Dacă încă mai trăiești cu impresia că desenele animate nu-s pentru adulți, că anime-ul e o subcultură obscură sau că o astfel de serie animată n-are ce să-ți ofere, încearcă „Fata revoluționară Utena”. E un serial de 39 de episoade, creat undeva la confluența dintre „Sailor Moon”, artă avangardistă și teatru experimental, în care Revoluția așteaptă, iar Sfârșitul Lumii trimite scrisori.
Fata revoluționară Utena e un anime despre identitate și sexualitate, dueluri și trandafiri, foarte mulți trandafiri, și sfârșitul lumii. Începe cu o fată pe nume Utena Tenjou care se întâlnește la mormântul părinților săi cu un prinț călare pe un cal alb. Prințul îi șterge lacrimile cu un sărut și îi spune să nu dispere, pentru că lumea ei interioară e vastă și nobilă, așa se vede de la înălțimea calului său alb, și îi pune pe deget un inel cu sigiliu în formă de trandafir.
Prințul are un miros plăcut de prinț și îi mai spune că inelul o va aduce într-o zi la el. Super impresionată de această întâmplare, - și cum nu se întâmplă în astfel de situații, când prințul salvează fata, deci contrar așteptărilor narative tradiționale – Utena se hotărăște să devină prinț.
Înainte de proiectul Utena, creatorul seriei, Kunihiko Ikuhara, a mai lucrat la Sailor Moon, regizând câteva dintre cele mai îndrăznețe episoade ale anime-ului și totodată încercând să-l omoare pe mult iubitul personaj Tuxedo Mask, pentru că i se părea că povestea de iubire dintre el și Sailor Moon devenea tema centrală a poveștii, minimizând importanța protagonistei în planul narațiunii și punând în umbră relațiile ei cu celelalte personaje. Acesta e motivul principal pentru care Tuxedo Mask e un personaj (un pic mai) secundar în anime, spre deosebire de manga, și, îmi place să cred, ce a dus la crearea faimoasei meme My job here is done. În cele din urmă, Ikuhara se desparte de Sailor Moon și, împreună cu mangaka Chiho Saitō, formează grupul Be-Papas, pentru a face anime-ul Fata revoluționară Utena, influențat de teatrul avangardist japonez (Angura), manga shōjo Versailles no Bara de Riyoko Ikeda, de filmul de artă Kanashimi no Belladonna de Eiichi Yamamoto și de o discuție cu un OZN, care i-a spus că o să facă într-o zi un anime despre fete revoluționând diverse lucruri.
Acțiunea anime-ului se desfășoară la Academia Ohtori, un edificiu oniric a cărui arhitectură este încărcată de simboluri ale masculinității și feminității, așa cum sunt ele înțelese în societatea contemporană, dar care se contopesc, completează sau anihilează reciproc în construcții yonice sau falice și în cele mai mărunte frânturi de dialog, gesturi și elemente de vestimentație ale celor care îl populează. Aici, Utena e martora unei palme pe care Saionji, căpitanul echipei de Kendo și unul dintre membrii Consiliului Studențesc, o lasă să cadă violent peste obrazul lui Anthy Himemiya, care îngrijea o grădină de trandafiri. Mai târziu, avem o scenă în care una din amicele Utenei plânge din cauza aceluiași Saionji. Utena îl invită pe Saionji la un duel, iar acesta acceptă invitația. Locul întâlnirii e undeva într-o pădure, în spatele Academiei, după ore, un loc cu o scară în spirală, cu trepte sidefii pe care Utena urcă, acompaniată de melodia Zettai Unmei Mokushiroku, compusă de J.A. Seazer, personalitate marcantă a revoltelor studențești japoneze din anii '60, fiind unul din colaboratorii poetului și regizorului avangardist Shūji Terayama și creatorul trupei de teatru experimental Banyu Inryoku.
