Bem o bere rece și motanul doarme pe masă. Sunt acasă la Codruța și Andrei Crețulescu, cuplu teribil al industriei de cinema de la noi. Împreună, au făcut filme, festivaluri, critică de film și au creat, în 2011, compania de producție Kinosseur. E luni, a doua zi pleacă la TIFF, pentru că Charleston, primul lungmetraj scris și regizat de Andrei (Codruța coordonează distribuția în România) e selectat în competiția festivalului. De un an de zile se plimbă cu filmul prin lume, de la Locarno, unde a fost proiectat în premieră mondială vara trecută, până la Moscova și Montevideo. Dar la TIFF sunt acasă, locul unde merg fără pauză din primul an, așa că li se pare important să treacă pe-acolo înainte ca filmul să intre în cinemauri. „La TIFF venim pentru reverență”, îmi spune Andrei. Codruța se retrage în camera de-alături ca să mai rezolve niște treburi legate de premiera din București, eu, Andrei și motanul rămânem în bucătărie. Andrei stă în contre-jour și fumează, eu pun întrebări. Îl știu de pe vremea când scria despre filme și muzică în Republik, Time Out, Dilema, apoi din epoca în care era director artistic al festivalului B-EST, apoi am aflat că s-a apucat să facă filme.
Andrei Crețulescu e un autodidact. Are 43 de ani, a terminat în 2000 Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, iar școala de film a făcut-o, într-un fel, la HBO, unde a lucrat 12 ani ca monteur și producător și a învățat cum se face un film, de la cap până la coadă. A regizat primul scurtmetraj dintr-o întâmplare și a descoperit între timp că-i place la nebunie. Până acum, a făcut șase scurtmetraje și un lungmetraj, (aproape) toate cu (aproape) aceeași echipă de actori, care-i sunt și prieteni. Bad Penny (2013), Kowalski (2014) și Ramona (2015, premiul Canal+ la Semaine de la Critique de la Cannes) sunt trei scurtmetraje noir cu mult umor și povești lichide, care trec dintr-un film în altul. La Charleston, debutul lui în lungmetraj, a lucrat vreo patru ani și a filmat 26 de zile. E un film tandru și trist-amuzant despre un bărbat (Șerban Pavlu) care-și pierde soția (Ana Ularu) într-un accident de mașină, dar câștigă un potențial tovarăș de suferință în persoana amantului soției (Radu Iacoban). Plus un cameo superb al lui Victor Rebengiuc, în rolul unui tată incapabil să vorbească despre moartea fiicei lui, plus o imagine și-o atmosferă „ca un film american din anii ‘40, inspirat de Edward Hopper”, multe muzici bune (Noir Désir, Get Well Soon ș.a.), fantoma lui Nick Cave, un București aproape pierdut și cel puțin o întrebare: Ce faci când pierzi pe cineva drag? Filmul îi e dedicat mamei lui Andrei și pornește, de fapt, de la o istorie foarte personală. Despre asta, despre pasiunea uriașă a lui Andrei pentru filme, despre cinema ca plăcere, despre dragoste, am vorbit la o bere rece, în timp ce motanul familiei dormea liniștit lângă noi.
Charleston poate fi văzut în cinematografele din România începând de vineri, 8 iunie.
Ai șapte ani de când nu mai ești critic de film. De ce te-ai apucat să faci filme? Nu știai deja cât de greu e?
S-a întâmplat, n-a fost nimic plănuit. Am senzația că mă atrag chestiile care sunt mai degrabă grele, pentru că mi se pare că, dacă ar fi ușor, ar face oricine și, doi la mână, n-ar mai avea nici un farmec. Când noi, Codruța și cu mine, am făcut compania asta care se cheamă Kinosseur, ne-am gândit, pe modelul american, că o să găsim scenarii, regizori, că o să-i punem la un loc și o să construim un sâmbure de industriuță de cinema. Și na, socoteala de-acasă...
