Câștigător al Premiului Goncourt în 2020, romanul lui Hervé Le Tellier,  Anomalia (Editura Pandora M, colecția Anansi, traducere de Mădălina Ghiu), urmărește poveștile unor oameni care ajung să fie dedublați în urma unui zbor de la Paris la New York, în timp ce trec printr-un fel de zonă de turbulențe. Anomalia constă în acest fenomen complet necunoscut de fotocopioză, de aici și întrebarea care stă la baza acestui roman, gândit aproape sub forma unui serial de televiziune: oare întreaga lume este o uriașă simulare informatică, iar oamenii sunt doar niște programe informaționale? 

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din cartea lui Hervé Le Tellier (n.1957), devenită între timp un bestseller, o combinație insolită între SF, roman polițist și parabolă filozofică.

*

Momentul când

Joi, 24 iunie 2021, 
McGuire Air Force Base, Trenton, New Jersey 

În șir indian, încadrați de două coloane de soldați înarmați și echipați cu combinezoane galbene anticontaminare, pasagerii se îndreaptă spre hangar. Trec printr‑un portic de testare a radioactivității, printr‑un compartiment antibacterian și intră sub cupola uriașă, cu precauție; un șir de soldați le notează numele, prenumele, numărul locului. Puțini dintre ei protestează. Nervozității și furiei le‑au urmat epuizarea și anxietatea. Doar o avocată extenuată mai găsește energie pentru a împărți cărți de vizită. 

În hangar, soldații au instalat dușuri, toalete mobile, au ridicat o sută de corturi, au așezat mese lungi. Li se servesc mese calde, unii pasageri încearcă să se odihnească pe saltelele instalate în corturi, dar totul răsună sub bolta de oțel, copiii țipă, izbucnesc certuri. Zeci de soldați patrulează, filtrează fiecare mișcare; în colțul de nord, o echipă medicală dispune de un laborator într‑un cort steril, iar o duzină de infirmieri prelevă câte o probă de salivă de la fiecare pasager; în modulele instalate în colțul estic, psihologii PsyOp, sosiți în număr mare, încep interogatoriile față în față, respectând chestionarul elaborat în grabă de Miller și Wang. În ultimele ore, protocolul 42 a fost îmbogățit în mod semnificativ. 

În partea de vest, la cinci metri deasupra solului, o vastă platformă metalică domină hangarul. Echipa de la Task Force s‑a mutat într‑una dintre sălile cu vedere în afară, de unde fiecare dintre ei poate supraveghea, prin fereastra largă de sticlă, furnicarul zgomotos și haotic. Tabletele afișează fără oprire date noi. NSA a geolocalizat majoritatea pasagerilor și a membrilor echipajului zborului Paris-New York din 10 martie. Aproximativ o sută sunt deja consemnați la domiciliu sub supravegherea poliției. Biologii le compară ADN‑ul cu cel al omologilor lor reținuți în hangar: sunt perfect identici. Avionul imobilizat la McGuire este exact replica celui care a aterizat în urmă mai puțin de patru luni. 

Mitnick, geek‑ul de la NSA, proiectează o imagine duplicată a cabinei pe un ecran. 

— Iată, una lângă alta, înregistrările video ale camerei situate la clasa întâi: în stânga, imaginea primului avion, din zece martie, în dreapta, cea a celui care a aterizat astăzi. Pauză... Cele două timecodes arată ora 16, 26 de minute și 30 de secunde... Cele două imagini sunt similare. Suntem în mijlocul turbulențelor. Și acum cadru cu cadru... 

Pe ecran, la ora 16, 26 de minute, 34 de secunde și 20 de sutimi de secundă, înregistrările video diverg și ecranul divizat se transformă într‑un joc de șapte erori: în stânga, un pasager își vede ochelarii zburând în timp ce în dreapta îi păstrează pe nas, aici, un compartiment pentru bagaje se deschide, în timp ce, acolo, rămâne închis. Și, cel mai bizar, în stânga este întuneric, în timp ce, în imaginea din dreapta, un soare strălucitor luminează cabina. Primul avion își continuă zborul agitat în furtuna groaznică din 10 martie, pe când al doilea apare brusc pe cerul calm al zilei de 24 iunie, la ora 18:07. 

