Tatăl: Cum mă găsești?
Fiica: Pe de o parte, cred că e bine că citești foarte mult despre ce ți se întâmplă, pe de altă parte nu cred că e bine. Nu cred că poți face lucrurile singur. Mi se pare important să vezi în ansamblu niște chestii, dar nu cred în auto-diagnosticare și nici că poți să iei singur până la capăt niște decizii. Asta cred eu.
Acest schimb de replici e preluat dintr-un dialog pe care regizoarea Andra Tarara îl are cu tatăl ei în documentarul Noi împotriva noastră, debutul ei în lungmetraj, un dialog onest și puternic între ea și tatăl ei, diagnosticat cu schizofrenie.
Andra a absolvit Facultatea de Film, secția Imagine a UNATC, în 2016. Filmul ei de licență a fost O moarte în familia mea, un scurtmetraj documentar plasat în apartamentul familiei, în care o urmărește atât pe bunica ei, bolnavă la pat, cât și pe celelalte rude care se pregătesc pentru Paște. În timp ce se documenta pentru O moarte în familia mea, Andra a descoperit în arhiva familiei mai multe casete video cu filmări făcute cu ani în urmă de către tatăl ei, Ion Tarara.
„Când eram mică, tata filma foarte mult, surprindea tot felul de momente din viața de familie. El filma ziua, iar seara ne uitam cu toții la casete și râdeam la ele”, își amintește Andra. „Iar atunci când am redescoperit aceste VHS-uri, mulți ani mai târziu, mi-am zis că o să fac un film despre mine și tata.”
După terminarea facultății, Andra s-a înscris la un masterat de antropologie vizuală, unde s-a simțit încurajată să facă în sfârșit acest film. Noi împotriva noastră a avut recent avanpremiera la Les Films de Cannes à Bucarest.
Documentarul e construit ca un dialog, în care fiica și tatăl discută și se filmează unul pe altul, alternat cu cadre de pe vechile casetele VHS, care alcătuiesc un fel de arhivă vizuală a familiei. Ion Tarara îi povestește fiicei despre visul lui din tinerețe de a lucra în cinematografie, despre pasiunea pentru apicultură și despre lupta lui cu boala - a fost diagnosticat cu schizofrenie cu mulți ani în urmă - și stigma din jurul ei.
E un film foarte emoționant și intens, dar, dincolo de relația tată-fiică, Noi împotriva noastră are și o dimensiune voalat activistă, cu o miză importantă. Pentru Ion Tarara, filmul reprezintă o ocazie de a transmite un mesaj încurajator către alți oameni care se confruntă cu probleme de sănătate mintală. El vorbește mult atât despre impactul pe care l-a avut tratamentul medicamentos asupra vieții lui, cât și despre schimbările care apar odată ce întrerupe medicația.
M-am întâlnit recent cu Andra Tarara în parcul Cișmigiu și am vorbit despre povestea acestui documentar, despre cum a colaborat cu tatăl ei și despre descoperirile pe care le-a făcut în timp ce lucra la film.
Cum a reacționat tatăl tău când i-ai propus să lucrați împreună la Noi împotriva noastră?
Atunci când l-am sunat prima oară și i-am zis, el s-a entuziasmat foarte tare, m-a și speriat entuziasmul lui. Asta se întâmpla cu vreo două săptămâni înainte să merg acasă de Crăciun și să încep filmările, care au avut loc la sfârșitul lui 2017, în vacanța de iarnă. Și apoi, după ce i-am propus să lucrăm împreună, el mă suna zilnic să-mi zică că i-a mai venit o idee pentru film și tot așa. N-am vrut niciodată să fie un documentar observațional, dar speram totuși la o oarecare spontaneitate și autenticitate și apoi, brusc, m-am trezit că el se pregătește și se tot gândește la ce să spună. M-am speriat că începe să se regizeze.
Asta e o temă care apare și în discuțiile voastre din film, unde se întâlnesc perspective diferite asupra artei. Cum s-a derulat pe parcurs „negocierea” între voi doi?