M-am trezit că am cumpărat drepturile pentru un scenariu scris de un băiat din Cluj, Ionuț Gaga, care fusese finalist în concursul de scenarii HBO, în a cărui comisie eram membru permanent. N-a câștigat, dar mi-a rămas mie în minte, mi-am luat inima în dinți și l-am sunat pe om. Zicându-i că n-am nici un ban să-i ofer (mă rog, i-am plătit o sumă simbolică) și că vreau drepturile pe scenariu ca să găsesc actori, regizori. Când l-am sunat, era tot Oau, oau, cel puțin ca și când l-ar fi sunat Spielberg. I-am zis Calmează-te, sunt nimeni, nimeni de nimeni, la început de drum. Apoi m-am dus la singurii trei actori la care mi-am permis, care-mi erau apropiați - Șerban Pavlu, Andi Vasluianu, Dorian Boguță...
A, de fapt, am căutat să facă cineva filmul. Toți au zis că e foarte simpatic, dar nu, mai bine să-l fac eu. Codruța insista și ea... Claudiu Mitcu, care a devenit co-producător, la fel. Zic Hai să vedem cum e.
De ce insistau toți oamenii ăștia?
Nu știu, nici acuma nu știu. Nu vor să-mi spună. Poate au avut ei un plan de la început... (râde) Și m-am dus la ăștia trei actori, care imediat mi-au spus Da, altă chestie care m-a mirat, nici nu citiseră scenariul. Știindu-i pe ei, am trișat și am rescris dialogurile având în minte exact ce li s-ar potrivi lor. Mai puțin pentru Șerban, care n-a avut nici o replică. Cristian Tarnovețchi, care a fost la sunet, zice Bine, măi, îl iei pe actorul care are cea mai bună dicție, cea mai mișto voce din România și nu-i dai nici un cuvânt?
Am filmat scurtmetrajul ăsta, care se cheamă Bad Penny, în 2012. Am murit de frig și de râs, nu neapărat în ordinea asta. Am zis Dacă așa-i la filmări, dacă numa’ am râs și ne-am amuzat... Nu știam exact ce fac acolo, dar am fost încurajat și de faptul că Vasluianu și Boguță mi-au zis dimineață Băi, ne-a plăcut. Dacă ne mai chemi, noi mai venim.
M-au rugat să mai facem unul. N-am scăpat ocazia. M-au rugat să fie la cald, l-am setat într-o crâșmă și așa am făcut Kolwalski, tot cu ei neplătiți, tot cu bani de-acasă, tot cu ajutorul lui Claudiu [Mitcu]. Mi-am făcut curaj s-o abordez și pe Rodica Lazăr la o petrecere, îi plăcuse Bad Penny, așa că am întrebat-o dacă nu vrea să vină să joace în Kolwalski. Fata a venit, s-a amuzat și ea la nebunie și, n-am să uit, când oamenii strângeau deja cablurile și luminile, eu fumam în fine liniștit, actorii se schimbau, Vasluianu se ștergea de sânge, și de după camere, așa, unul către altul: Unde-l facem pe următorul? Hai la mare, a strigat cineva. Cine moare în următorul? Minima logică îmi spunea că trebuia să moară Boguță. Îi dăm foc lui Boguță, a zis altcineva. Eu nu ziceam nimic, stăteam și ascultam, Ok, îmi place asta, foc, Boguță, sigur, mare, da, bun, și dup-aia m-am gândit De ce să moară numai Boguță? De ce să nu le fac eu surpriza și să-i omor pe toți trei? Ok, da’ cine dracu îi omoară? Rodica. Practic, Ramona așa s-a născut, atunci.
Am stat, l-am pitrocit, dup-aia l-am făcut. A fost o experiență... mi-e foarte greu s-o descriu, a fost în același timp greu și fermecător. Eram o echipă restrânsă, la mare, era frig, bătea vântul, nu se aprindea focul, o mie de belele, nu știu cum mama dracului mi-a ieșit.
Ca să mă întorc la ce m-ai întrebat, nu a fost plănuit, s-a întâmplat, dar așa cum i-am zis Codruței după primul, după Bad Penny, dimineața la 10, când am ajuns acasă, Eu nu cred că mai vreau să fac altceva. Așa simt eu acuma. Și uite c-am avut noroc și a trecut timpul și avem șase scurtmetraje, unul se vede la TIFF, iar celălalt o să-l terminăm prin iulie, probabil.
Acum nu mai faci filme cu bani de-acasă, nu?
