.
Despre asta am vorbit mai în amănunt cu două invitate cu experiență în activismul de mediu dintr-o perspectivă interacțională, Rebecca Burgess (fostă directaore a filialei engleze a The Hunger Project Marea Britanie, o organizație globală pentru eradicarea foametei) și Antoinette Vermilye.
Născută în apropiere de ocean, Antoinette Vermilye a fost mereu mânată de o pasiune pentru natură. Printre altele, a co-creat fundația Gallifrey, care se ocupă cu protecția vieții marine, și mișcarea SheChangesClimate, o campanie globală care-și propune să aducă mai multe femei la masa discuțiilor despre schimbările climatice și la COOP28. A curatoriat podcastul educațional Voices of the Ocean, care aducea în prim plan mai multe creaturi marine, încercând să vadă lumea din perspectiva lor, și a organizat o campanie de presiune publică împotriva transportului de aripioare de rechin. În cadrul conferinței Climate Change Summit, Antoinette a vorbit despre de starea oceanelor noastre și de ce ar trebui să reducem consumul și producția de plastic.
Citește mai jos interviul cu aceasta.
Scena9: Care sunt provocările pentru a găsi soluții de reducere a deșeurilor folosite în mâncarea noastră?
Antoinette Vermilye: În prezentarea mea am arătat o poză cu o banană învelită în plastic. Cât de nebunesc e asta? Când vorbesc cu oamenii despre asta, îmi spun: oh, nu, asta vrea consumatorul. Când vorbesc cu producătorii, îmi spun: altfel ar fi prea scump. Trebuie să gândim mai creativ. După COVID am văzut o creștere a numărului de magazine zero-deșeuri, a numărului de oameni care duc după ei o sticlă refolosibilă. Acestea sunt schimbări comportamentale care au devenit mainstream. Trebuie să facem asta și cu ideea că atunci când te duci la supermarket ar trebui să poți să alegi să nu cumperi totul în plastic. Acum nu o avem. Trebuie să le cerem asta supermarketurilor, producătorilor de plastic. Să le cerem să se gândească mai pe pe termen lung la diferite moduri de a face lucrurile. Un exemplu foarte bun este Soda Stream (aparat de băuturi carbogazoase). Ai în bucătărie un aparat, o sticlă, pe care o umpli cu apă de la robinet, îi pui o capsulă de CO2 și ai apă carbogazoasă. Gândește-te la asta în comparație cu Pepsi, Coca-Cola, unde ei trebuie să extragă altă apă, să producă sticlele – pentru fiecare sticlă pe care o produc risipim echivalentul a două sticle jumătate de apă. Apoi e depozitarea, sucul se încălzește, se răcește, nu știm cât stă în supermarketuri. Nu e grozav că avem un sistem care ar putea rezolva problema asta? Sigur, nu pentru toată lumea, dar trebuie să ne întrebăm cum facem să scalăm sistemul și pentru țări mai puțin dezvoltate. Se poate face asta? Eu zic că da. Trebuie să existe voință, dar companiile care pot implementa asta au interesele investitorilor în minte și trebuie să aibă mereu profit. Nu vor să treacă la un sistem care le-ar aduce venituri mai mici, dar ar economisi mai mult.
E foarte interesant ce spui, pentru că mi se pare că și în România văd tot mai mult plastic în supermarketuri, acoperind fructe care înainte se vindeau foarte bine și fără. Și nu mi se pare că e ceva ce vreun consumator își dorea în mod special.
Microplasticul se referă la bucățile mai mici de 5 mm de plastic care au rămas în mediu ca urmare a poluării cu plastic. Microplastice primare sunt mici particule de plastic create special pentru diferite obiecte, cum ar fi cosmeticele sau microfibrele ce provin din diferite textile (plase de pescuit de exemplu). Microplasticele secundare sunt particule care provin din plastice mai mari, cum ar fi sticlele de apă, care la lumina soarelui sau sub acțiunea valurilor oceanelor încep să se descompună.
Există un motiv pentru care se întâmplă asta. Plasticul vine din combustibili fosili. Când companiile de petrochimice și-au dat seama că trecerea la vehiculele electrice va însemna mai puțină benzină, au trebui să se reorienteze. Acum, în loc de benzină avem plastic inutil. De fapt, chiar se prevede că producția de plastic se va tripla în următorii 30 de ani.
