În prima jumătate a secolului XIX, austriacul Enrich Winterhalder, sosit la București ca ofițer, culegea un cântec popular în epocă:
„Dâmboviţa, undă dulce,
Undă cu cerescul dar,
Cine te-a gustat vreodată
Va să plece în zadar
Dâmboviţa, apă dulce,
Cine o bea, nu se mai duce!”
Aproape 200 de ani mai târziu, versurile au căpătat valoare de ironie, dacă te gândești la firul de apă îndiguit, expandat în lacuri artificiale, poluat și murdar care traversează Bucureștiul de la nord-vest la sud-est. Uităm, uneori, că și orașul ăsta are, la fel ca multe alte capitale europene, un curs de apă. Că s-a format în jurul lui. Că am putea, la o adică, să ne plimbăm pe malurile lui, dacă n-ar fi arse de soare, fără strop de umbră, străbătând maidane pustii, zone industriale și curgând alături de artere cu trafic auto sălbatic.
Cu toate astea, istoria orașului e indisolubil legată de cea a râului. Dâmbovița a văzut tot ce-nseamnă București: de la apariția nucleului pe care azi îl numim Centrul Vechi, la Parcul Cișmigiu (denumit după „inginerul” care se ocupa de funcționarea cișmelelor din oraș), la apariția palatelor și instituțiilor de învățământ superior de pe cursul râului, la săparea metroului și până în zilele noastre, ale Deltei Văcărești și ale unui fir de apă care nu pare să mai însemne nimic pentru oraș.
Ca să ne amintească cum se împletește viața bucureștenilor cu cea a râului, fotograful Andrei Bîrsan, memorialistul vizual principal al orașului, a creat „un album de familie” al Dâmboviței - grupul de facebook Dâmbovița, apă dulce. De-a lungul ultimilor 40 de ani, Bîrsan, fondator al Centrului de Memorie Vizuală a Bucureștiului, a fotografiat orașul și râul său - sunt celebre imaginile lui „atunci și acum”, care surprind din același unghi colțuri din București, la distanță de câteva decenii. Pe grupul de facebook dedicat Dâmboviței, oricine poate să contribuie cu imagini, actuale sau de epocă, în care apar malurile, lacurile, insulele, apusurile, monumentele, terasele, uzinele și oamenii care-și duc viața la pas cu cea a râului. Fotograful speră ca, în circa un an, să poată ieși o expoziție foto de grup, iar apoi un album.
Am stat de vorbă un pic cu Bîrsan, despre Dâmbovița și oraș; apoi l-am rugat pe arhitectul și omul de comunicare Teodor Frolu, co-fondator al Asociației Ivan Patzaichin - Mila 23, să îmi explice pe scurt de ce bucureștenii nu au o relație cu râul lor.
Andrei Bîrsan își amintește că primul lui moment de fascinație față de Dâmbovița s-a întâmplat în anii '70, când cobora cu tatăl lui până la apă, în zona Izvor. Tatăl îi făcea bărcuțe din ziare și le lăsa pe apă. Pe-atunci apa era foarte murdară, iar în jur mișunau șobolani, însă „bărcuțele mergeau... undeva. Se duceau ca în Jules Verne.”
A început s-o fotografieze chiar în perioada de avânt ingineresc a anilor '80, pe care Teodor Frolu o descrie drept un „show-off modernist” al regimului comunist. Bîrsan a început de la Podul Grozăvești și a asistat și la decopertarea, după 50 de ani, a bucății de râu din Zona Unirii ascunsă sub un planșeu în interbelic. Fotograful se aștepta ca malurile să-i fie curățate și înverzite, însă, după cum explică Frolu, în perioada respectivă întregul plan de urbanism al orașului era dominat de obsesia traficului.
Astfel, din anii ‘80 și până în zilele noastre, Dâmbovița a rămas o „diagonală rutieră de traversare a orașului, care avea ca element decorativ un luciu de apă între betoane”. Sub râu a fost săpat sistemul de canalizare, iar pe lângă el gonea metroul. (De altfel, un banc celebru în epocă spune că Dunărea se varsă în Marea Neagră, iar Dâmbovița în metrou, care se inundă parțial și astăzi.) Proiectul a fost o demonstrație de măiestrie inginerească, în care ideea de râu ca resursă naturală a orașului devenea strict „ceva artificial, decorativ”. Acesta, spune Frolu, e marele paradox al Dâmboviței: un râu natural betonat se transformă într-un element utilitar, pe când lacurile artificiale din nordul orașului (Herăstrău, Tei), amenajate în zone mlăștinoase, ajung să fie percepute ca zone „naturale” de agrement.
