Cel de-al șaptelea episod din seria „Scriitori și animale”, coordonată de prozatoarea Lavinia Braniște, e scris de Mihai Duțescu. Textul se uită la obștescul sfârșit al unui porc și la viața unui câine care refuză să se conformeze. Și un P.S. de la autor: „Dacă această poveste v-a atras într-un fel sau altul atenția, cu siguranță Bureți de fag o să vă dea pe spate.”
Cu seria „Scriitori și animale” ne propunem să culegem povești de la scriitori despre animalele care i-au inspirat sau speriat, care i-au invadat sau le-au intrat pe sub piele, care i-au ajutat să descopere sensuri profunde sau i-au abandonat. Pe scurt – despre capriciile animalelor din viața noastră, a tuturor.
Voi începe prin a vorbi despre porci. Și mă voi opri direct la diminețile de iarnă – Teleorman, zona rurală, anii ’80 – în care eu și soră-mea eram treziți cu noaptea-n cap de guițatul porcului. Dar nu de orice guițat, ci de ăla din ultimele clipe de viață, înainte de tăiere.
Îl târau câțiva bărbați afară din cocină, imobilizat, legat cu sârmă de picioare, îi auzeam strigând, răstindu-se, opintindu-se, și cu cât mai gras porcul, cu atât mai mare tămbălăul. Sau cu atât mai dulce paharul de țuică fiartă de la sfârșit. Proporțional cu efortul lor era și entuziasmul nostru, al copiilor, fiindcă țâșneam de sub plapumă – ieșeam din casă în pijamale și cu niște galoși de-ai ălora bătrâni pe picioarele goale, dârdâind de frig, dar trăgându-ne mai aproape foc atunci când începeau să-l ardă, ca să ne încălzim și să asistăm și noi la tot ritualul. La o comedie macabră, de fapt, câtă vreme vorbim despre un porc înjunghiat cel mai adesea pe noroi și zăcând la început într-o baltă de sânge cleios, ca mai apoi să fie împins cu chiu, cu vai, pe un fel de pat de paie și așezat ceremonios pe burtă ca să fie pârlit. După care, tot prin rostogolire, este pus pe o podină de lemn, pentru că urmează vreo oră de râcâit cu cuțitele, de frecat pielea și părul cu leșie și apă fierbinte – în dimineața unei zile mizerabile de iarnă – curățându-i stratul de jeg acumulat îndelung, timp de aproape un an în care porcul s-a tăvălit în mocirla propriilor excremente, și așa mai departe. Și încă n-a început partea cu adevărat vomitivă: tranșatul, bucățitul, curățatul mațelor (împuțiciunea supremă, o sarcină ce revine exclusiv femeilor) – totul, într-un vacarm extatic al lătrăturilor de câini, înnebuniți și ei de mirosuri, pestilențiale pentru noi, apetisante pentru ei, trăgând în toate părțile mai-mai să rupă lanțurile, turbați de poftă, să apuce o bucată de carne sau să lingă niscaiva sânge din bătătură măcar.
Când m-am mărit, am fost invitat să ajut și eu. Să țin de porc când se împotrivea înainte de-a fi omorât, iar peste câțiva ani chiar să răsucesc cuțitul în rană după ce unul dintre adulți îi tăiase beregata. Să mă murdăresc și eu un pic de sânge pe mâini, cum ar veni, că de-aia e Crăciunul.
Imediat ce simțeam că și-a dat sufletul și nu mai mișcă, parcă ne mai linișteam. Bunică-meu începea să împrăștie paiele cu un furcel, ca să-l acopere bine și să ardă cât mai uniform, iar imaginea mișcărilor lui chibzuite, alături de mirosul paielor arse, e una dintre madlenele acelor ani. Aia bătrână își făcea și ea apariția cu un ciob de oală în mână, fumegând, că ardea tămâie acolo (altă madlenă), îi dădea ocol de câteva ori, bolborosind ceva, insistând mai ales în jurul căpățânii – deja se luminase de ziuă, iar cei care veniseră să ne ajute goleau și ultimul pahar de țuică și ieșeau pe poartă grăbiți. Fuseseră tocmiți să mai taie și alți porci prin sat și nu e frumos să lași lumea să te aștepte.
Ca și-n ziua de azi, pe la țară, în copilăria mea porcii erau la fel de importanți ca vacile sau ca hambarul de grâu, fiind una din principalele resurse de hrană, mai ales în perioada cea mai puțin roditoare a anului. De aceea, erau priviți cu mândrie și reprezentau chiar un prilej de laudă atunci când luau corespunzător în greutate, dar și de amuzament cotidian când le aduceai mâncarea și-i vedeai cum de fiecare dată dau buzna la ceaunul cu lături ca și când ar fi prima dată, intrând cu capul înăuntru și grohăind mulțumiți în timp ce-și umflă burțile. Nume de obicei nu aveau, așa cum aveau vacile, caii sau câinii – cu o singură, uluitoare excepție: în familia tatălui meu, toți porcii se numeau Geoanță. Resposabilă pentru această tradiție era bunică-mea, care se pare că-i boteza așa după un președinte american, Johnson, al cărui nume îl tot auzise ea pe la radio.