Într-un alt interviu pe care l-ai acordat vorbeai despre necesitatea de a ne uita la „golurile neidentificate” care pot crea un efect în lanț dacă rămân nerezolvate. Poți să-mi dai niște exemple de astfel de goluri?
Uite, în 2017 lucram împreună cu Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii la un raport despre microplastic în oceane. Ceea mai mare cantitate de microplastic venea din textile, haine. Toată lumea spunea oh nu, ce oribil și se concentra pe textile. Și asta e minunat, dar textilele erau responsabile de 35%. 28% erau particule de cauciuc de la mașini. 28% nu e puțin. Știm că acum vrem să trecem la vehicule electrice. Ei bine, vehiculele electrice pot fi și de peste două ori mai grele decât mașinile normale pentru că bateriile sunt grele. Asta înseamnă că uzura anvelopelor crește și ea. Acum avem microplastic de la cauciucuri în Oceanul Arctic, Antarctica, Alpii. Am vorbit cu mai multe grupuri implicate în sistem și i-am întrebat dacă fac ceva în privința asta. Nimeni nu făcea asta, așa că am încercat să creăm un standard al uzurii anvelopelor și cu asta am mers la producătorii de cauciucuri. Poți ghici că nu au vrut să aibă nimic de-a face cu asta. De fapt, pentru ei e mai bine, pentru că dacă ai o Tesla, îți vei înlocui cauciucurile o dată la 2-3 ani, nu la 3-4 ca la o mașină normală. Asta înseamnă mai multe cauciucuri care trebuie produse și o oportunitate de profit, indiferent de impactul asupra mediului, aerului, sănătății noastre.
Cred că acest proiect e unul dintre eșecurile mele. Am încercat atunci să facem ceva, să obținem finanțare, să creăm un grup de lucru pe această problemă. Comisia Europeană a deschis o dezbatere publică, inclusiv cu producătorii de cauciucuri. Apoi totul s-a schimbat: acești producători spuneau că de vină pentru uzură este de fapt starea drumurilor, modul în care conduc oamenii, orice și oricine, doar nu ei.
Dar da, este important să ne uităm la imaginea de ansamblu și să ne întrebăm se ocupă cineva de asta? Dacă nu, să intervenim noi.
Cum crezi că putem înainta în lupta noastră cu problemele climatice când vedem că chiar și soluțiile, cum ar fi mașinile electrice, nu fac decât să creeze alte probleme?
Sunt o idealistă cu pași pragmatici. Asta înseamnă că mă întreb: e soluția asta în direcția bună? Mașinile electrice sunt clar în direcția potrivită, spre deosebire de cele pe combustibil fosil. Dar acum știm că există niște probleme și cu ele. Scopul este să ne asigurăm că recunoaștem aceste lucruri și că, pe măsură ce înaintăm, le și atenuăm. Dacă nu reușim să găsim o rezolvare, trebuie să avem curajul să ne oprim din ce facem. Este alegere între două uși: vreau să intru printr-una, o deschid și văd că dincolo e un incendiu. O să mai intru acolo? Trebuie să te oprești, dar îți trebuie curaj. Sfatul meu pentru oricine care citește este: folosește-ți bunul simț, instinctul. Faptul că suntem învățați să folosim pahare de unică folosință sau biodegradabile nu are sens, dacă stai să te gândești. Unde dispar după ce le arunci? O să fie arse o să fie aruncate pur și simplu? În realitate, nu e un sistem închis eficient. Așa că cel mai simplu este să-ți aduci tu propria sticlă.
Bioplasticul este un tip de plastic făcut din polimeri (o substanță compusă din molecule cu masă moleculară mare, cum ar fi ADN-ul, plasticul sau proteine) produși din surse naturale sau regenerabile, cum ar fi trestia de zahăr, porumb sau drojdie. Plasticul clasic este fabricat din combustibili fosili.
Că să păstrez metafora, crezi că există o ușă pe care încercăm s-o folosim și nu este cea potrivită?
