Premiat cu o mențiune specială în cadrul Zilelor Filmului Românesc de la TIFF, Tigru – despre un specimen care scapă de la zoo – e totuși insuficient de exotic pentru a deveni memorabil.
Aș zice că există un singur lucru cu adevărat palpitant în acest film și, judecând după titlul ales, faptul acesta nu i-a scăpat nici regizorului Andrei Tănase. Acest lucru e, desigur, animalul în cauză: de ce, altminteri, să numești filmul astfel, măturând o întreagă serie de peripeții adiacente plot-ului? Tigrul este în mod clar cel care salvează Tigru de la anonimat, pentru că dintr-odată naște un fel de pariu cum nu se poate mai cinematografic: cum filmezi o felină prădătoare, care n-a auzit de reguli de bună purtare pe platou și nu știe ce e aia trac? Întrebare deloc trivială, care merge până în esența artei imaginilor în mișcare, deschizând o breșă fragilă între control și accident, previzibil și explozie, ficțiune și documentar. Atât de importantă a fost întrebarea respectivă, încât i-a inspirat criticului André Bazin, în urma unei vizionări a filmului The Circus (1928), unde Charlie Chaplin era închis într-o cușcă alături de un leu, următoarea reflecție: „Când partea esențială dintr-un eveniment depinde de prezența simultană a doi sau mai mulți factori ai acțiunii, montajul este interzis.”
Această lege estetică ne interesează aici, pentru că ea trimite, printre altele, la tot ceea ce face ca prezența unui animal într-un film să rămână, chiar și în 2023, la fel de tulburătoare și de revigorantă. Nici nu e de mirare că tigroaica monopolizează fără să vrea toată atenția: există niște cadre foarte frumoase în care aceasta respiră greu și rage pe marginea unei piscine, prezență suverană căreia nu i se mai poate adăuga nimic; mai devreme, o vedem întinsă pe masa veterinarului, încă tranchilizată, cu pupila dilatându-se și contractându-se într-un spectacol de-a dreptul aiuritor. De altfel, întreaga scenă a consultului – cu ghearele activate de apăsarea pernițelor într-un anumit loc etc. – e ca o briză răcoroasă, care trimite la onestitatea unei documentări.
Vulnerabilizată de injecție, tigroaica – Rihanna pe numele ei – e o insulă de inocență imposibil de falsificat. Dar s-ar putea deja să fie prea mult pentru acest film de categorie pană. Căci s-ar zice că animalul creează un dezechilibru narativ, și atunci e de parcă Tigru nu ar fi decât încercarea disperată de a construi o poveste (nenecesară, stângace, deloc credibilă) în jurul acestei prezențe magice, care își e suficientă. Așa se face că, din momentul în care tigroaica este eliberată și se pune la cale o căutare, filmul cade în zona unor poncifuri bătătorite – și nu se mai ridică decât (spoiler alert) atunci când animalul va fi înmormântat sub un afiș gigantic cu propriu-i chip. E vorba că, dinspre o dilemă reală – cum să încadrezi neîncadrabilul –, filmul ajunge în mod evident blazat, derulând un material narativ banal, în fața căruia nici măcar privirea regizorală nu poate mima curiozitatea.
Până la urmă, Tigru lasă impresia unor mari desfășurări de forțe care nu prea au rost. Înzestrat când vine vorba să observe anumite excentricități sociale cu iz neaoș – cântărețul Alex Velea, în rolul unui interlop sufletist, cu sabia la purtător, face toți banii (chiar așa: de ce nu vedem mai multe astfel de deplasări improbabile pe terenul cinemaului?) –, filmul e mult mai stătut când i se cere să stoarcă umor din problemele inimii. De unde părea sincer fascinat de figura animalului în scenele introductive, Tigru eșuează în tonurile bulevardiere ale unui penibil adulter, pe care nu îl poate negocia decât caricaturizând bărbatul și martirizând femeia. Orice idee mai îndrăzneață e liberă să se evapore atunci, pe urmele acestui bărbățel (Paul Ipate) care îl joacă pe Pinocchio pe scena de provincie a teatrului și ale acestei mater dolorosa (Cătălina Moga) care strălucește de virtuozitate, în mijlocul unei dileme puse cu mâna.
Pe de altă parte, conștient că tragedia revine mereu ca farsă, Tigru pare să trolleze cu voluptate greoaiele drame de cuplu care au făcut gloria unui val douămiizecist de filme românești, în aceeași măsură în care se arată incapabil să se desprindă de concluziile lor posomorâte. Exotic din cale afară, tigrul rămâne până la final doar un bling-bling agățător, în mijlocul unor decoruri (narative, geografice) prea familiare. Meritul acestui film e totuși acela că nu ia lucrurile prea în serios: de la tatuajele lui Velea la pielea tigrului, și de la independența protagonistei la aceea a felinei, filmul circulă zglobiu printre situații și analogii, evitând la mustață căderea în metaforă sau simbolism. Nu e clar dacă reușita de a rămâne împreună a acestor fire narative disparate e noroc chior sau lucrătură premeditată. Cert e însă că Tigru, fără să deschidă o perspectivă mai largă decât simplul fapt divers, își asumă riscul comediei și, deci – în cultura noastră cinematografică plină de complexe –, riscul de a părea mai puțin inteligent decât e. În această smerenie e de găsit și o anume forță.
