O cercetătoare americană descoperă animația rusă și est-europeană într-o carte publicată de curând. Printre descoperirile la care ține cel mai mult se numără Omulețul din filmele lui Ion Popescu Gopo.
Deși mă consideram connaiseur în materie de animație, s-a întâmplat acum ceva vreme să dau peste film animat care apărea în mai multe topuri drept cea mai bună animație a tuturor timpurilor, dar de care eu nu auzisem niciodată. Filmul era Skazka skazok (Povestea poveștilor), creat în 1979 de Yuri Norstein, produs de Soyuzmultfilm, un studio de animație din Rusia. M-au captivat imediat frumusețea răscolitoare a fiecărui cadru, intimitatea și curgerea poetică a narațiunii. La puțină vreme după aceea, fiica mea a ajuns acasă cu o casetă VHS pe care-o cumpărase cu 25 de cenți dintr-un magazin de vechituri și care mi-a atras atenția asupra unei alte animații de la Soyuzmultfilm. De data asta era vorba despre Alenkiy tsvetochek (Floarea stacojie). Deși filmul era vorbit în rusă și pe carcasa casetei toate textele erau rusești, pe măsură ce m-am uitat la film am recunoscut intriga din Frumoasa și bestia. Am fost din nou impresionată de măiestria realizării. M-au încântat arhitectura și portul, ambele exotice, producția de calitate și frumusețea efectelor vizuale. După aceste două provocări, am început să cercetez mai îndeaproape filmele produse de acest studio și lumea pe care am descoperit-o ma fascinat. Apoi am început să mă întreb ce alte filme despre care nu știam mai vin din părțile acelea de lume. Mi-am concentrat investigația pe Europa de Est în timpul Războiului Rece. Oriunde m-aș fi uitat, descopeream o bogăție incredibilă de comori animate. Cu siguranță, mi-am zis, că și alți vestici ar vrea să știe despre filmele astea, astfel încât cercetarea mea s-a finalizat într-o carte proaspăt publicată, Animation Behind the Iron Curtain.
În ancheta mea, m-am concentrat înainte de toate pe filmele de animație cu care au crescut generații de copii și pe alte animații care ar putea scoate la lumină inimile și mințile locuitorilor din Europa de Est. Impresia mea a fost că filmele animate rusești de propagandă erau îndeajuns de mult studiate și, cu toate astea, nu ofereau informații de profunzime prea semnificative despre zeitgeist-ul est-european. Cortina de Fier care ne-a despărțit atâta vreme culturile ne-a făcut să devenim străini unii de alții. Iar străinii au tendința să nu aibă încredere unii în ceilalți. Speranța mea a fost să-i cunosc mai bine pe acești oameni de departe, ale căror animații îmi stârniseră atâta interes.
De-a lungul investigației mele, am aflat că Cheburașka e considerat un Mickey Mouse al Rusiei și că personajele din seria animată rusă Nu, Pogodi! sunt foarte apropiate de personajele Wile E. Coyotte și Road Runner din foarte popularele desene animericane Looney Tunes. Am aflat despre desenele de la Noapte bună, copii, un program de povești animate care rulau în fiecare seară la televizor, înaintea știrilor pentru adulți. Deși mai văzusem filme animate din Polonia, pe teme mai degrabă serioase, mi-a ajuns la inimă o serie animată poloneză pentru copii, cu un câine harnic și prietenos pe nume Reksio (Rex). Animațiile cu marionete din Estonia și Cehoslovacia sunt fabuloase, iar puritatea Omulețului lui Gopo din România m-a fermecat. Măiestria creativă a tuturor aceste filme merită celebrată, însă înainte de toate ele ne amintesc în ce feluri suntem cu toții, oameni din diferite colțuri ale lumii, teribil de asemănători. Cu toții vrem să cunoaștem bunătatea și frumusețea, să ne învățăm copiii să fie buni și să învețe lecții valoroase. Atunci când ne împărtășim poveștile animate, putem părea mai puțin străini, și mai mult prieteni.
Americanii sunt inundați de figurile iconice ale propriei culturi populare, atât de dominatoare, de altfel, încât de multe ori nici nu suntem conștienți că dincolo de lumea occidentală (și de Japonia, cu anime-urile ei), există atâta bogăție creativă. În felul ăsta, ratăm o grămadă de animații extraordinare. Speranța mea e să pot atrage atenția asupra tuturor comorilor peste care am dat în cercetarea mea și care ne amintesc tuturor de fondul nostru comun. Ele trebuie conservate, astfel încât înțelepciunea lor să poată fi apreciată de mai multe generații și culturi.
În timp ce făceam documentarea pentru cartea mea, am reușit să obțin o viză de călătorie la București, ca să pot participa la expoziția Vălul păcii, găzduită de Tranzit.ro. Era foarte dificil să găsesc animații românești pe care să le pot vedea online, dar odată ce-am ajuns la București, am descoperit la expoziție Baladă pentru o mărgică albastră, superbul film al Luminiței Cazacu, și apoi am vizitat Arhiva Națională de Film, unde am putut să văd versiunile integrale ale mai multor animații de Ion Popescu Gopo, în care era prezent Omulețul. M-a impresionat geniul cu care Gopo reușea să comprime istoria universului și a omenirii în mai puțin de zece minute, cât are Scurtă Istorie, sau să condenseze istoria artelor în 7 Arte, prin intermediul aventurilor senine ale Omulețului. Dl. Leontescu de la Arhivele Naționale de Film a fost tare amabil și mi-a tradus unele dintre subtilitățile umorului românesc, ca să pot aprecia mai bine aceste trei filme.