Cred că sunt multe. Unele sunt bine intenționate, altele nu. Cea mai mare ușă rău intenționată este o continuare a exploatării petrolului și gazelor. Asta este non-negociabil. Mereu spun că atmosfera este ca o cameră plină de baloane umplute cu CO2, care devine tot mai aglomerată și mai aglomerată și în curând nu ne vom mai putea mișca sau respira. Nu putem negocia cu natura. Natura a spus destul. Noi nu putem spune, haide, mai încercăm puțin. Anul acesta am depășit pragul de 1,5 grade. Cât de nebunesc e asta? Trebuie să fim rezilienți și să ne mișcăm repede.
Și o ușă care poate e bine intenționată, dar nu la fel de eficientă?
Cea mai mare ușă de acest fel este bioplasticul. Avem multe alternative la plastic care sunt compostabile. O să iau acest exemplu. [N.R.: Ia paharul biodegradabil primit în cadrul conferinței pentru cafea]. Pe acest pahar scrie că e biodegradabil și compostabil. Dar unde o să meargă? Când te plimbi în România, vezi coșuri de gunoi unde poți composta? Ce am făcut este că am creat ceva ce ne face pe noi să ne simțim mai bine, dar în realitate nu e mai bine decât dacă era plastic obișnuit. [N.R.: Am întrebat organizatorii ce se întâmplă cu paharele de cafea și răspunsul a fost că nu au fost duse într-un loc anume ca să fie compostate, dar au fost alese tocmai pentru a deveni compost.]
Un alt lucru este că de foarte multe ori este că au o căptușeală de plastic, ca să fie rezistente la apă. Acel plastic are chimicale care nu ne fac bine atunci când suntem expuși la ele zilnic. Ne afectează sistemul endocrin. Calitatea spermei a scăzut cu 50% în ultimii 40 de ani. Și trendul continuă. Trebuie să facem ceva.
De asta spun că trebuie să ne gândim mai mult și să ne punem mai multe întrebări. Pentru că atunci când începem să realizăm lucruri, ne putem schimba obiceiurile. Dacă vedem că încăperea în care suntem arde trebuie să facem ceva, chiar dacă ceilalți nu fac nimic.
Dar cum poate un individ să rămână motivat când știe că, deși acțiunile individuale ajută, ele nu fac o diferență reală în contextul mai mare?
Ce le spun oamenilor este că acțiunile individuale ne dau speranță. Celălalt lucru important este să relaționezi cu oamenii. Fă un grup de WhatsApp sau altceva unde să poți împărtăși și primi sfaturi și idei, ca să simți că nu ești singur. Un alt lucru important este că, deși tu nu ai voce, poți să-i găsești pe oamenii care au. Dacă eu găsesc directorul unei companii care e dispus să mă asculte când vorbesc despre plastic, despre nevoia de a ne îndepărta de combustibilii fosili, și reușesc să-l conving să schimbe ceva în compania lui, acesta e un efect. Cu cât vorbim mai mult despre asta, cu atât vom realiza că asta se întâmplă cu adevărat.
De fiecare dată când am o zi proastă și sunt demotivată, mă gândesc la asta. Și mă încurajează pentru că mă gândesc că, chiar dacă eu am o zi proastă, sunt cel puțin zece oamenii care au o zi bună.
Cum putem privi poluarea oceanului printr-o o abordare intersecțională? Pentru că, de multe ori atunci când vorbim de mediu și intersecționalitate, ne gândim la mediul terestru.
E adevărat, e mai dificil. Uite, chiar am întâmpinat o problemă când am început să plătim oamenii care colectau plastic pentru reciclare. Femeile și copiii din zonele de plajă colectau plastic și erau plătiți pentru el. Plățile erau făcute direct pe telefoanele lor, deci nu mai era nevoie de un intermediar. Dar apoi, dintr-o dată a apărut un întreg marketing despre plasticul din ocean, și oamenii trebuiau să colecteze plasticul din ocean. Femeile nu au bărci. Bărbații au. Și astfel ei aveau posibilitatea să obțină mai mult. Acesta e un exemplu de dezavantaj care a apărut pentru că oamenii nu s-au gândit că ar putea exista acest efect. Din nou, femeile au ajuns să fie dezavantajate.