Al patrulea scurtmetraj, care se cheamă Șapte luni mai târziu, l-am făcut cu finanțare de la CNC. A fost minunat, pentru că în fine am putut să plătesc. L-am făcut în aceeași formulă, evident, și în fine am făcut ceea ce ar fi fost normal de la început, să plătesc toți oamenii ăștia care au muncit de trei ori pe gratis.
Ești unul dintre puținele cazuri de la noi de regizor autodidact. Ai terminat Facultatea de limbi și literaturi străine în 2000, nu?
Nu sunt singurul, Constantin Popescu a făcut aceeași facultate. Sigur, el vine dintr-o familie de cineaști, tatăl lui e un producător faimos. A fost pe platou dintotdeauna... Eu nu. Dar tot ce-am făcut în anii în care am scris cronică de film, apoi la HBO, unde-am lucrat cam 12 ani... Am început prin a face promo-uri, trailere.
Erai producător de promo-uri pentru filme?
Exact, asta făceam acolo inițial. Era un grup splendid și nu mai voiam să plec din montaj. Trebuiau să mă scoată de-acolo cu forța după program. În primii trei ani, eu, în calitate de producător, luam filmul, îl vedeam, notam ce cadre voiam și mă duceam la monteuri. La un moment dat, știi cum sunt politicile de companie, au zis Dăm afară toți monteurii. Păi și cine montează de-acum încolo? am întrebat. Păi aveți două luni să învățați să montați. Dacă nu, plecați și voi și luăm pe alții. Ups. Și am învățat.
Cum?
Monteurii, până să-și termine contractul, au fost atât de drăguți încât să ne învețe pe mine și pe Alin Ludu Dumbravă, el era atunci șef de departament, să montăm cu mânuța noastră. La început bineînțeles că am înjurat, era foarte mișto să stai să mănânci pizza și să spui Pune-mi și mie cadrul ăsta acolo. Dar cât de mult m-a ajutat, cât de mult mă ajută azi, când scriu, faptul că știu să montez... Pfoai, e o chestie formidabilă, sunt profund recunoscător acelei politici de companie.
În paralel, scriam cronică de film, dar e complicat să trăiești din asta.
Iar tu ai prins o vreme destul de glorioasă a presei...
Da, am prins printul... Am continuat să scriu, apoi Alin a plecat de la HBO și am devenit eu șef de departament on air. Șerban Pavlu a venit să dea probe și l-am angajat să tragă vocea de promo-uri. Deci o vreme eu i-am semnat statul de plată (râde). Mi se pare fabulos. Așa ne-am cunoscut și am devenit prieteni.
Apoi HBO a început cu producția. Primul pas a fost să cumpere filme românești, chestie pentru care ne-am luptat ani de zile, ca să înțeleagă că până și sumele alea mici, investite în filmul românesc, sunt un semn de normalitate. Dacă ai un buget foarte mare, suma de la HBO nu te ajută foarte mult. Dacă ai un buget mic sau ești un film independent, o, doamne, cât de mult te ajută! O știu pe pielea mea.
Pasul următor a fost când s-a trecut la producția originală. Și pentru că bănuiesc că nu era nimeni altcineva, când s-au întrebat Cine se va ocupa de asta?, au zis Păi, ăsta! Pare să se știe film. Producție nu știam. Am învățat și asta, făcând producție la HBO.
Mai întâi documentare. Dintre toate, Australia mi-e cel mai drag, cu echipa de fotbal a României care merge la Homeless World Cup din Melbourne. Sigur, cel mai faimos rămâne Lumea văzută de Ion B., cu care am câștigat și un premiu Emmy, ceea ce mi se pare siderant, și dup-aia a început În derivă, primul serial original produs de HBO în toată Europa de Est. Și da, am învățat enorm stând pe platou aproape patru luni de zile, am învățat despre tot ce înseamnă echipă de filmare, tehnică, cât de important e să nu pierzi timpul, să știi să-ți impui respectul... Cred că m-a ajutat foarte mult în momentul în care am plecat de-acolo și am zis Noi ce facem acuma? O companie de producție, uite asta facem. Cumva, s-au legat.
Din toți anii ăștia pe care i-ai petrecut în câmpul cinematografiei românești, care sunt trei chestii principale pe care le-ai învățat despre cum funcționează lucrurile la noi?