Eu aveam niște idei despre cum o să fie filmul, nu era chiar așa, totul neplănuit, doar că atunci când m-am întâlnit cu ideile lui, am crezut că îmi scapă filmul din mâini. Devenea foarte mult despre schizofrenie, iar eu nu știam foarte multe lucruri despre asta și nu puteam să-mi asum un subiect atât de greu de dus. Mi se părea că e o agendă foarte personală, iar el vedea în film posibilitatea unei reabilitări publice, în care voia să arate lumii că e perfect funcțional, că e foarte activ și face foarte multe lucruri. Tocmai de performativitatea asta mi-a fost frică la început, apoi mi-am dat seama că: 1) Nu o făcea doar pentru cameră, ci era o căutare a lui interioară intensă, era ceva ce îl preocupa 2) Chiar dacă ar fi fost așa, de ce nu ar fi fost ăsta un lucru valid? Că și eu am pornit la rândul meu tot cu niște chestii pe care le aveam setate în cap.
Îmi imaginez că, dincolo de orice plan, experiența unui asemenea documentar e un proces complex și cu multe descoperiri pe parcurs.
Și continuă să fie un proces de descoperire chiar și acum, după ce l-am terminat. Și gândește-te că eu abia atunci, în timp ce filmam, am auzit pentru prima oară atât de răspicat cuvântul „schizofrenie” de la el (până atunci eu îi ziceam „depresie”). Nu se vorbea despre schizofrenie la noi în casă. Și pentru bunicii mei, care n-au acceptat foarte mult timp că există o asemenea problemă, a fost foarte șocant să audă asta din film: să-și asume că fiul lor are schizofrenie și să vină chiar din gura lui. E drept că au fost și mai multe diagnostice de-a lungul timpului și a existat o ambiguitate, nu prea știa nimeni exact cum stau lucrurile. Și, din câte am înțeles, și doctorii se temeau să pună un astfel de diagnostic tocmai pentru că e stigmatizant. Îi dădeau un diagnostic minim invaziv, dar care să motiveze totuși o medicație.
Sunt curios cum vezi tu ideea de auto/biografism în documentar. Se conturează ca o direcție pe viitor?
N-aș face toată viața filme de familie (râde) E foarte complicat. Cred că prima oară m-am dus spre chestia asta dintr-un soi de timiditate. Că deja familia era o zonă în care aveam acces, iar ai mei erau foarte obișnuiți cu camera. Și eu am folosit mereu fotografia ca pe un mod personal de exprimare. Dar e foarte greu de pus limitele: Unde reacționezi ca fiică? Unde reacționezi ca cineast? Cum iei decizii? Primul meu film, O moarte în familie, mi se pare mai degrabă un demers egoist. Era ceva de care aveam eu nevoie și nu știu cât de relevant a fost pentru alții. Cu Noi împotriva noastră e altceva. Aici simt că există o miză mai evidentă și deja primesc reacții din mai multe direcții. Filmul devine chiar mai asumat activist de-a lungul procesului de lucru - în sensul în care tata începuse să se gândească la public și la alți oameni care se confruntă cu probleme similare, și la ce ar fi putut să le transmită el acestor oameni.
Tatăl tău vorbește în film despre cum i s-a schimbat viața în bine odată ce a întrerupt tratamentul și a devenit foarte activ. Tu cum vezi această schimbare?
Părinții mei au divorțat, iar tata s-a mutat cu totul la țară, în satul părinților. Acolo se ocupa de stupi și îi plăcea foarte mult în natură. Dar mi se părea că tot ce făcea era cumva demonstrativ. Chiar și stupii - vorbim de 500 de stupi - erau prea mulți pentru un singur om. Era tot o chestie de performativitate, tot ca să le arate celor din jur că poate să facă multe și să arate lumii că e sănătos. De aia ducea totul așa la extreme cu munca. Cât despre schimbare, e foarte complicat. Mi se pare că discursul ăsta motivațional, bazat pe de dezvoltare personală, pe care îl are tata în film e, de fapt, foarte găunos. E tot ceva axat pe meritocrație și individualism și care alimentează toată povestea asta cu auto-diagnosticarea, pot să fac asta singur etc. Ceea ce e delicat când vorbim de o problemă medicală reală.
Epilogul vine să nuanțeze perspectiva asta?