Știu că ai vorbit cu refugiați din Africa ca să înțelegi mai bine impactul subvențiilor europene pentru pescuit. Ce ai învățat din aceste discuții?
Ce am realizat este că Uniunea Europeană contribuie la înrăutățirea condițiilor de acolo pentru că subvenționează bărcile de pescuit să meargă mai departe decât ar putea fără acești bani.
Pentru că am pescuit tot în zonă, Uniunea subvenționează aceste pescadoare ca să meargă tot mai departe. Și ajung astfel în Africa, unde pescuiesc intensiv și, dacă tu ești un pescar mic, nu vei putea concura. Va trebui să-ți vinzi barca și să pleci altundeva în căutare de muncă.
Altceva ce am învățat este că suntem foarte temători și reacția noastră este să îi ținem pe oamenii ăștia afară. Același discurs: țineți migranții departe de noi. Dar dacă ne dăm câțiva pași în spate, vedem că acestea sunt consecințele deciziilor noastre. Tipului nostru de supraconsum din Nordul global, care are un impact direct asupra vremii din țările în curs de dezvoltare. Sistemul nostru economic nu este unul drept și ar trebui să recunoaștem cu toții asta. Dar cine face ceva în privința asta? Suntem toți parte din sistem și ar trebuie să avem puterea colectivă să facem o schimbare.
Și cum crezi că ar arăta un sistem de subvenții mai sustenabil?
Subvențiile sunt menite să fie stimulente pentru acțiuni pozitive. Problema este că ele stimulează comportamente greșite. Lumea subvențiilor este atât de plină de oameni care doar încearcă să ia ceva, încât este mai bine să nu le ai de loc. Nu sunt economistă și sunt sigură că economiștii ar găsi 15 feluri în care să mă contrazică, dar cred sincer că dacă iei subvențiile – 7 trilioane pentru combustibili fosili, 34 de miliarde pentru pescuit, 600 pentru agricultură – vei găsi moduri mai productive și prietenoase cu mediul să faci lucrurile.
De ce crezi că, atunci când vorbim despre efectele schimbărilor climatice, nu acordăm atâta atenție oceanelor și vieții acvatice?
Pentru că nu se află lângă noi. Dar totul este conectat. Chiar dacă acum suntem în România, foarte departe de ocean, trebuie să știm că el absoarbe 90% din căldura emisă de industrie. Cred că ar trebui să fim mai recunoscători față de asta. Datorită acestui serviciu, temperatura globală medie este de 15 grade, nu de 50. Am vorbit cu oceanologi și oameni de știință din zona maritimă, care spun că ce se întâmplă acum cu oceanul este ca o găleata care se umple până peste limită și care se va vărsa. Și nu se va vărsa încet, se va vărsa repde. Asta mă îngrijorează. De aceea sunt atât de pornită, pentru că trebuie să facem ceva chiar acum ca să oprim asta. Și trebuie să începem prin a nu mai avea emisii de gaze de seră, prin a lucra la sisteme agricole și piscicole mai bune, prin mai multă muncă pentru a readuce biodiversitatea unde ea a fost afectată. Toate astea înseamnă și o stare de sănătate mai bună pentru noi și o planetă mai sănătoasă. Câte generații vrem să afectăm? Această degradare a naturii s-a întâmplat în ultimii 50 de ani. Generația mea este complet responsabilă. Și de asta simt că e atât de important să încerc să fac tot ce pot și să ajut să îndrept această nedreptate.
Ai lucrat la o campanie pe Twitter (acum X) prin care oamenii obișnuiți puneau presiune pe companiile aeriene care permiteau transportul aripioarelor de rechini ca marfă. [Arpioarele de rechin sunt folosite ca aliment, iar procesul prin care sunt colectate – rechinii sunt pescuiți, le sunt tăiate aripioarele, apoi ei sunt apoi aruncați înapoi în apă, unde mor pentru că nu mai pot înota]. Ce crezi că aduce o astfel de abordare și care crezi că sunt limitările ei?
