Generația care s-a născut în preajma căderii comunismului pare tot mai mult preocupată să reflecteze asupra anilor '90, o perioadă plină de haos, când societatea românească a trecut prin transformări sociale majore. Ceea ce pare să-i preocupe acum pe unii dintre tinerii regizori este nu doar să-și facă ordine în biografie, chestionându-și copilăria și adolescența, ci și să se reconcilieze cu lumea aceea turbulentă economic și politic, de care s-au îndepărtat cu toată forța și pe care acum, peste ani, au puterea să o reviziteze și să-i descopere nu doar traumele, ci și candoarea.
Nu vorbim despre asta, recenta premieră de la Teatrul Odeon a binomului Alexandra Felseghi (dramaturgă)-Adina Lazăr (regizoare), respectă tradiționala convenție scenaristică în care un eveniment familial – nunți, botezuri, înmormântări, dar și sărbătorile mari ale anului, Crăciun sau Paște – este prilej pentru răscolit în dulapul cu schelete și tranșat vechi dispute mocnite. Înmormântarea unui bărbat decedat într-un accident îi adună pe prietenii, vecinii și rudele lui, comunitatea provincială și periferică unde acesta a crescut, o lume aparent pestriță, în realitate destul de uniformizată – aceleași gusturi muzicale, aceleași haine, aceleași traume domestice. Este aici un peisaj uman cu familii destrămate, mame singure, violență în cuplu și față de copii, adulter, alienare casnică, o precaritate autosuficientă, chiar voioasă, relații abraziv-candide între copii, o lume tonică și nefericită pe care mulți dintre noi o recunoaștem.
Spectacolul bazat pe povești reale, documentate și ficționalizate, vizează un microcartier dintr-un oraș la începutul anilor '90. Situațiile din spectacol nu sunt insulare, ci devin exemplare pentru comunitatea respectivă, chiar tipologii pentru spațiul mic urban postcomunist. E o lume cu familii formate în majoritate doar din femei – mama, mătușa, bunica și copiii — , violența domestică face parte din cotidian, jocurile de noroc înlocuiesc slujbele pierdute în haosul tranziției la capitalism. E o comunitate precară, care se străduiește să reziste tornadei economice postcomuniste, plină de tare familiale valabile și 30 ani mai târziu, dar este în același timp și lumea copilăriei personajelor. Și acest ultim aspect face ca multe dintre lucrurile grave petrecute atunci să evolueze în fundalul memoriei, în timp ce prim-planul amintirilor este ocupat de bucuriile și tristețile copilăriei, de relațiile de putere în gașca de la bloc, de îndrăgostirile înduioșătoare la preadolescență. Însă privit retrospectiv, acel fundal de nefericiri casnice devine tot mai puternic în timp prin influența pe care a avut-o asupra vieților copiilor care, deși disperați să nu semene părinților, vor experimenta la maturitate aceleași rateuri personale.
Cum spectacolul se concentrează pe viața privată, lăsând în plan secund dinamica istoriei, sunt unele detalii adorabile ale timpului, de la universul sonor, cu hiturile A.S.I.A. și 3 Sud-Est, la portretul supradimensionat al lui Petre Roman în holul unui apartament locuit de o familie în care adulții sunt femei. Nu vorbim despre asta – mantra copilăriei noastre sub care se ascundeau traumele – nu este un spectacol realist, așa cum nu este un spectacol documentar. Adina Lazăr angrenează un mecanism comic, cu flash back-uri în care timpul și personajele sunt esențializate și caricaturizate – scenele amintesc oarecum de spectacolul The Sound of Silence, în care Alvis Hermanis recupera nonverbal anii '60 în Uniunea Sovietică – ceea ce îi permite detașarea emoțională de subiect. Între o privire aruncată pe fereastra unui apartament de bloc, pubelele de gunoi ca loc de joacă și masa pentru parastas, cei patru anti-eroi comico-tragici își disecă eșecul prieteniei, scoțând la lumină lucrurile despre care nu au vorbit. În absență, personajul-far al copilăriei lor, masculul Alpha al găștii, rămâne principalul reper în relațiile dintre ei, deși își pierde aura de erou invincibil.
Eduard Trifa / Valentin lucrează cu un comic în stilul lui Buster Keaton, o figură serioasă, aproape imobilă, afișând uneori o stânjeneală față de confesiuni, de unde se vede că și-a însușit bine principiile vieții de cartier. Ruxandra Maniu / Iovana acoperă cu volubilitatea și expansiunea ei câteva cicatrici emoționale. Anda Saltelechi / Carmen pendulează abil între comedie pentru vârsta copilăriei și dramă la maturitate, amplificând în timp frustrările din adolescență. Vlad Bîrzanu / Denis excelează într-un număr mare de personaje de vârste și din timpuri diferite, extrem de fluid în a trece dintr-un registru în altul cu instrumente teatrale variate.
Ce îmi place la acest spectacol este că nu se pretinde mai mult decât este, o radiografie subiectivă a anilor '90, o arhivă de povești-cadru ale cartierului, personalizate și ficționalizate într-un angrenaj scenic dinamic, delicios de comic uneori, și cu o trupă care se bucură vizibil să se joace.
Spectacolul se joacă pe 1 și 9 aprilie, iar biletele sunt disponibile aici.
Fotografii: Andrei Gîndac
Teatrul Odeon
Nu vorbim despre asta
de Alexandra Felseghi
Regia: Adina Lazăr
Scenografia: Andreea Tecla
Asistent regie: Irina Sibef
Light design: Andrei Délczeg
Graffiti: Niko Becker
Cu: Vlad Bîrzanu, Ruxandra Maniu, Anda Saltelechi, Eduard Trifa