Vacarmul este de așa natură, încât Mitnick trebuie să țipe pentru a fi auzit: 

— Iată, jubilează el cu un glas surescitat. Totul se întâmplă în acel moment: la ora 16, 26 de minute, 34 de secunde și 20 de sutimi de secundă... Și incredibilul continuă: am selectat trei camere interioare din Boeing 787: una, în față, una, în centru, una, în spate. Între fiecare dintre ele sunt zece metri. La viteza de 900 de kilometri pe oră, sau 250 de metri pe secundă, Boeingul parcurge acei zece metri în a douăzeci și cincea parte dintr‑o secundă, iar, în mod miraculos, aceste camere înregistrează douăzeci și cinci de imagini pe secundă... Mă urmăriți? Nu primește niciun răspuns. Mitnick continuă. 

— Împart ecranul în trei. În stânga, înregistrarea de la prima cameră. În centru, de la cea de‑a doua, în dreapta, ultima. Deci, la ora 16, 26 de minute, 34 de secunde și 20 de sutimi de secundă, soarele inundă brusc cabina, pentru prima cameră. Același fenomen apare la a doua cameră, dar în următoarea imagine: la ora 16, 26 de minute, 34 de secunde și și 24 de sutimi de secundă. Și pe a treia cameră, din dreapta, soarele este acolo la treizeci și patru de secunde și douăzeci și opt de sutimi de secundă. 

— Și? Ce înseamnă asta? întreabă Silveria. 

Mitnick triumfă. 

— Putem observa un decalaj de douăzeci și cinci de sutimi dintr‑o secundă între fiecare cameră. Este ca și cum cel de‑al doilea avion al nostru ar fi apărut de nicăieri printr‑un plan vertical imobil. Înainte de plan, furtuna, după ce a traversat‑o, cerul albastru. Conform sateliților noștri de observație, acest plan se găsea la 10 martie exact la 42° 8’ 50” N 65° 25’ 9” V, dar avionul a reapărut astăzi puțin mai la sud-vest, și sunt aproximativ 60 de kilometri între ele. 

— Ce concluzii tragi, Mitnick? 

— Cine, eu? Niciuna, absolut niciuna. Sunt niște date în plus care să fie prelucrate de capetele luminate de la Princeton, a spus el, întorcându‑se către cei doi matematicieni. 

— A funcționat cam ca o fotocopie, da, o scanare într‑o parte, o imprimare în altă parte, ca o foaie care iese din aparat? întreabă Tina Wang. 

Mitnick ezită. Ideea i s‑a părut prea absurdă ca să o sugereze. 

Revine tăcerea. Aparatele de aer condiționat nu sunt încă instalate și în aer domnește o căldură umedă. Un mesaj face să vibreze telefonul mobil al bărbatului de la Securitatea Națională, care citește și oftează: 

— Președintele Statelor Unite cere ca NSA să verifice dacă, în ziua de 10 martie, nu s‑a aflat lângă coastele noastre atlantice vreo navă rusă sau chineză, care să fi efectuat un experiment de călătorie în timp... 

Pe generalul Silveria îl cuprinde o demoralizare enervantă. Își sprijină capul de geam, se uită la hangarul scăldat într‑o lumină crudă. 

— Dar de unde a venit acest avion? oftează Silveria. Aveți cu siguranță o teorie, profesore Wang? Un profesor fără teorie este ca un câine fără purici. 

— Îmi pare rău, în momentul acesta, nu am niciun purice. 

— Sperăm să fie aici toată lumea în patruzeci și opt de ore, continuă Silveria, inclusiv pasagerii de origine străină care s‑au întors în țările lor începând cu 10 martie. Până atunci, faceți rost de o explicație.

 — Trebuie să îmbogățim echipa științifică, sugerează Adrian. Fizică cuantică, astrofizică, biologie moleculară... Echipa ar trebui să fie la fața locului până în zori. 