Unul dintre lucruri este că trebuie să ai o privire strategică. Ne-am dat seama că atunci când vorbim despre oceane ai aceast lucru oribil care se întâmplă și normal că te întrebi: ce pot să fac eu?. Noi credem că, cu cât poți implica cetățeanul mai mult, cu atât va simți mai puternic că e parte din soluție. Pe de o parte, oamenii se simt uniți, și pe de altă parte astfel de acțiuni pun presiune pe cei care pot să facă o diferență. De când am început această campanie – în care nu suntem răi sau agresivi, pur și simplu întrebăm companiile aeriene de ce fac asta și le felicităm pe cele care se opresc – mai multe companii japoneze și chineze s-au oprit din această practică.
În total 60 de companii și-au schimbat politica. Și vom continua. În munca noastră de protecție a rechinilor lucrăm cu alte 40 de grupuri, de la oameni de știință la ONG-uri, activiști, documentariști sau producători de filme. Împărtășim acest mesaj care este apoi amplificat de toată lumea. Asta înseamnă că oamenii acordă mai multă atenție subiectului. Postează despre asta, scriu scrisori. Și asta e important pentru că dacă tu ești un politician poți spune: uite fac asta pentru că există o presiune socială în direcția asta.
La un nivel mai macro, crezi că suntem în acel punct în care există destulă presiune publică pentru schimbări reale în politicile de mediu? Sau suntem încă o minoritate tot mai vocală care cere asta?
Cred că suntem supuși unui gaslighting [o formă de manipulare în care persoana manipulată este făcută să se îndoiască de modul în care percepe realitatea] mai ales de industria combustibililor fosili, care marșează pe nesiguranță. Când ei spun că extracția și utilizarea acestor combustibili țin de siguranța națională, asta le dă un cec în alb să facă ce vor. Cred că atunci când vorbești cu oamenii individual, cei mai mulți recunosc că schimbarea climatică chiar se întâmplă. Problema este că trebuie să canalizăm această realizare în ceva pozitiv, spre deosebire de celelalte reacții care sunt: nu vreau să știu sau mă disociez. Trebuie să arătăm că există acțiuni pe care le putem face, că există speranță, lucruri pozitive și că și ei pot juca un rol. Este un proces și trebuie să învățăm să fim mai blânzi unii cu alții. Nu mă aștept ca toată lumea să devină vegan de mâine, dar m-aș bucura dacă toată lumea ar mânca mai puțină carne, dacă ar evita peștele acolo unde se poate. Pentru că, dacă tu în loc să mănânci carne de două ori pe săptămână în loc de în fiecare zi, asta e o schimbare.
E foarte interesantă această diferență care apare uneori între ce este bine pentru mediu și ce suntem învățați că e bine pentru sănătate. Și mă gândesc aici la consumul de pește, care este recomandat de nutriționiști, dar este greu să fie sustenabil, mai ales dacă nu ești lângă mare sau ocean.
Chiar mai important decât dacă e sau nu sustenabil, este să gândim realist cât de sănătos mai este acel pește, dacă 80% din apa noastră de canalizare merge în oceane. Apele sunt poluate chimic, cu plastic. Dacă trăiesc într-un mediu plin de fum, mai devreme sau mai târziu fumul va ajunge și în plămânii mei. Nu voi mai fi sănătos. Asta e valabil pentru toate creaturile. Poluarea cu plastic vine la pachet cu PCB-uri [componente chimice cu niveluri diferite de toxicitate] care ajung în pești. Întâi într-un pește mic de pe fundul oceanului, care e mâncat de un pește mai mare și tot așa până la tonul și somonul pe care-l consumăm noi.
Când nutriționiștii spun mănâncă pește, se gândesc la peștele din trecut. Cândva, aveau un conținut ridicat de Omega3. Când erau mai mulți și erau pescuiți altfel. Acum cei mai mulți din somonii pe care-i mâncăm vin din ferme unde cresc în condiții foarte nesănătoase și crude. Pentru a avea culoarea roz [culoarea somonului sălbatic], și nu gri [culoarea celui care crește în ferme], este hrănit cu krill [animale nevertebrate marine] pescuit din zona Antarcticii. Este un Frankenfish. De ce vrem asta?
Fotografie principală preluată de la organizatorul evenimentului.