Mai degrabă mi-am reîntărit niște principii, mi-am rebătut în cuie principiul verticalității, cât de important e să-ți păstrezi coloana vertebrală.
Cum poți să ți-o pierzi în cinema?
O, Doamne, nu mă stârni. Trebuie să înveți să faci compromisuri, dar compromisul nu poate fi un sistem. Cam la asta mă refer. Depinzi de organisme, de faptul că în România investiție privată e foarte puțină sau spre deloc, ceea ce nu e normal. Pe de altă parte, în orice domeniu ai activa, dacă vezi că e ceva în neregulă, spune-o. Dacă ți se face o nedreptate, protestează. Indiferent că te ocupi cu șahul sau cu vopseaua de lemn. Dacă poți să faci ceva mai bine, fă-o. Ajută cât poți, nu te aștepta la același ajutor de la alții. Și încearcă să-ți păstrezi nervii și creierul intact. Cam asta ar fi.
Am un prieten care a fost la voi în vizită, în apartamentul în care locuiați înainte, și mi-a zis Crețulescu are cea mai tare bibliotecă și colecție de DVD-uri pe care am văzut-o în București! Mă întrebam dacă povestea asta de autodidact are legătură cu acumularea și consumul de filme, literatură, muzică.
Consumul, da. Acumularea cred că vine și din (urăsc cuvântul) poate dintr-o frustrare că în anii ‘80, la final de anii ‘70, când am început eu să văd filme, nu era mai nimic.
Cărți aveam, într-adevăr, pentru că maică-mea era critic literar. Am crescut într-o casă plină de cărți. Tata era pasionat de muzică, deci am crescut într-o casă plină de muzică și de cărți. Noi video n-am avut niciodată. Tânjeam după filme, așa că în momentul în care s-a dat drumul, nu mi-a fost suficient să le văd, trebuia să le am. Am făcut pe dracu-n patru și am început să le înregistrez, ca să am colecția mea. Am făcut mai întâi o colecție impresionantă de casete video.
Care a fost prima ta casetă video?
Mi-a împrumutat-o o fată foarte drăguță și m-am făcut că uit să i-o dau înapoi. La folie des grandeurs și La grande vadrouille, două filme cu Funès. La grande vadrouille fără final, pentru că n-a încăput pe casetă. Ultimele cinci minute le-am văzut ani după. Acuma îl văd cam o dată pe an, pentru că mi-e dor de el. Cred că-l știu replică cu replică, cu pauze, cu beat-uri. De la aia am început.
După care a apărut DVD-ul. Am zis Ok, avem un maldăr de casete video, ce dracu fac acuma? Ia și cumpără DVD-uri ca dementul... Tot ce-aveam pe video trebuia să am pe DVD. Nu mai aveam loc în casă de nimic, trebuia să mut lucruri. Și apoi a apărut blu-ray-ul. Am zis O, Dumnezeule, n-o s-o iau de la început.
Încet-încet m-am mai potolit, recunosc, dar au fost ani întregi în care mergeam în străinătate și nu mă interesau hainele, eu trebuia să vin cu o sacoșă plină de discuri.
Și da, umplând eu casa de cărți și de discuri, mi-am adus aminte de copilărie și de felul în care am crescut. Așa mă simt eu acasă, să fiu înconjurat de cărți și de filme... Bine, e foarte important să ai un om pe care-l iubești și care te iubește. Și dacă mai ai și-un animăluț, atunci mi se pare că ai dat lovitura.
Scurtmetrajele tale sunt destul de întunecate, cu puțină băiețeală și confruntare, sunt și ludice, au și un pic de violență. Tu și Codruța ați fost și selecționeri la Festivalul de film horror Lună plină…
Probabil că sunt atras de gen. Lumea care nu mă cunoaște, când aude că am copilărit în centrul Bucureștiului, zice Ce știi tu, bă, de viața de cartier? O, copii, nu mă stârniți! Dacă vă povestesc, când o să fiu eu sigur că nu mai are cine să vină să-mi bată la ușă... M-a influențat foarte mult. Inclusiv subiectul din Kowalski. Nu s-a terminat chiar în halul în care l-am terminat eu, dar am văzut tot dialogul între un om care decide că te calce în picioare, chiar dacă tu îi spui că îi dai datoria înapoi, iar el îți răspunde Nu mă interesează datoria, tu ai întârziat, ceea ce pentru mine înseamnă că nu mă respecți. Ori iau și datoria, te și calc în picioare, ori îți spun „Nu, țineți-o, dar te calc în picioare”, am văzut chestia asta. Pe vremea când nu visam eu să fac filme...