Da. Scopul finalului e să echilibreze puțin pozițiile. Inițial se termina altfel, dar am schimbat finalul și am adăugat informația despre recădere și despre cum au revenit episoadele psihotice după ce el și-a întrerupt tratamentul. Adică, deși nu prea se vede asta în film, până la urmă pe mine mă convinsese că știe foarte bine ce face cu propriul tratament, și apoi au revenit episoadele și a fost mult mai nasol. Brusc, mi-am dat seama cât de puțin control avem într-o situație ca asta. De aia zic că filmul nu e o poveste despre succesul autodiagnosticării. Dar în același timp nu neg că e și o victorie acolo. El a luptat mult și a dus foarte bine boala. Acum tot discut și cu psihologi care au văzut filmul și oamenii sunt foarte impresionați de conștientizarea asta a lui, despre felul în care vorbea și analiza boala. Dar tot rămâne problema cu discursul ăsta individualist: „descurcă-te singur”, statul nu trebuie să facă nimic etc.
Ce alte soluții ar fi pentru problemele de sănătate mintală?
Se știe că pastilele pot avea efecte nasoale pentru unii oameni, iar serviciile publice nu sunt nici ele de mare ajutor. Soluția ar fi să îmbunătățim serviciile publice, nu să renunțăm la ele și să ne descurcăm singuri. Și e nevoie de un sistem social de servicii gratuite, ar ajuta mai mult decât să le dăm oamenilor cărticele motivaționale. Cred că există rezolvări. Din câte am aflat, în alte locuri din lume există și variante de terapie combinată, în care ai și psihiatrie, dar și psihologie. Și atunci când vine momentul în care un pacient vrea să renunțe la pastile, i se dă totuși libertatea de a o face, rămânând totuși într-un mediu controlat în care e monitorizat. Și în tot acest proces trebuie implicați și membrii familiei, pentru că, în general, oamenii nu știu ce să facă în situațiile astea, și au nevoie și ei de îndrumări.
Mi-a plăcut mult momentul în care tatăl tău îți zice că „sensibilitatea îți poate fi un aliat în viață”.
Recent mi-am dat seama că am avut o educație feministă fără să fie asumat feministă, în sens explicit. Părinții mei erau foarte deschiși și aveam voie să fac orice. Pe de altă parte, când am ajuns la UNATC, eram singura fată din clasa mea, și mi se părea că tot timpul trebuie să demonstrez ceva. Puneam presiune pe mine și voiam să arăt cât de bine mă descurc. Dincolo de asta, a fost mișto la școală, mi-a făcut mult bine.
Cum a fost pentru tine partea în care a trebuit să-l confrunți pe tatăl tău în fața camerei și să-i reproșezi anumite lucruri?
Eu îi reproșez niște lucruri în film legate de absența lui, dar acum mi-am moderat mult mai tare poziția. Înțeleg mai bine cum a fost și pentru el. Dar tot îmi vine să-mi apăr și poziția mea. Mă tot gândesc și la partea asta cu auto-diagnosticarea și la cum se răsfrânge așa ceva asupra oamenilor din jur. E foarte greu de fapt să trăiești cu o persoană cu probleme psihice. Și dacă tu ca individ îți asumi că poți să faci experimente și îți iei pastilele când vrei, cei din jur trebuie să suporte chestia asta. Iar despre asta se vorbește foarte puțin, despre cum e viața celor din jur. Și ăsta a fost, de fapt, unul dintre argumentele pentru care am ținut să apar și eu în film. Îmi amintesc că, atunci când eram mică, tata dormea foarte mult după ce lua pastile. Dormea tot timpul și ăsta era primul nivel de absență. Și era așa o tristețe pentru mine, așa o simțeam. Știu că i-am zis la un moment dat mamei: cred că tata ar trebui să fie și el mai optimist și să zică că o să fie totul bine. Așa înțelegeam starea lui în acel moment.
Încă de la începutul filmului se vorbește despre visul lui din tinerețe de a face film, un vis la care fost forțat să renunțe. Impresia mea e că prin Noi împotriva noastră tu i-ai oferit șansa de a fi într-un târziu cineast și co-autor al unui film.
Da, așa cred și eu. E amuzant că eu eram regizoarea în familie și el era așa cu mănuși când vorbea cu mine (râde). Și îi plăceau ideile și opțiunile mele legate de film, mai ales partea cu ecranul împărțit în două. Mi-a zis că asta e ceva ce ar fi făcut și el în tinerețe. Eu speram că o să reînceapă să filmeze după experiența asta. Dar nu l-a prins. Tot la stupii lui de albine s-a întors.
Ion Tarara a murit în septembrie 2020, după o luptă grea cu cancerul.
