Hai să terminăm repede cu recomandările: Against All Logic și Cocoa Sugar, de la Young Fathers (de văzut live pe 21 iunie, la Arenele Romane, în deschidere la Massive Attack). Știrea (cumplită) a săptămânii în cultura pop autohtonă este moartea, la 56 de ani, a lui Andrei Gheorghe.
Sătul, îmi închipui, de postările lacrimogene de pe Facebook, Paul Breazu are perfectă dreptate să observe că „ajungi să-ți dai seama cât de important a fost Gheorghe pentru o generație, poate două (...) când vezi fluvii de oameni care se testimonializează, se autopropun ca produse plusvalorizabile emoțional prin alăturarea cu el: o poză, o poveste, un dialog scurt”.
Am să vă scutesc, deci, de povești din perioada în care am lucrat în același loc (la ProFM), iar poze cu Gheorghe n-am. Și am să mă limitez la acea perioadă (1998-2002), pentru că de ea îmi aduc aminte: fără să fi fost vreodată cu adevărat prieteni, după 2002 am pierdut legătura. Întâlnirile ocazionale, pe la diverse „evenimente”, nu se pun. De ce a fost, deci, Andrei Gheorghe atît de important (de ce este improbabil să mai căpătăm unul e o discuție pe care o s-o purtăm altă dată)?
Păcăleala
Și-a vândut (marketizat) foarte bine imaginea de dur negru-n cerul gurii. Nu de talente ori de personalități ducea lipsă ProFM în anii ’90: Răzvan Exarhu, frații Marius și George Vintilă, Gabi Dobroiu, Bogdan Stratulă sau Niki Stanciu (și el a murit, fulgerător, la începutul lui 2007 – avea 38 de ani și punea Risingson, de la Massive Attack, pe la vreo 10 dimineața). Dar Gheorghe s-a promovat insistent și zgomotos (La Midnight Killer ori la 13-14 cu Andrei) drept hăbăucul cu dungă roșie-n buletin, un urâcios care-ți închide telefonul în nas dacă nu ești interesant: lumii îi era frică să sune, dar suna în neștire. „Nebunul”, adică, știa foarte bine ce face.
Structura
Chiar dacă Midnight Killer lăsa impresia unui delir, el era unul controlat la fel de bine precum ping-pongul din 13 -14: trebuia să se discute despre ceva cât de cât interesant (și de preferat în contradictoriu), n-aveai șanse să trăncănești fără direcție pentru prea multă vreme și nici să te joci prea tare cu formatul (la asta excelează Exarhu, Rondurile sale forțau cu adevărat limitele mediului și săreau hotărât din ax: între altele, a sunat pe cineva la întâmplare, a lăsat-o pe biata femeie să zică „Alo, alo, alo” și i-a închis. A revenit peste câteva minute și i-a pus în receptor înregistrarea cu ea însăși: „Alo/Alo?, Alo/Alo?, Alo/Ce tot dracu’ zici «alo, alo» aiurea?!”).
Gheorghe, dimpotrivă, era exact și meticulos - în vremuri mult mai puțin hi-tech, reușea să încheie emisiunea la fix, dar chiar la fix, printr-un truc simplu: dacă ultima piesă din program avea 3 minute și 27 de secunde, ea pleca „în aer” exact cu 3 minute și 27 de secunde înaintea buletinului de știri. N-a încurcat niciodată, în acele buletine de știri pe care le-am dat împreună, ordinea inserturilor (pe-atunci, noi le difuzam de pe dischete - trebuia să fii atent la titlul fiecăruia, să muți la următorul, să apeși play). N-a clipit, la ultima mineriadă ori la 11 septembrie, când un radio comercial s-a transformat brusc într-unul de știri: „Intrăm oricând e nevoie și voi spuneți când e nevoie”.
Repetiția
„Salutare, națiune!”, „Ești în aer”, „Sunt Andrei Gheorghe și am puterea”: radioul bun este exact ca gimnastica – chiar și trezit din somn, trebuie să fii în stare să-ți faci exercițiul complet la bârnă. Asta presupune efort de lungă durată, rezistență la plictiseală și reflexe condiționate. Repetiția naște familiaritate: drept urmare, o adaptare la mișto („Ești în aer/You’re on air”), un salut insolit („Băi doamnelor!”) sau unul cu aer vetust („Bonsoir, popor”-ul lui Bedros Horasangian) îi promit ascultătorului că lucrurile sunt la locul lor și îl fac receptiv. Abia după ce senzația de familiaritate s-a instaurat te poți bucura de libertate, adică te-apuci de tărăboi, șarjă și improvizație – că veni vorba, nu sunt vedetele ProFM-ului de odinioară singurele voci interesante de-atunci (Nic Cocârlea e obligatoriu de menționat, dar ar mai fi destui), însă e ciudat cum alții, aflați în situații asemănătoare, n-au reușit să intre în folclorul urban. Și mai e ceva – repetiția (sau pregătirea intensă, dacă vreți) e obligatorie: oricât ar fi lăsat impresia că băteau câmpii, realizatorii de emisiuni de atunci nu prea intrau în emisie fără să-și fi scris, sau măcar schițat, intervențiile. Am dat vreme de vreo doi ani știri „la perete” (în regim live, adică, dar nedifuzate), în pregătirea unui radio de news¤t affairs care nu s-a mai făcut.
Cumsecădenia
„Aroganța” lui Gheorghe, pe care o evocă acum mulți, nu e tocmai o invenție, deși nu știu dacă e cuvântul potrivit: radiourile (și, de fapt, toate instituțiile de presă) nu sunt niște democrații. Cineva hotărăște, altcineva execută, personalitățile se ciocnesc. Așa era și-atunci, așa va fi întotdeauna. Însă printre oamenii care au început în radio, care s-au ținut ori au revenit la el cumsecădenia e mult mai ușor de întâlnit decât vedetismul. Cred că are legătură (avea? Live Facebook-ul s-ar putea să fi omorât și asta) cu spaima teribilă pe care o încearcă orice om sănătos atunci când se ridică o cale, se-aprinde un bec roșu, iar tot ceea ce poate face ca să-i țină pe oameni aproape e să le vorbească. În intimitatea înfricoșată dintr-un studio de radio nu mai știi cine e studentul la început de drum și cine e vedeta consacrată. Firește, până în momentul în care vedeta spune „Mulțumim pentru știri, Filip, urmează ansamblul vocal-instrumental Gunoi, cu melodia Fata proastă”. Abia atunci hohotiți amândoi, eliberator, știind că oamenii vă țin hangul și că nimic din viața asta – care se termină, tâmpita! – nu poate să mai strice emisiunea.