Sunt convins că pe undeva, multe multe mici chestii petrecute de-a lungul vieții, cărora poate nici nu le-ai dat atenție, se întorc la un moment dat și te gâdilă un pic.
Valerian Sava spunea despre mine acum mulți ani, când îmi mai cerea câte un text pentru Observator cultural, că sunt un partizan al filmului de gen. Nu m-a deranjat niciodată. Eu știu foarte bine unde îmi sunt reperele, din ce mă hrănesc cinematografic. Nu văd de ce nu aș putea să-i apreciez în egală măsură pe Robert Bresson și pe John Carpenter. Nu mi se pare că sunt incompatibili. Am nevoie, se pare, în egală măsură, și de una, și de alta.
Charleston nu prea seamănă cu nimic din ce s-a mai făcut la noi.
Nu știu cât e de relevantă chestia asta. Nici paharul ăsta nu seamănă cu ăsta...
Nu, clar, ziceam în sensul în care Noul Val și-a obișnuit spectatorii cu un anumit tip de estetică, iar tu clar vii din altă parte. Întrebarea era mai degrabă de unde vii. De unde vine filmul ăsta?
Mie îmi place să spun că nu e un film de dragoste, e mai degrabă un film despre dragoste. Iar din ce-a pornit el, și asta mărturisesc că e prima dată când o spun, filmul ăsta s-a născut din singura mea frică veritabilă. Am multe temeri, nu mai vorbim de social și de politic. Dar groaza mea veritabilă e că am să-l pierd pe omul pe care-l iubesc. De asta îmi e frică în fiecare zi. De aici a pornit filmul ăsta.
Mai departe, cum l-am construit și l-am împachetat... Am pornit de la o poveste din tinerețea maică-mii, când ea s-a îndrăgostit de altcineva. Eu aveam cam șase-șapte ani. Când m-am întors într-o zi acasă, am găsit-o la mine în dormitor, după ce n-o mai văzusem două luni sau așa... Am picat din lună și am întrebat-o ce s-a întâmplat. Mi-a zis Eu consider că ești suficient de mare ca să înțelegi. Nu, nu eram. Mi-a spus Uite, m-am îndrăgostit de un bărbat și am simțit nevoia să plec să fiu cu el. Am aflat dup-aia și cine era, nu pot să spun, pentru că era un poet mai degrabă faimos. În fine... Zic Bun, să zicem că înțeleg... Tu îmi zici că înțeleg. De ce te-ai întors, atunci? Mi-a zis Îl iubesc pe taică-tu mult prea mult și n-am putut să mai stau fără el. Și chestia asta a rămas în mine. Și m-am gândit la ea o dată la un an, doi, trei, m-am gândit când s-a prăpădit maică-mea, și la un moment dat am zis că încerc să scriu povestea asta, așa, din frica mea combinată cu întâmplarea asta...
Sună a un film foarte sensibil, și chiar asta mi-am dorit. M-am bucurat foarte mult când reacțiile au fost Băi, am râs. Nimeni nu vede filmul ăsta la fel. Ceea ce mi se pare super. Sunt oameni care s-au ridicat și au zis Mulțumesc că ai pus câteva glume, că altfel aveam nodul ăla în gât de nu mai puteam. Se pare că am ajuns fix acolo unde mi-am dorit, pe muchia foarte fină dintre comedie și dramă, riscând de-a lungul drumului să fac un pas greșit și să se ducă dracului toată construcția. Ne-am chinuit și am avut norocul suprem, din nou folosesc cuvântul noroc, cu actorii ăștia extraordinari. Au înțeles exact că trebuie să păstreze balansul. Dramaturgic, ăsta e filmul.