Legat de nume, fantezia bunică-mii era într-adevăr greu de ținut în frâu, fiindcă în aceeași ogradă au mai trăit berbecul Bahaoane, pisicile Mița (toate se numeau așa, din mamă-n fiică), vaca Rozina, cățeaua Tanganica și măgarul Petruș.
Doar în curtea aia am văzut câine slobod, și mă refer acum la Tanganica. Peste tot (la ceilalți bunici, la rude, vecini) câinii erau legați și-și vedeau de necazul lor, în cușcă. Aveau în cel mai fericit caz o sârmă în lungul căreia puteau alerga, prinși în lanț, ca să acopere mai bine zona de care se presupune că erau responsabili. Tanganica beneficia însă de toată libertatea din lume. Era mică, lățoasă și neagră, și probabil demonstrase că e și cuminte: nu umbla la cuibar, nu mușca și lătra doar la nevoie. Cea mai puternică amintire cu ea e de când aveam 5-6 ani, când, rupt de foame, i-am cerut bunică-mii să-mi dea ceva să mănânc. S-a tot codit ea, s-a învârtit, a mai tras un pic de timp, iscodindu-mă – „Dar ce-ai de ți se făcu așa foame, fuseși la prașilă...?” – și până la urmă a scos o tigaie din dulap, cu gândul să arunce câteva ouă în ea și să mă liniștească. Doar că înăuntru era niște mâncare veche, sleită. Așa că a ieșit pe prispă, a strigat-o pe Tanganica și, cât se poate de firesc, i-a dat tigaia s-o lingă. După care la fel de firesc a luat-o și a adăugat o lingură de untură, ca să prăjească ouăle ălea și să-mi dea să mănânc... Am protestat, că deja mi se făcuse prea silă – buimacă, s-a conformat și a clătit-o cu un pic de apă, bombănind „Numai alde mă-ta ți-a pus coarne... Ce-avea? Cățeaua aia nu e tot suflet?” și peste ani, gândindu-mă la acea întâmplare, mi-am dat seama că bunică-mea a avut dreptate. Nu în sensul că Tanganica n-ar fi fost tot suflet (deși conceptul respectiv l-am auzit prima oară chiar atunci, și mi-a trebuit ceva timp pentru a-l înțelege și, mai ales, pentru a-l translata de la oameni la animale), ci fiindcă indiferent pe unde-și băgase botul cățeaua (pe care o văzusem mâncând inclusiv fecale), la aproape 200º, cât are untura încinsă, nu mai e niciun risc. Iar ouăle de țară prăjite în untură, hei, sunt chiar yummy!
Spre deosebire de Tanganica-Bombonica, mai puțin iubit (căci mult mai puțin obedient) a fost unul dintre puii ei, al cărui nume nu mi-l mai amintesc.
Ăsta era un câine rău din fire, care semăna probabil cu taică-su sau cu vreun bunic. De mic făcea scandaluri uriașe, refuzând să stea legat – poate unde-o vedea pe maică-sa liberă, cine știe. Rupea periodic lanțul și-o lua la goană prin curte, băga spaima-n păsări și ne exaspera pe toți, inclusiv pe vecini – că încă de când era mic și umbla slobod cu maică-sa învățase tot felul de cotloane și spărturi prin gard, să se furișeze. Până la urmă reușeam să-l prindem și-l aduceam la loc în cușcă, bunică-mea îl ciomăgea corespunzător ca să înțeleagă care-i e locul, dar degeaba. Câinele stătea ce stătea acolo, mârâind plin de ură, frustrat că fusese învins, dar nu trecea mult și iar dispărea. Auzeai deodată hărmălaie din șopronul găinilor și le vedeai pe prăpăditele alea sărind care mai de care în toate părțile, făcând explozie, cu nori de pene în jur – semn că potaia scăpase din nou și era în plină acțiune. Iar cușca, într-adevăr, era goală. Sau te întâlneai cu el ca din întâmplare pe uliță, calm, vag indiferent, trecând cu un pui de rață în gură, ori te pomeneai cu vreo femeie la poartă, vânătă de furie, cerându-i bunică-mii socoteală... Multe din amănuntele vieții acelei orătănii nu le mai știu, însă haloul legendar din jurul scurtei sale existențe încă persistă, de vreme ce mi-l amintesc ca pe un fel de punker suprem al tuturor câinilor pe care i-am cunoscut.
A murit de tânăr, otrăvit, în patul lui, cum se zice, adică în propria cușcă. Otrava nu bunicii mei i-au dat-o, ci careva din vecini. Însă o tentativă de omor ar putea fi consemnată și în contul alor mei – mai exact, în ceea ce-l privește pe ăla bătrân. Care, la îndemnul neveste-sii, l-a băgat într-un sac legat la gură, l-a aruncat în droagă – schelălăind, zbătându-se cumplit – și l-a dus câțiva kilometri într-o pădure de peste Olt, unde l-a abandonat. Evident, fără să-l scoată din sac.
După câteva zile ne-am trezit cu el înapoi în curte. Nu părea prea afectat de toată aventura, pesemne că o luase ca pe ceva firesc, no hard feelings – viața sa fiind una destul de palpitantă, altminteri, așa cum spuneam.
