În 14 aprilie, Andrei Kurkov (probabil cel mai cunoscut scriitor ucrainean de azi, tradus în 65 de țări, și președinte al PEN Ucraina) a fost prezent la București, în cadrul unui turneu internațional de întâlniri cu publicul pe timp de război - scriitorul ucrainean a avut astfel de întâlniri la Viena, Londra, Oslo și Paris. Editura Paralela 45, care are o serie de autor Kurkov (cel mai recent roman al lui, Albinele gri, tocmai a fost publicat la Paralela 45, în traducerea Antoanetei Olteanu), a organizat un eveniment similar și la București, în Biblioteca Facultății de Litere.
Cititor în mai mult de 10 limbi (printre care și japoneza, pentru care are o diplomă, dar spune că i-a ruginit între timp), vorbitor de 6, așadar un poliglot remarcabil, Andrei Kurkov alege să nu scrie romane intelectualiste, de speculație eseistică sau cu mize teoretizante. Dimpotrivă, reprezentanții alegorici pe care și-i alege în romanele lui sunt cel mai adesea oameni cu meserii non-intelectuale, implicând apropierea de natură și/sau munca fizică (Serghei din Albinele gri e apicultor, Stepan din Grădinarul din Oceakov este grădinar, dar și dulgher sau tâmplar sau orice e nevoie etc.; e adevărat, Viktor din Moartea pinguinului e totuși scriitor, dar își abandonează profesiunea și se angajează ca autor de necrologuri precomandate la ziarul unui mafiot ucrainean). Din școala prozei rusești, Kurkov alege instrumentarul prozei realiste satirice și fantaste, mereu aproape de uman, optând întodeauna decisiv pentru umanul concret - și lăsând doar rareori speculația teoretică să se strecoare în narațiune.
Se simte aici școala vieții pe care Kurkov o stăpânește, la rândul lui, foarte bine: prima lui meserie a fost de gardian la închisoarea din Odessa, apoi a fost cameraman, a lucrat și ca jurnalist, a străbătut așadar medii dintre cele mai diverse - iar enciclopedia aceasta a umanului a trecut direct în proza lui. Și fiii lui Kurkov (în vârstă de 19 și 23 de ani) se dovedesc, la rândul lui, la fel de atașați de umanul concret: deși nu luptă totuși în război, întrucât sunt cetățeni britanici, ca mama lor, au ales să rămână și să ajute refugiații ucraineni cu tot ce le stă în putință - inclusiv învățându-i cum să construiască animații, unul dintre fiii lui e specialist în asta. Întrucât faptul acesta îi expune unor pericole suplimentare, Kurkov își scrie așadar proza în limba potențialilor asasini ai fiilor săi - și, oricum, în limba asasinilor multor compatrioți de-ai lui (printre care destui prieteni). Ceea ce nu poate să nu te ducă cu gândul la situația lui Paul Celan, scriind poezie în limba asasinilor mamei sale (fiindcă limba asasinilor era, în cazul lui Celan, și limba mamei). Sub suprafața adesea comică a prozei lui Kurkov se ascunde, așadar, o teribilă opțiune tragică.
În finalul întâlnirii de la București, Kurkov a intrat în dialog cu publicul bucureștean prezent la întâlnire, vorbind și despre romanul lui recent, Albinele gri, a cărui acțiune se petrece în Ucraina post-2014, deopotrivă în Donbasul separatist, în Ucraina liberă și în Crimeea ocupată. Eroul romanului, Serghei Sergheici, e un fel de Mîșkin apicultor, la fel de pur și desprins de lume și eficient ca și prințul lui Dostoievski, trăitor în satele din „zona gri”, adică de pe granița dintre Ucraina și Donbas. Kurkov a mers el însuși acolo în documentarea pentru roman, în satele aflate mereu în bătaia puștilor și tunurilor, fie ele separatiste sau loialiste. În mod natural, s-a vorbit despre relația dintre literatură și libertate, dintre scriitor și puterea politică, despre ce poate și ce trebuie să facă literatura în vreme de război.
Radu Vancu: Cred că ar trebui să începem prin a vorbi despre Albinele gri, cel mai recent roman al tău. Personajul principal, Serghei Sergheici, provine din Zona Gri din Donețk, la granița cu Ucraina, care nu mai există acum. Mă refer la zona gri. Albinele devin gri la sfârșitul romanului. Poate că este o boală misterioasă. Poate nu. Dar personajul are o relație bună cu culoarea gri. Spune că vede multe nuanțe de gri și se bucură de ele. Și îi place să vadă aceste zeci de tonuri de gri de pe lume. Este literatura interesată mai mult de zonele cenușii ale umanității sau este mai degrabă atrasă de policolor?