Stilistic, pur și simplu l-am vrut ghidat de culoarea roșie. Pentru mine, dacă spui culoarea roșie în istoria recentă, spui Almodóvar, de la el ajungi la Douglas Sirk și de la Sirk la Michael Powell, de unde a luat-o și Scorsese, de altminteri. Și-atunci am zis să încercăm să omagiem tehnicolorul ăla…
Dar de ce roșu?
E o culoare foarte specială, mai ales în filmele lui Michael Powell, în Pantofiorii roșii (1948) și în Narcisa neagră (1947), care sunt filmate de Jack Cardiff, unul dintre cei mai mari directori de imagine care au trăit vreodată - documentarul despre el, apropo, se numește Painting with Light. E foarte plastică, e o culoare pe care ai mai întâlnit-o exact unde ți-am spus eu.
Am un bun prieten care e cronicar la Hollywood Reporter, și scria acum un Cannes sau două că nimeni nu filmează azi culoarea roșie cum o filmează Almodóvar. Și îi dau dreptate. Aki Kaurismäki și-a luat paleta coloristică de acolo. Și, normal, când i-am spus Mălinei Ionescu, care mi-a făcut scenografia la absolut toate filmele de până acum, că vreau să arate ca un film american din anii ‘40, inspirat de Edward Hopper, mi-a zis Da, așa o să arate.
Chiar de la primele noastre întâlniri, i-am zis lui Barbu Bălășoiu, care a filmat filmul, că mi-aș dori, printre altele, ca oamenii, atunci când ies din sală, să întrebe Cine a filmat filmul ăsta? Barbu s-a înroșit, dar i-am zis că nu e un compliment gratuit. Pentru el a fost o provocare. Nu ți se cere des așa ceva, să saturezi într-un anume fel, să faci o anume textură. Iar el, îmi place să cred că mânat de provocarea asta, a plusat, mi-a spus O să filmăm cu fum, ca să avem în colorizare mult mai multe grade... A fost infinit mai greu, dar sunt foarte fericit că filmul ăsta arată așa cum e.
Și mașina din film era roșie, un Fiat Cinquecento. Din scenariu a fost așa. Unde dracu găsim mașina asta? mi-au zis asistenții și echipa de producție. Au căutat și, da, sunt patru Fiat-uri în București. Unul e stricat, unul e alb, unul e negru și ăsta e roșu. L-am închiriat și mi-am făcut damblaua.
Ai un atașament special față de detalii.
Sunt obsedat. Lumea spune că asta nu denotă precizie, denotă Bălăceanca. (râde) Dar, sigur, sunt obsedat de simetrie, de anumite culori, de detalii. Unele nu se văd, dar eu știu că ele sunt acolo.
Spune-mi un detaliu despre care ești convins c-o să treacă absolut neobservat.
La finalul filmului se aude un pescăruș. Nu e pescăruș. Este o rață de cauciuc cu care eu îi dădeam semnal lui Iacoban să intre în cadru. Am lăsat-o de-al dracu, că au vrut să o curețe la montaj. Lumea crede că e pescăruș...
Apropo de detalii, cineva mi-a zis la proiecția de la Salonic Pariez că știu de ce-ai pus la mașină numărul 05 May: Sebastian zice că a cunoscut-o în mai pe Ioana... Foarte drăguț, dar nici nu mi-a trecut prin cap. May e de la numele scenaristei și regizoarei Elaine May, pe care eu o ador, și care n-a mai avut voie să facă film după ce a făcut Ishtar, faimoasa comedie cu Dustin Hoffman, Warren Beatty și Isabelle Adjani, o catastrofă din punct de vedere financiar. Ea n-a mai făcut nici un film de-atunci, din ‘87.
Acum are 90 și ceva de ani, iar cele trei filme dinainte de Ishtar le recomand cu inima deschisă oricui. Primul e o comedie neagră cu Walter Matthau și cu ea, în care el e holteiul suprem, se însoară cu ea și vrea s-o omoare (și nu-i iese), se cheamă A New Leaf, al doilea e The Heartbreak Kid, cu Charles Grodin care merge la mare cu noua lui nevastă, sunt căsătoriți de două săptămâni și se îndrăgostește de altă gagică, care e Cybill Shepherd, al treilea e un soi de omagiu John Cassavetes, care se cheamă Mikey și Nicky, în care joacă John Cassavetes și Peter Falk. E un film absolut formidabil pe care l-am căutat ani de zile, s-a arătat și la Cannes Classics, secțiunea de filme restaurate, și am fost foarte amărât să văd că era doar jumătate de sală. De obicei, sala aia e plină.