„Chiar dacă pare un șablon, fără Dâmbovița n-ar fi existat Bucureștiul”, spune Andrei Bîrsan. Numai că acest „centru primordial” al orașului, spre deosebire de Sena sau Dunăre, e un râu mic. Sigur, i s-ar putea înverzi malurile. Ori de câte ori observăm câte-un pâlc de plante sau niște iederă care atârnă în apă, ne frapează cât de bine arată. Fotograful visează la bărcuțe pe Dâmbovița, zone de înot sau alte activități acvatice - dar nu știe dacă investițiile necesare din partea autorităților ar aduce înapoi ceva. „Nici măcar voturi.”
Teodor Frolu spune că oamenii nu au cum să-și asume Dâmbovița ca pe un spațiu clar definit în oraș, pentru că nu le oferă nimic. Nu e o resursă sau un element definitoriu pentru identitatea, brandul orașului, ci un un canal de beton încorsetat de două linii de trafic foarte aglomerat, cu „un trotuar de un metru și un gard și trei smocuri de iarbă”.
Un prim pas pentru a demonstra că oamenii pot fi aduși mai aproape de apă a fost amenajarea spațiului din fața Bibliotecii Naționale de către Asociația Ivan Patzaichin. S-au creat terase, mici insulițe, locul a fost decorat cu materiale naturale, au avut loc evenimente. Din păcate, explică arhitectul, Primăria „a confiscat și a privatizat spațiul verde public, l-a transformat într-un spațiu de business”. Acum zona e mai degrabă cunoscută pentru terasele și restaurantele care au răsărit acolo și care nu aduc mari beneficii celor care sunt doar ieșiți la plimbare. Spațiul a fost resemnificat, cel puțin, și „poate fi modelat, pentru că ăsta e orașul - un organism viu, care depinde foarte mult de felul în care comunitatea poate să influențeze sau nu dezvoltarea lui.”
În paralel, împreună cu alte instituții sau ONG-uri, echipa care s-a ocupat atunci de amenajarea acelui spațiu a dezvoltat proiectul Dâmbovița Smart River. Încă nerealizat, proiectul își propune să transforme râul dintr-un simplu element de infrastructură într-o „diametrală verde” și un brand al orașului, care poate contribui la îmbunătățirea calității vieții. „Orice umbră pusă peste un luciu de apă în oraș creează o diferență de temperatură de 2-3 grade și un flux de circulație a aerului.” În plus, spune Frolu, Dâmbovița adună cea mai mare aglomerare de studenți din România în campusurile și universitățile care se află pe malurile ei. „Nimeni nu a văzut până acum un potențial de cluster de educație și inovație în jurul râului, care ar putea folosi Dâmbovița ca o platformă de schimbare a conceptului de oraș.”
Andrei Bîrsan spune că nu s-a întâmplat absolut nimic cu râul Dâmbovița, în ultimii 30 de ani, pentru că nu crede că vreunui primar i-a păsat de asta. Între timp, însă, natura a lucrat, a înghițit betonul și ne-a oferit marele dar al unei delte în oraș. Pentru fotograf, Delta Văcărești rămâne „perla Bucureștiului”. Natura a intervenit acolo în lipsa intervenției omului, „ca-n SF-uri, după bomba atomică”. Acum că se circulă acolo, Bîrsan spune că se vede prezența umană și că zona se urbanizează, se face mai parc.
Însă fotografului îi plac cel mai mult legendele și istoria râului. Până prin secolul XIX, existau cinci insule pe Dâmbovița, dintre care una adăpostea Biserica Eforie (insula se afla în zona de astăzi cu același nume) - au dispărut odată cu regularizarea cursului râului impusă de faptul că malurile i se inundau frecvent. Cea mai mare astfel de întindere de pământ avea vreo 2km și era în zona de astăzi a Podului Mărășești. Din străzile ei, mai avem și astăzi, în zona fostului club Colectiv, strada „Între Gârle” (la fel cum avem în oraș străzi ca „Puțul lui Zamfir” sau „Puțul lui Crăciun”, după fântânile de la care se alimentau bucureștenii din apa râului).
Mai e povestea izvorului de apă minerală feruginoasă, descoperit pe final de secol XIX în zona Timpuri Noi. „Era de bonton să mergi acolo să bei apa aia, dar și să te vadă oamenii.” Sub lacurile artificiale din București au rămas ruine de căsuțe și străzi; sub ștrandul Crângași se spune că se află chiar și un cimitir. Și mai sunt și zonele industriale ale râului, de după Unirea spre ieșirea din București, unde era plin de mori și tăbăcării, iar astăzi supraviețuiesc ce-a rămas din fabricile Pionierul și Zimbrul. „Dâmbovița are foarte multe povești interesante, pentru că ea a fost viața orașului.”
Fotografie principală de Andrei Bîrsan. Mai 2010.