Când întinderea de trepte albe dispare, Utena ajunge pe o platformă circulară, deasupra căreia plutește nepăsător un palat smuls dintr-un basm, dar atârnând de cer cu susul în jos. Duelul nu este cel la care se aștepta Utena. Apare Anthy, despre care Utena află că este Mireasa Trandafir. Oamenii aleși să participe la duelurile Academiei Ohtori au inelul ca al Utenei, cel pe care l-a primit de la prinț (și pe care-l poartă încă). Dăruia prințul inele oamenilor triști pe care-i întâlnea în călătoriile sale? De ce există duelurile? Pentru că există scrisorile pe care Consiliul Studențesc le primește de la Sfârșitul Lumii, o entitate care organizează duelurile. Cei și cele care le câștigă se vor logodi cu Mireasa Trandafir și, cu ajutorul ei, vor putea intra în castelul răsturnat, unde vor dobândi puterea de-a revoluționa lumea. Anthy este cheia pentru revoluționarea lumii și este logodită, deocamdată, cu Saionji, care o disprețuiește, pentru că nu înțelege ce presupune revoluționarea lumii. Saionji pierde duelul, Anthy îi aparține acum Utenei, dar Revoluția nu aparține nimănui. Sfârșitul Lumii trimite scrisori, duelurile continuă, trandafirii înfloresc, Revoluția așteaptă. Și tot așa de-a lungul celor 39 de episoade.
Unele scene, fraze, melodii se repetă obsesiv, ca niște mantre - de exemplu scena în care Touga Kiryuu, Președintele Consiliului Studențesc, spune, imitând oarecum mesajul criptic din nota pe care o găsește Emil Sinclair, protagonistul romanului Demian de Hermann Hesse: Noi suntem puiul, lumea este oul nostru, dacă nu spargem coaja lumii, vom muri fără să ne naștem.
Academia Ohtori e un fel de mașinărie în care tinerețea poate evolua la infinit, sau, mai bine zis, în care sfârșitul acesteia este amânat un timp indefinit. Personajele se află într-un timp și spațiu diferite de lumea adultă, într-un fel de cocon care le protejează de exterior, de realitatea în care nu pot fi ele înseși. Singurii adulți sunt părinții Utenei care au murit la început, deci lumea din anime începe cu moartea adulților.
Într-un interviu despre Utena din 1997, Ikuhara, jovial, îmbrăcat într-o cămașă de culoare roz și afișând un zâmbet relaxat, vorbește despre inocență și importanța imaginației, despre prietenele sale de pe altă planetă cu care comunică telepatic și despre cum mulți tineri se sinucid pentru că nu-și pot imagina un viitor.
Deși menționarea tinerilor care se sinucid pare din alt registru emoțional, scena descrie foarte bine filosofia lui Ikuhara, pe care avea să o dezvolte în următoarele creații ale sale, mai ales în Mawaru Penguindrum. În spatele personajelor bizare și a peisajelor suprarealiste, a melodramei și a momentelor de (aparentă) prolixitate narativă, se ascunde trauma de-a te naște într-o generație alienată de valori conservatoare, captivă în ele și fără cale de ieșire. O situație cu care mi-a fost ușor să empatizez.
La urma urmei, scriu aceste cuvinte din România, țara în care fascismul ar trebui adăugat în tabelul periodic al elementelor, pentru că face parte din structura chimică a aerului. Țara cu mediul intelectual saturat de discursuri falocentrice și queerfobe, a cărui principală contribuție în societatea românească este să se plângă de feminism și cancel culture. În cele mai importante reviste și la cele mai importante festivaluri. Iar cum nu suntem într-un anime, ci în viața reală, tinerii aplaudă. Așa li s-a spus că trebuie să faci când ești tânăr și nu trăiești într-un anime. Iar aplauzele lor se unesc într-un pat de aplauze, pe care se odihnește mediul intelectual românesc, visând frumos. Pentru că tot ce poate face puiul e să spargă coaja lumii și să o pună la loc. Îi place să audă sunetul coajei spărgându-se și se mulțumește cu atât.
