Câinele e animalul de companie pe care-l găsești cel mai des în casele românilor, chiar dacă în mediul online te-ai obișnuit să vezi mai degrabă poze cu pisici. Un studiu de anul trecut arată că în pandemie adopțiile câinilor au crescut cu 7% în mediul urban din România. La nivel mondial, în perioadele în care orașe sau țări întregi au fost în stare de urgență, iar oamenii nu au avut voie să iasă din casă fără un motiv bifat pe adeverință, mulți și-au luat un câine cu care să iasă mai des la plimbare. Dar adopțiile pe timp de criză au devenit rapid o parte din problema animalelor fără stăpân. În state precum Israel și Spania, de pildă, câteva mii de animale au fost abandonate sau returnate adăposturilor imediat ce circulația a fost din nou permisă.
Luna trecută, în spațiul public românesc s-a rostogolit vestea că adăpostul pentru câini din Odăi se va închide, la comanda Primăriei Sectorului 1 din București, instituția care avea responsabilitatea să vegheze asupra bunei funcționări a spațiului, din cauza unei neînțelegeri cu firma de salubrizare Romprest, ai cărei angajați sunt chiar îngrijitorii animalelor din adăpostul de stat. Acum două săptămâni, în adăpost erau 735 de câini care așteptau o familie adoptivă. Într-o săptămână norocoasă, de acolo pleacă cel mult cinci suflete, spune Ilinca Macarie, arhitectă, activistă și fostă consilieră la Primăria Sectorului 1. Din estimările ei, ar dura în jur de trei ani până când cel din urmă câine își va găsi niște prieteni umani dispuși să-l îngrijească. „Pentru câine e o traumă să fie dus într-un adăpost public”, explică Ilinca Macarie. „Mâncare este, apă este, au un acoperiș, dar pentru ei e un stres foarte mare să fie băgați la grămadă cu sute de câini care latră, se bat. E ca într-o închisoare.”
În România, sunt aproape 600 000 de câini ai nimănui, potrivit lui Carmen Arsene, președinta Federației Naționale pentru Protecția Animalelor. La fel ca Odăi, mai sunt peste o sută de adăposturi publice în toată țara unde câinii așteaptă, în condiții precare, să vină cineva să le ofere șansa la o viață mai bună.
În ultima lună, am ieșit în stradă să vorbim cu câțiva dintre oamenii care au luat în grijă căței, de pe stradă sau din adăposturi, ca să înțelegem mai bine cât de important e ajutorul omului pentru o specie mai vulnerabilă decât a lui, dar și cum se sudează relația de afecțiune cu aceste ființe cu care împărțim lumea și față de care avem o datorie morală. Iată poveștile lor:
Când a fost găsită pe stradă, Timi era bătută crunt și nu interacționa cu nimeni. A urmat o perioadă lungă de lucru cu traumele și depresia, de ambele părți. „Ne-am cam salvat una pe cealaltă”, spune Camelia azi, la șapte ani de când a adoptat-o pe Timi.
După zece ani de bătăi prin orfelinate, au urmat 20 de ani trăiți în canalele de la Gara de Nord. În comunitatea de sub stradă, bărbatul i-a ajutat cum a putut pe ceilalți oameni fără adăpost, dar și pe câinii fără stăpân, care trăiau la suprafață. De doi ani, de când a găsit-o pe Sara, trăiește într-un subsol, de unde proprietarul însă vrea să-l evacueze.
„Domnul Lazăr” a fost găsit mai mult mort decât viu, pe marginea unui drum de țară. După multă muncă și tratament, a prins din nou forțe, de unde și numele lui. De aproape trei ani, Lazăr e tovarășul lui Mihai, de la care reînvață, treptat, ce înseamnă încrederea.
Pâine vine dintr-un lung șir de animale adoptate în familiile Iuliei și a lui Alin. După o viață de câine al străzii la Sinaia, unde se hrănea din resturile de la shaormerii, Pâine a ajuns la București, în casa unde Iulia și Alin la rândul lor primesc mai multe animale în foster.
Steluța zisă și „ trei kile de iubire” a fost găsită printr-un anunț pe Facebook. Deși e cea mai mică dintre toți cățeii familiei, e șefa tuturor. Apoi a apărut Sophie, salvată din adăpost, unde era constant atacată de câinii mai mari de acolo. În familie a intrat „cu o jumătate de față ruptă”. Sissy, care e și pupăcioasa casei, a sosit când cuplul și-a cumpărat propria locuință. Skye e ultimul venit și a fost găsit în parc, tremurând în zăpadă. „Oricât de cheesy ar suna, chiar sunt copiii mei”, spune Daniel.
Brumi are nume de cultură clasică, inspirat de Wagner. Sunt 13 ani de când locuiește într-un apartament din București, într-o familie cu două compozitoare de muzică contemporană, alături de care a învățat să experimenteze tehnici vocale. „Nu știu dacă-i salvăm noi pe ei, sau ne salvează ei pe noi”, crede Diana Rotaru, cea care a adus-o pe Brumi acasă.
Când a văzut-o prima oară pe Lala, Nuami a crezut că e un cadavru aruncat în șanț. Ține minte că era atât de slabă încât doar ochii i se mai vedeau. După o perioadă de doliu, ținut în amintirea celor trei căței pe care-i pierduse, Nuami s-a hotărât s-o ia pe Lala acasă. „Un câine, o pisică, poate să vindece”, crede femeia. „Vindecă o rană după despărțire, vindecă o rană făcută din lipsă de iubire, din singurătate, te ajută să treci peste perioadele în care stai prost financiar. Adoptați și luați-vă prieteni pe viață! Sunt acolo, lângă tine, până închizi ochii”.
„Într-o seară, ies de la metrou pe Barbu Văcărescu și văd un cățel mic, simpatic, blănos. Credeam că e cu cineva la magazin. Îl întreb: Cățel, vii cu mine? Și a venit”. Așa s-au cunoscut Viorel și prietenul său non-uman, Ivan, la scurt timp după ce iubita lui îl adusese pe câinele Maxi în familie.
FlapJack a apărut în viața lui Sandi când aceasta era măcinată de depresie. „Am vrut să arunc gunoiul și l-am văzut acolo, pe fundul tomberonului”. La început, n-a vrut să-l păstreze. Se temea că n-o să-l poată îngriji cum trebuie. Acum sărbătoresc aproape șase ani de prietenie.
Diana s-a mutat în urmă cu un an din Marea Britanie la București, împotriva stereotipurilor despre români pe care le tot auzise. Împreună cu partenerul ei, a adoptat-o pe Suri, care în urma unui accident rămăsese fără un picior.
