Scriitorul Andrei Dósa s-a născut în 1985, la Brașov, unde a făcut primii 12 ani de școală în limba maghiară. A terminat Științe Economice în Brașov și a studiat la Construcții pentru o vreme. În 2007, a început să scrie poezie în română, iar în 2009 s-a înscris la masterul de Inovare Culturală din cadrul Facultății de Litere a Universității  „Transilvania”, unde i-a avut profesori, printre alții, pe poeții Alexandru Mușina și Andrei Bodiu. După primul an de master, a plecat în State, cu Work and Travel, episod care l-a inspirat să scrie volumul de poezii „American Experience”. A publicat mai multe volume de poezie, un roman („Ierbar”, 2018) și traduce în mod constant din limba maghiară și engleză. În ultimele două săptămâni, Andrei Dósa a ținut un jurnal în care povestește despre viața în izolare alături de familie, despre scris și traduceri, dar și despre ritmul cotidian al Brașovului pe timp de pandemie. 

*

Joi, 9 aprilie

Stau pe balcon cu fiul meu. David se întinde pe burtă şi-mi trimite maşinuţele prin tunelul făcut dintr-un panou de plută sprijinit de un scăunel Ikea. Din cauza efortului, corpul lui alunecă pe gresie şi, fără să bag de seamă, picioarele îi atârnă deja mai mult de jumătate în gol, pe sub balustradă. Îl trag de acolo şi îi spun că e periculos. Spaima persistă câteva minute bune. 

Una dintre preocupările mele majore este să evit cu orice preţ accidentele. Nu-mi doresc să ajung la spital în perioada asta. 

Vecinele discută toată ziua pe Whatsapp cine să iasă în curtea blocului cu copiii şi când. Cred că e doar un pretext, pentru că îşi continuă discuţia faţă în faţă, iar copiii lor se aleargă prin curte. Un vecin iese pe seară cu familia pe terenul de sport din incinta fostului Liceu de Construcţii cu maşina. Îşi parchează merţanul alb pe iarbă şi scoate de acolo, la cerere, trotinete, biciclete etc. Pictorului Şerban Savu i-ar plăcea asta. 

Sâmbătă, 11 aprilie

Țin un curs online de scriere creativă. Mă descurc ok, cu toate că în urmă cu câteva zile am simţit că nu am suficientă tărie sufletească şi energie pentru aşa ceva. Cea mai înduioşătoare fază: la un moment dat, pe cameră se vede cum în spatele unuia dintre cursanţi se deschide uşa, apare capul unui bărbat, probabil tatăl care întreabă „ai mâncat?” Mi-e dor de adolescenţă şi postadolescenţă, mi-e dor să fiu hrănit şi să mă jenez de părinţii mei. Jena e mai uşor de suportat decât îngrijorarea. 

Invidiez păsările şi animalele pentru libertatea lor. 

Duminică, 12 aprilie

Paştele catolic. În vizită la ai mei. La casa lor există o scară exterioară care ocoleşte casa şi ajunge în grădină. Scara ne permite să nu intrăm în contact. De altfel, casa e foarte bine gândită din perspectiva evitării celuilalt. Acum ne prieşte. Deoarece grădina e mai sus decât casa, eu şi David suntem ca pe o scenă. Maşinuţele descoperă drumuri prin iarbă. La un moment sunt nevoit să aprind lanterna de la telefon, pentru că s-a făcut întuneric. David e fascinat, ridică pe rând maşinuţele în lumină. Iulia stă jos pe terasă, ai mei în uşa balconului. Tata consideră că măsurile sunt exagerate, aduce în discuţie articolul lui Tismăneanu despre tendinţele autocratice ale premierului Ungariei. David îi dă mamei mele un cadou. E un cubuleţ de polistiren în hârtie lucioasă, legat cu o fundă. Taică-meu ia cadoul şi întreabă ce e. Le zic să-l dezinfecteze, tocmai când tata duce mâna în care a ţinut cadoul la nas. Mă gândesc la calul troian. 

Mi s-a stricat telefonul. Îl înlocuiesc cu un Samsung vechi, primul meu smartphone. Face fotografii foarte mişto. Senzorii lui, felul unic în care captează nuanţele de galben, au ceva înduioşător. Lumina după-amiezii pe feţele alor mei.

În drum spre casă suntem urmăriţi de un beţiv foarte volubil. Cât timp am aşteptat ca David să-şi termine turele de alergat în sus şi-n jos pe scările de la cantina Universităţii, tipul a stat de vorbă peste gard cu un angajat de la Pensiunea Memo, l-a întrebat dacă are fraţi, surori. Îi zic Iuliei să nu se grăbească, omul sigur nu e bolnav, beţivii au un înger păzitor care-i păzeşte de rele, inclusiv de viruşi. Traversăm pe celălalt trotuar, dar omul vine în continuare după noi. Se contrează cu câinii care îl latră pe sub porţi, probabil că e itinerariul obişnuit, replicile şi chiotele lui par un automatism.

Luni, 13 aprilie

Se făcea că sunt turist în Italia. Împreună cu alţi turişti, am fost dirijaţi de carabinieri spre un culoar special. Nu vedeai nimic din arhitectura oraşului, doar pereţii coridoarelor speciale. Trebuia să te mulţumeşti cu alternanţa pietrelor cu care erau pavate străzile oraşului. Am fost condus într-o cameră boltită, mobilată doar cu un pat, cu gratii la fereastră. M-am aşezat. Am observat o bucată de mâncare pe jos, lângă picioare. Am mâncat-o. Chiar atunci, asupra mea s-au năpustit nişte funcţionari şi doctori care m-au luat la rost. Cum ai putut? Sigur o să te îmbolnăveşti. Am dat din umeri şi le-am spus că de când am copil, m-am obişnuit să mănânc de pe jos. 