— În treizeci de minute, continuă Tina Wang, vă oferim o listă de oameni de știință. Doi sau trei filosofi, de asemenea. 

— I‑auzi! De ce? întreabă Silveria. 

— Și de ce, mă rog, să fie oamenii de știință întotdeauna singurii treziți noaptea?

Silveria ridică din umeri. 

— Nu stați pe gânduri la niciun nume, am autoritatea deplină de a răpi oricare Premiu Nobel prezent pe teritoriul țării. Expresia exactă este „pentru a‑i solicita să coopereze la cererea expresă a președintelui Statelor Unite“. 

— Găsiți‑ne și o sală de ipoteze: o cameră de lucru colectiv, foarte mare, cu o mulțime de spații separate, mai multe mese, fotolii, canapele, table negre, cretă, ei bine, vedeți voi...

— Tablele vor fi albe și interactive, vă convine? Spuse Silveria, fără nici cea mai mică urmă de ironie în glas. 

— Și, de asemenea, pastile împotriva somnului. 

— Veți fi îndopați cu modafinil. Avem sute de cutii... 

— Avem nevoie de o specialistă în probleme de continuitate în spațiu și de teoria graficelor, îndrăznește Adrian. 

— De ce „o“? Aveți pe cineva în minte? Adrian are pe cineva în minte. 

— Profesorul Harper, de la Princeton. Meredith Harper. Cu câteva ore în urmă, noi… tocmai discutam despre... topoii lui Grothendieck în geometrie. 

— Trimit imediat un vehicul militar să o caute. Este... de încredere? În materie de securitate națională? 

— Absolut. Mai ales că e englezoaică. E vreo problemă? Generalul Silveria pare nesigur. 

— Oricum sunt treisprezece englezi în blestematul ăsta de avion. Atâta timp cât nu e rusoaică, chinezoaică sau franțuzoaică… Și, oricum, vom colabora cu serviciile britanice. 

— Și un aparat de cafea, unul adevărat, care face espresso, adaugă Adrian Miller. 

— Nu cereți imposibilul, se strâmbă generalul.  

*

Cu puțin înainte de ora 23, în colțul de nord al hangarului se ridică un vârtej de fum cenușiu, o simplă volută la început, dar care se înnegrește și se îngroașă. O voce de bărbat strigă: „Foc!“, și un val de panică se răspândește prin mulțime: pasagerii se reped spre ușile închise, îi îmbrâncesc pe soldații care îi păzesc, echipele de securitate se înghesuie să le sară în ajutor. 

Focul a fost înăbușit rapid, iar Silveria a apucat un microfon. 

— Sunt generalul Patrick Silveria. Vă rog să nu vă panicați. Am să cobor să vă dau explicațiile cuvenite. 

Din încăpere se ridică un vuiet. 

— Ce aveți de gând să le spuneți acestor oameni? Întreabă Tina Wang, în timp ce ofițerul se pregătește să coboare de pe platformă. Vă sfătuiesc să nu le spuneți că toți au deja un duplicat pe undeva și că n‑au ce dracu’ să caute pe Terra... 

— Voi improviza. Până la urmă, cine știe ce facem cu toții pe planeta asta futută? 

În timp ce, la microfonul din fața a două sute de pasageri, Silveria se lansează în explicații false, vorbind despre securitate națională, piraterie, sănătate publică, soldații examinează pagubele: focul s‑a aprins sub o canapea și s‑a răspândit imediat în tot cortul. Un act voluntar.

La 30 de metri distanță, o ușă îngustă de metal care dă spre exterior a fost forțată cu un levier. În timpul panicii, soldații care o păzeau au slăbit supravegherea. Peste zece minute se constată că gardul care înconjoară baza a fost rupt pe o suprafață de cinci metri, spulberat de un vehicul. De culoare gri, după cum indică urmele de vopsea; dar parcarea, aflată nu departe de hangar, de unde a fost cu siguranță furată mașina, găzduiește mai mult de trei sute de astfel de modele. 

Un pasager a fugit și a dispărut în noapte.

Foto main: Pixabay