Elaine May a făcut patru filme. Dacă-l făcea și pe ăsta, era al cincilea.
Cu Victor Rebengiuc cum a fost? Ziceai că ai scris rolul cu el în minte.
Scriam și visam cum ar fi. Dup-aia a citit Codruța scenariul, e primul om care citește mereu. Și s-a prins și a zis Aoleu! Ăsta e pentru Victor Rebengiuc. Ne știam de câțiva ani și am păstrat niște relații absolut mișto. Ne-am întâlnit la Bibliotecă, crâșma aia din Cișmigiu. Și am povestit de politică și de filme, eu eram cu scenariul printat. După ce ne-am tot dat târcoale, a zis Ia spuneți, măi copii. I-am explicat structura, că e un film în două personaje, dar în care apar încă vreo douăzeci. Nici măcar secundare, dacă e să fim cinstiți.
A, domnul Antonescu, zice răsfoind, bănuiesc că ăsta sunt eu. Curgeau apele pe mine. Zice Da, foarte drăguț, îl iau, îl citesc și-ți dau semn. Două zile mai târziu, a sunat-o pe Codruța și i-a zis că-i place foarte mult. Atunci mi s-a făcut frică, pentru că am spus Cum mă vezi tu pe mine spunându-i lui Rebengiuc, Ia, acuma să faceți ce vreau eu! Cum să-mi iasă mie pe gură așa ceva?
Am repetat, l-am și chinuit, dar pentru că e nu doar un actor desăvârșit, dar și un om extrem de inteligent, a înțeles că nu se putea altfel, pentru că secvența de la masă, dacă nu era coregrafiată în maniera aia, și dacă dialogurile nu intrau exact așa cum le-am scris... E ca o piesă muzicală, orice notă falsă o simți. Toți actorii au înțeles asta și și-au asumat-o. Dacă schimbăm două fraze, o filmăm de la început. Și a fost foarte greu, clar cea mai dificilă și emoționantă secvență din film.
La fel, mi-am dorit ca Adrian Titieni să fie barmanul Rudolf. Și Pavlu mi-a zis Ești nebun, îl chemi pe Titieni pentru asta... Ne-am făcut curaj, am băut un deget de whisky, l-am sunat. Îl știu de când l-am văzut în Harap-Alb de la Național, într-o piesă de Radu Ițcuș, ah, ce vremuri... E un rol foarte mic, i-am zis. Andrei, nu există roluri mici. Dacă pot, vin. Și în cele din urmă a putut. Arată ca un maître-barman din Marsilia anilor ‘20, cam așa mi l-am imaginat, cu favoriți, mustață, dungi și bretele. A fost o plăcere... Toți au fost o plăcere.
Cum a apărut în film scena în care Pavlu și Iacoban dansează?
Mărturisesc că a fost ultimul lucru pus în scenariu. Mi s-a părut mie că ar fi foarte fain ca exact la jumătate să rupă filmul în două și tu să te întrebi S-a întâmplat sau nu s-a întâmplat? Am scris scena, am ales piesa, care a fost negociată de-atunci, că altfel nu puteam filma. Am așteptat cuminte ca script superviser-ul sau asistentul de regie sau actorii să vină să-mi zică Da, Andrei, am înțeles motanul negru, am înțeles mașina roșie, dar până unde? Eu tot așteptam. Se apropie momentul filmării. Pavlu și Iacoban mă întreabă Noi cum dansăm acolo? Ei deja petreceau foarte mult timp împreună, mâncau împreună, își povesteau tot felul... Au avut o simbioză foarte mișto înainte de filmări și în timpul filmărilor. Și am crezut că mă cheamă să-mi spună Băi, hai, avem o statură, nu ne ocupăm cu prostii… Nu, ei voiau să știe care-s mișcările.