Andrei Kurkov: De fapt, acțiunea romanului se petrece în Donbas. Donbasul a fost întotdeauna un teritoriu lipsit de culori strălucitoare, iar oamenilor le era frică de ele, pentru că voiau să rămână invizibili. Era mai sigur să fii una dintre miile și miile de albine, care se aseamănă între ele și pe care nimeni nu le poate deosebi. Aceasta este istoria Donbasului, pentru că a fost o regiune industrială condusă, după 1991, de mafia locală, de oligarhi locali, de proprietarii minelor și fabricilor, în care ordinea și ierarhia erau ca la închisoare sau în armată. Așa că oamenii știau că dacă sunt pasivi, dacă nu sunt vizibili, dacă doar muncesc și își trăiesc viețile lor mici, sunt în siguranță. Dacă încearcă să fie diferiți, sunt pasibili de pedeapsă. De aceea oamenii nu-și vopseau nici gardurile caselor. Când am fost prima dată în Donbas, probabil prin 2009 sau 2010, chiar am spus că cineva ar trebui să le facă cadou tone și tone de vopsea verde, roșie, albastră, vopsea galbenă, ca, de fapt, viața să le fie mai strălucitoare și să îi elibereze psihologic. Astfel, nu le-ar mai fi fost frică să fie strălucitori, diferiți, indivizi. Dar ei au vrut să rămână colectiv invizibili.
Acesta este motivul pentru care se petrece această tragedie - regiunea nu a fost integrată în Ucraina pe plan intern, pentru că politicienilor de la Kiev le era frică să se atingă de interesele elitei locale din Donbas, iar elita locală a Donbasului controla regiunea. Astfel, toată lumea vota doar partidul care a fost creat pentru Donbas în Donbas. În cele din urmă, unul dintre aceste partide, Partidul Regiunilor, s-a transformat în Partidul Național. Iar Ianukovici, anterior premierul Ucrainei, unul dintre personajele care există în capul, în amintirile lui Sergheici, a devenit președinte, cu consecințe foarte grave.
Așadar, este firesc ca locuitorilor din Donbas să le placă griul, negrul și culorile nu foarte vizibile, dar nu este firesc ca oameniilor în general să le placă aceste culori. Tragedia e că, de fapt, invizibilitatea asta nu i-a salvat nici pe Pașka, nici pe Sergheici de război și distrugere.
Vancu: Da. Așadar, cenușiul este asociat cu protecție, cu siguranță.
Kurkov: Da.
Vancu: Când am citit romanul, m-am gândit la superbul eseu al lui Adam Michnik, Grey Is Beautiful, al cărui subtitlu e Gânduri despre democrație în Europa Centrală. Deci griul este ceva pozitiv, democrația este gri, spune Michnik, în timp ce narațiunile ideologice sunt întotdeauna foarte colorate și vii. Așa că ar trebui să învățăm să apreciem cenușiul. Cred că nu ești de acord cu Michnik, nu?
Kurkov: Îl cunosc foarte bine pe Adam Michnik. Cred că el vorbește despre altceva. Adică, de exemplu, când mă gândesc la regiunea minieră a Poloniei, a fost întotdeauna un pic gri, dar a fost mândră de griurile ei în 1980. Oamenilor le plăcea să arate că sunt mineri, uneori nici nu se spălau pe față după muncă și mergeau acasă arătând că sunt proletari, că muncesc din greu. Era altceva. Pe ei nu-i conducea o mafie. Erau conduși de Partidul Comunist.
Vancu: Adică e un altfel de gri, cu o altă semnificație socială și politică.
Kurkov: Exact.
Vancu: În același timp, personajul tău, Serghei Sergheici, m-a făcut să mă gândesc la un fel de prinț Mîșkin ucrainean, cu inocența lui copilărească și căldura sufletească, gata să se conecteze cu ceilalți fără să-i judece, cu un anume fel de a lua viața așa cum vine, fără să judece pe nimeni și oferind celorlalți cea mai bună versiune a sa. Interesul lui față de celălalt îl face un fel de Mîșkin. Ce părere ai despre această comparație?
Kurkov: E o comparație ciudată, dar sunt de acord cu ea, pentru că știu o mulțime de povești despre Donbas și am fost acolo, după cum spuneam, probabil de trei ori înainte de război și de trei ori în timpul războiului. Și mai știu o mulțime de povești spuse de prietenii mei. De pildă, am prieteni care mergeau cu mașina undeva în Donbas în noaptea dinainte de război și au făcut pană. Era cam 2 dimineața, nimeni prin preajmă. Au bătut la ușa unei case, cineva le-a răspuns și ei au zis că au o problemă. Persoana s-a trezit cineva, s-a îmbrăcat, i-a dus să trezească pe altcineva care putea să repare cauciucul. Și apoi această a doua persoană chiar l-a reparat.