Apoi, se făcea că urc pe o scară totemică. Nu ştiu cum să o descriu altfel. Fiecare treaptă era înfăşurată în faşă albă, în panglici roşii. Sus au mai urmat câteva scări orizontale, apoi am început coborârea. În vis, eram conştient de faptul că e un fel de ritual eliberator, de curăţare.  

Marţi, 14 aprilie

Cumpărături pentru două săptămâni. Îi deosebesc cu uşurinţă pe cei care sunt obişnuiţi să iasă împreună cu soţia sau prietena la cumpărături, pentru că discută, cu capetele unite deasupra raftului, câte esenţe de vanilie, câte de rom, nes, de cei pentru care este un eveniment nefast, aneantizarea. Se ţin după soţii, leşinaţi de plictis. Cei mai mulţi potenţiali purtători de virus care mişună prin supermarket sunt bărbaţi care-şi consultă încruntaţi lista din telefon sau de pe hârtie, ori aleargă printre raioane cu telefonul la ureche. Fac parte din această ultimă categorie, dar încerc, pe cât posibil, să n-o arăt. Până la urmă tot mă dau de gol: când ajung la casă, încerc să plătesc cu cardul soţiei, dar folosesc pinul meu. De trei ori la rând. POS-ul dă eroare la plată. În cele din urmă, afişează mesajul PIN incorect. Dacă la început între mine şi casierul care îşi poartă masca doar pe gură, de parcă nasul ar fi un filtru ultraperformant, se crease un fel de complicitate de genul „pătimim împreună haha”, acum totul se năruie şi ne fâstâcim amândoi.  

Miercuri, 15 aprilie

Se făcea că D. a trecut pe la mine să facem o şuetă. Trebuia să vină şi V. Avea o valijoară specială în care se găsea un set de bărbierit, zici că lucra la un barber shop. Oricât de mult m-aş fi străduit să arăt interes faţă de noua lui pasiune şi oricât de mult aş fi vrut să mă concentrez pe ceea ce spune, în binecunoscutul lui stil aluvionar, eu nu-mi doream decât să fumez un cui. Ca şi cum obsesia mea ar fi creat un curent subteran între mine şi el, a început să-şi laude cu neobişnuit entuziasm uleiul de barbă. Mirosea atât de bine, exotic şi freş, încât nu m-am putut abţine şi l-am gustat, era incredibil de bun. Pe etichetă scria că poţi să-l foloseşti şi la îngheţată. Visul arată un singur lucru: mintea mea e disperată să găsească un surogat al plăcerilor de care duc lipsă în carantină.

Joi, 16 aprilie

Vecinii de peste drum dansează în curte. Îmi fac o notă mentală să o invit pe Iulia la dans, dar toată ziua sunt ţinut ocupat, dansul iese din calcul.

Picnic pe dealul Şprenghi cu David. La un moment dat, David spune că se duce la magazin şi, pe un ton belicos, gesticulând amplu, scandează mămăligă, carne, lapte. Apoi mă pune să mănânc din ce-a cumpărat. În intervalul orar în care ne aflăm acolo (15:00-17:00) traficul este la fel de intens ca într-o zi normală. Singurele semne ale adevăratei stări de fapt sunt doar frecvenţa cu care trec ambulanţele şi apariţia a două camioane militare cu prelată. 

Vineri, 17 aprilie

Învăţ să apreciez detaliile pe care până acum nu le-am observat. Coada roşie a măturii, sprijinită de uscătorul plin de haine. Micul spaţiu gol dintre acoperiş şi zid, unde şi-a făcut cuib o familie de vrăbii. Praful virgin de sub canapea. Petele de lumină care intră la ore fixe în casă şi traversează pereţii. Când vom ieşi de aici, o să fim nişte nebuni ai detaliilor, o să fotografiem totul.

Din cauza pandemiei, mi-au fost anulate două contracte de traducere. Eram asigurat până la sfârşitul anului. Tocmai am predat traducerea unei cărţi cu zâne şi vrăjitori care o să devină serial Netflix. Mă uit în tavan şi încerc să nu mă gândesc la viitor, la criza economică şi editorială care va urma.

Sâmbătă, 18 aprilie

De când a început perioada de autoizolare, mai ales în zilele senine, am flash-uri cu locurile în care am fost în ultimii ani. Când am intrat într-un magazin alimentar din Italia să-mi cumpăr îngheţată. Autobuzul de un euro cu care am călătorit prin Toscana. Străzi şi cafenele din Zagreb. Parcarea în care erau ţinute pe timpul verii zecile de autobuze şcolare galbene din Camden, Maine. Copilul din Poiana Mărului, care trăgea abitir de volanul unui ARO pus pe butuci. 

Pe stradă, ne iese în cale o fată care poartă o şapcă neagră cu cozoroc. David zice cu voce tare: tanti poliţist şi o arată cu degetul. Fata se uită la noi contrariată.

Duminică, 19 aprilie

Oraşul e cufundat într-o linişte totală, nu trece nicio maşină, nu se aude nicio pasăre. La prânz, se aude slujba de la două biserici din apropiere. Corul bubuie în boxe. E ca şi cum cele două locaşuri s-ar întrece în sisteme de sonorizare. Într-un scenariu distopic, preoţii vin cu ocazia marilor sărbători în oraşele părăsite (nu ni se explică motivul pentru care oamenii au decis să plece), oficiază slujba, cădelniţează pe străzi, cântă cântece bisericeşti, apoi pleacă. Slujbele au menirea de a reafirma sfinţenia locului. Oraşele părăsite miros încă multă vreme a tămâie.

Stare de somnolenţă care durează aproape întreaga zi.
 

Foto main: Florin Bondrilă.