Și am coregrafiat practic această scenă, noi trei. Am imaginat un soi de dans semi-zombificat, am vrut să fie o chestie mai degrabă caraghioasă, dar nu ridicolă, mai degrabă tristă și stranie. Toată echipa, toți tehnicienii, și-au scos telefoanele cu Shazam-ul să pescuiască piesa. În momentul în care am zis Stop. Avem trei duble bune, am de unde alege, i-am văzut triști pe toți. Cum? Nu mai tragem nici o dublă?
Să vorbim un pic despre felul în care ai filmat Bucureștiul. Tu te-ai născut aici. Străzile din film sunt cele ale copilăriei tale?
Am copilărit la două străzi de-aici, pe Donici. Totul e aici, în cartier, non-stopul, masa, taxiul, biserica de la Luca Stroici, Have a cigar e pe Dianei, m-am învârtit cât mai mult în cartier. Pentru că-s foarte legat de el. Dincolo de asta, am vrut să-l arăt cât mai e. Nu știu cât o să mai reziste. Nu vreau să par nici fatalist, dar am mai spus-o, mi se pare că orașul ăsta se duce dracului, mi se pare că sunt foarte puțini oameni cărora le pasă de clădirile vechi, de tot ce are mai frumos Bucureștiul ăsta, mi se pare că neglijența și nebăgarea de seamă și halul în care sunt lăsate clădirile să putrezească... mie îmi dau lacrimile când văd chestiile astea.
De asta am vrut neapărat acest subplot, care nu era absolut necesar într-un film despre doi oameni care pierd o femeie, dar, așa cum a remarcat un cronicar turc, ăsta e universul lui Alexandru și universul lui se prăbușește cam odată cu el. De aia avem secvența cu demolarea, ce-am zis noi că e bătrânul teatru care se duce dracu’. Întâmplător, clădirea aia a ars la o lună după ce-am filmat noi. Cineva i-a dat foc. N-au voie s-o dărâme, așa că trebuie să-i grăbească sfârșitul, ca să vină să trântească un bloc de termopan sau de sticlă sau de ce-o fi...
Se fac Noaptea Muzeelor, Noaptea Caselor, la un moment dat n-o să mai avem cu ce să le facem, că se duc dracului casele astea. Sunt foarte puține care au fost restaurate, iar jumătate dintre alea restaurate s-au transformat în niște orori. Păstrând proporțiile, e ca și cum ai arunca un pahar de cafea peste Mona Lisa. Cum să faci așa ceva? Sunt revotat, recunosc.
Tu și Codruța ați început în 2011 compania de producție Kinosseur. Ați făcut împreună festivaluri, filme, ați lucrat și la Charleston, și la altele, împărțiți viața, filmul, munca, tot. Sunteți un fel de partners in crime.
Da, îmi place să spun că Codruța mi-e partener, mi-e producător, mi-e cel mai bun prieten și mi-e soție.
Și cum reușiți?
Cred că e meritul ei. De fapt, sunt sigur că e meritul ei. Fără ea, nimic din ce-am vorbit noi aicea... Fără ea, nu că n-aveam noi premieră acuma la TIFF, noi nu filmam filmul ăsta. După trei zile, închideam. Vorbesc foarte serios. E un lucru care mi-ar plăcea să fie știut. Fără ea, n-aveam filmul ăsta. Altele poate da, dar ăsta nu.
La final, când stau cei doi pe bancă...
Păi zicem finalul? (râde)
Nu! La un moment dat, pe o bancă, scrie ceva care-i dintr-o piesă de Nick Cave, un vers care închide în el substanța filmului.
O putem spune, să știi: a pornit din mica mea frondă că n-am putut să am piesa aia. Asta e, lucrurile pe lumea asta costă și e normal să coste, și ar fi trebuit să renunț la alte trei piese ca să pot să am piesa aia așa. Eu am scris pe bancă „Let Love In”, după ce am fost asigurat că se poate șterge. (râde) Am luat-o de la Casa scriitorilor din Neptun, unde am și locuit pe perioada filmărilor și unde mi-am făcut vacanțele când eram mic. Oamenii inițial au zis că nu țin neapărat să ștergem chestia aia, au fost foarte drăguți. Deci din pornirea asta.
Și pentru că mi s-a părut că e un îndemn poate desuet, dar care merită punctat într-un fel. E un lucru cu care vrei să rămâi. Da, let love in. E mai bine. Pentru toată lumea e mai bine.