Când prietenii mei au întrebat cât au de plată, li s-a zis, „Ei, zece grivna e OK.” Cum ar veni, era pe degeaba. Pentru mine, ăsta e un comportament tipic pentru Donbas, fiindcă oamenii nu se așteaptă să fie răsplătiți. O fac pentru omul aflat la nevoie și, în același timp, e și un fel de inerție a conceptelor de prietenie și interdependență sovietică.
Vancu: Дружба („drujba” (ucr./rus.) / „prietenie” (ro.)
Kurkov: Da, дружба. Trebuie să-i ajuți pe cei aflați în nevoie pentru că sigur te vei afla și tu cândva în nevoie. Toată lumea o să se afle la un moment dat în nevoie. Ca atare, toată lumea ar trebui să ajute pe toată lumea.
Vancu: Așa cum Serghei, practic, îi ajută pe toți cei pe care îi întâlnește.
Kurkov: Da.
Vancu: Deci poate de asta alege să se întoarcă în Donbas la finalul romanului? Nu se duce la soția lui. Nu se duce la Galina, la iubita lui.
Kurkov: Nu, pentru că, pentru oamenii din Donbas, regiunea lor e religia lor. Sunt foarte atașați pentru că și oligarhii locali și politicienii locali au creat acest patriotism regional, spunând: „Noi hrănim pe toată lumea, ne împărțim averea cu toată lumea. Dar avem și noi nevoie de el, ăsta e locul nostru sacru.” De asta nu se duce la Vinița cu soția lui. Vrea să rămână acolo unde îi e locul. E și acest sentiment de apartenență la un loc grozav, însă un loc pe care, de fapt, nimeni nu-l iubește...
Vancu: Ăsta e paradoxul.
Kurkov: Da, e un paradox. Dar, în același timp, poate a vrut să rămână tocmai pentru că nimeni altcineva n-ar fi venit să locuiască acolo. Nimeni altcineva n-ar fi apreciat bucata asta de pământ, casa asta, gardul ăsta, câmpurile astea.
Vancu: În roman nu există nicio explicație ideologică. E pur și simplu felul lui înnăscut de a fi. El trebuie să rămână acolo.
Kurkov: Păi el e omul post-sovietic care încă își amintește basmele despre comunism și socialism. Și de aceea crede că oamenii sunt incorigibili. Albinele au reușit să creeze o societate comunistă, furnicile au creat o societate socialistă, pe când oamenii n-au reușit să creeze nimic comparabil. Se folosește de genul ăsta de judecăți sovietice de pe timpuri.
Vancu: La final, când alege să se întoarcă, discută cu Pașka și se hotărăsc să facă anumite lucruri, niște lucruri domestice. Și cred că e gândul final din capul lui Serghei, când zice: „Măcar mă așteaptă cineva să mă întorc acasă”. Asta mi-a amintit de Marmeladov. Nu există nicio asemănare între Marmeladov și Serghei ca personaje, dar și Marmeladov spune că este esențial pentru o ființă umană să aibă unde să se întoarcă, un loc pe care să-l numească acasă. Cred că nevoia de a aparține e și ceea ce îi ține pe Serghei și Pașka acolo- din punctul meu de vedere, Pașka e și mai misterios. Pot să înțeleg că Serghei are relația lui cu albinele și cu locul în care albinele se simt acasă. Dar Pașka nu are nimic.
Kurkov: Nu, Pașka nu are nevoie de nimeni. Și acceptă orice fel de relație cu oricine se oferă.
Vancu: Fie ei separatiști și loiali.
Kurkov: El e doar un survivalist, care nu vine la pachet cu vreo filosofie. Pentru Pașka, Sergheici e un om educat. Pentru că el are o părere.
Vancu: Ceea ce e periculos în lumea lor.
Kurkov: Da. De asta Pașka nu vrea să meargă să îngroape trupul omului în camuflaj. Pe când Sergheici nu poate dormi până când corpul nu este îngropat sau acoperit.
Vancu: Ce tipologie umană crezi că va predomina în Ucraina de după război: Pașka, Serghei sau altcineva?
Kurkov: De obicei, cei care supraviețuiesc sunt cei foarte pricepuți la a se ascunde sau a fi invizibili. În acest sens, Pașka este, de fapt, mai mult decât invizibil pentru că este prietenos cu oricine. Cumva, vrea să fie acceptat.
Vancu: Ia culoarea mediului înconjurător.
Kurkov: Da, e cameleon. Sergheici nu e. Deci probabil Pașka ar supraviețui.
Înregistrarea întâlnirii de la Biblioteca Facultății de Litere din București - „Rolul scriitorului ca militant pentru o gândire liberă, într-o lume liberă” - poate fi văzută integral pe YouTube.