Mi s-a părut relevant și poate un pic ironic că, în timp ce mă plimbam prin București, în drum spre expoziția unde voiam să aflu mai multe despre animația românească am dat de panouri uriașe care făceau reclamă la filmul american Despicable Me. M-ar fi interesat mult mai mult să văd reclame la filme românești de animație.
Omulețul lui Gopo, care apare pentru prima oară în Scurtă istorie, poartă mereu cu el o floare, în care putem vedea un simbol al sensibilității spirituale a omului. La scurtă vreme după ce apare pe lume, Omulețul observă o floare care-l inspiră să cânte cât îl țin plămânii. Poartă floarea cu el prin timp și spațiu. Hrănește floarea, o plantează pe fundul oceanului și pe planete îndepărtate. Omulețul o poartă mereu la inimă și o protejează, deoarece ea reprezintă sufletul lui fragil, cea mai importantă componentă a umanității noastre. Iar sufletul ăsta e în stare să traverseze tot cosmosul.
În cele 22 de scurtmetraje în care apare Omulețul, el e în mare parte desenat gol, fără haine - goliciunea lui e chiar esența Omulețului, dezvelit de straturile culturii sau civilizației. Putem spune că e omul arhetipal. Vulnerabilitatea lui e și puterea sinelui său brut, autentic.
Omulețul are mereu o expresie neutră, deși în 7 Arte, atunci când își desenează portretul pe o piatră, îi adaugă și un zâmbet crispat, care ne permite să întrezărim ceva din dispoziția lui interioară. Eforturile lui în fața pericolelor, cum ar fi cel de a nu se lăsa mâncat de dinozauri, dau naștere artelor. Dinozaurii exprimă o plajă largă de emoții ca răspuns la formele de artă, în vreme ce Omulețul rămâne impasibil. Gol și forțat de împrejurări să găsească soluții creative pentru supraviețuire, protagonistul acestui film ne transmite vechea idee că necesitatea e mama invenției. Asemenea Omulețului, suntem cu toții vulnerabili pe măsură ce ne croi, drum prin viață și ne adaptăm cum putem la provocările pe care ni le aduce.
Omulețul este, intrinsec, un sine individual. Astfel, îl putem vedea într-o lumină existențială, unde își acceptă existența pentru ceea ce este, iar sensul și-l crează trăind și îngrijindu-se de floarea / sufletul lui fragil. Călătoria lui prin viață nu e prezentată în contextul relațiilor sociale, fiindc mai degrabă un tip solitar, chiar și atunci când se află în apropierea oamenilor. Legăturile interpersonale pot fi observate în filmul Alo! Alo!, unde Omulețul încearcă să comunice cu ceilalți, care sunt dubluri ale sale. Fiecare locuiește într-o zonă diferită a planetei, unde duce o viață însingurată, iar în cele din urmă se salută unii pe alții într-un spirit al prieteniei.
Dacă ne gândim că Omulețul a apărut în România în timpul Războiului Rece, e important de spus că, deși susținerea guvernului pentru arte care să servească „interesului colectiv” al oamenilor era adesea viciată de corupție, ea le permitea și artiștilor de animație să creeze lucrări valoroase, fără presiunea viabilității comerciale. Pe parcursul cercetării mele, am aflat că animația nu era supusă controlului și cenzurii în aceeași măsură ca alte forme de artă, iar filmele animate, care adesea includeau povești populare sau basme, erau încurajate pentru calitățile lor pedagogice.
Americanilor le poate fi greu să înțeleagă pericolele grave pe care est-europenii le-au avut de înfruntat în timpul Războiului Rece. Putem învăța despre asta la istorie, dar putem avea dificultăți când vine vorba să relaționăm cu trauma indusă de inițiativele masive de inginerie socială ale comunismului sovietic. După părerea mea, majoritatea americanilor împărtășesc un simț al siguranței înăuntrul societății noastre democratice, despărțită la propriu de posibile amenințări exterioare, de către oceanele care delimitează granițele estice și vestice, deși în ultima perioadă începem să avem și noi parte de un anume tremur și de o criză de încredere în conducerea noastră națională. Însă chiar și fără frica mortală de un guvern despotic, condiția umană vine la pachet cu nenumărate pericole. Putem avea parte de diferite grade de nesiguranță legate de accesul la nevoile fizice de bază, putem avea de-a face cu forme variate de opresiune și / sau putem trăi pe muchia de cuțit a deznădejdii.
Viața în vremuri când frica e generalizată ne poate împinge să căutăm forțe care să ne liniștească, iar arta e una dintre ele, fiindcă ne poate direcționa atenția spre o fațetă diferită a existenței noastre, ne poate oferi consolarea contemplării, a umorului și a aprecierii frumuseții. Cu toate aceste lucruri în minte, Omulețul transcende mediul în care a fost creat. S-a născut într-o perioadă periculoasă din istoria României, dar mesajul pe care îl transmite e atemporal și nu cunoaște granițe politice. Ne putem întoarce spre arta animației pentru a ne putea lepăda, pentru o clipă, de grijile materiale și politice ale vieților noastre cotidiene. Omulețul ne inspiră să mergem mai departe, să privim viața frontal, cu tandrețe și inima deschisă. Gata să primească ceea ce viața are de oferit, Omulețul își hrănește sufletul fragil și cuprinde în el tot cosmosul. Măcar dacă a reuși să găsim și noi o cale să facem la fel.
Ilustrație principală: Colecția Cosmin Năsui
