David Foster Wallace s-a sinucis la 46 de ani, dar ăsta e un fel foarte nedrept de a-l prezenta. Vocea lui David Foster Wallace e una dintre cele mai recognoscibile și celebre din literatura anglo-saxonă contemporană, pentru că are umor (negru) și spune adevăruri (crude). Asta e o suprasimplificare. David Foster Wallace a predat engleza și scrierea creativă la facultate, iar romanul lui, „Infinite Jest”, e pe lista revistei TIME cu cele mai bune cărți ale secolului. Dar asta nu-ți spune, de fapt, nimic despre el.
Adevărul e că în zilele grele, în care ți se pare că universul conspiră împotriva ta (Coelho habar n-avea ce spune), merită să asculți „This Is Water” - îl ai și mai jos. Adevărul e că merită să te pierzi în paginile lui „Infinite Jest”, un roman enciclopedic, ciudat, scris din note de subsol, dar și o lume în sine. Și un alt adevăr e că editura Black Button Books a publicat de curând „Care-i treaba cu homarul?”, o colecție de zece eseuri la care râzi și te cutremuri. Wallace îți deschide ochii asupra unor realități pe lângă care treci în fiecare zi și-ți explică în ce mod mai profund influențează construcția lumii în care trăiești.
Ca să te convingi de alte adevăruri ale lui David Foster Wallace, am rugat cinci fani să ne spună de ce le place să-l citească.
David Foster Wallace spunea într-un interviu că ficțiunea poate fi pe cât de întunecată își dorește autorul, dar că el încearcă în ce scrie să „descrie lumea și să ilumineze posibilitățile de a fi viu și uman în ea”. În mai tot ce a scris și a spus Wallace s-a luat la trântă cu întunericul nihilist al depresiei cu care a trăit o viață întreagă și cu egoismul care alimentează societățile consumeriste în care trăim. A dus o luptă între cum era convenabil și ușor să fie – arogant, comod, distrat – și cum simțea că trebuie să fie un om: sincer, disponibil, muncitor. Miza acestei luptei era imensă: libertatea.
Iar „libertatea care contează”, spune în This is Water, un text pe care-l recitesc de cel puțin două ori pe an când îmi caut drumul, „implică atenție și prezență și disciplină și efort și capacitate de a ține la cei din jurul tău și a te sacrifica pentru ei, iar și iar, în nenumărate moduri neînsemnate și deloc sexy, zi după zi”.
Ca rețetă, e una enorm de greu de urmat. N-a reușit nici Wallace o bună parte din viața lui. Dar merită perseverat. (Cristian Lupșa, editor Decât o revistă)
Concret, îmi place Wallace pentru că scrie eseuri de suspans. Începe cu enunțarea crimei și descrierea victimei; continuă cu toți argumentele-suspecți, de la cele mai evidente, la cele mai puțin probabile, în crescendo, ne aduce de fiecare dată pe punctul de a spune: “Gata, ăsta e, m-am prins”, pentru ca apoi, cu aceeași ușurință, să demonteze întregul eșafodaj al vinovăției și să treacă la următorul suspect. În final, precum acei detectivi sclipitori, mai mereu bizari, ne arată vinovatul, aflat sub ochii noștri în tot acest timp, ascuns printre cele mai mărunte elemente ale familiarității cotidiene. Te ține cu sufletul la gură. Vrei să știi cum se termină și, în același timp, nu vrei să se termine. Pentru că ai înțeles că ai marele noroc de a pătrunde într-o minte care înțelege cum stă treaba cam cu tot ceea ce ne privește pe toți. (Anca Dumitrescu, traducător al colecției de eseuri Care-i treaba cu homarul și editor la Black Button Books)
“Câteva doamne de la biserică se află deja aici, dar nu știu dacă le‐am salutat pe fiecare în parte pentru că îmi amintesc că atunci când am intrat priveau toate transfigurate una dintre puținele filmări pe care CBS nu le‐a mai dat în reluare, o imagine panoramică a Turnului de Nord cu grinzile de oțel ale etajelor superioare în flăcări și cu niște puncte desprinse din clădire coborând prin fum în josul ecranului, care, printr‐o apropiere spasmodică a cadrului, se dovedesc a oameni în costume, fuste și cravate, ai căror pantofi le cad din picioare, unii dintre ei se țin de pervaze sau bare, apoi se desprind, cu capul în jos sau încovoiați, iar un cuplu pare (greu de verificat) că se îmbrățișează în timp ce cad de la înălțimea celor câteva etaje, apoi se transformă iar în puncte, în timp ce camera revine brusc la cadrul panoramic– habar n‐am cât a durat această filmare –, după care gura lui Dan Rather pare să se miște o secundă înainte să se audă vreun sunet, și toată lumea din cameră stă împietrită, privindu‐se cu o expresie care pare cumva copilărească și îngrozitor de bătrână deopotrivă.” (din eseul Cum se vede de la doamna Thompson)
David Foster Wallace scrie cu multe note de subsol. De fapt, notele de subsol sunt ca un fluviu subteran care hrănește și e hrănit de tot ce e deasupra. Ca doi simbionți, universul din text și universul din subtext sunt și de sine stătătoare, și curg împreună și se potențează. Iar tu, ca cititor, plonjezi dintr-unul într-altul, din text în subtext și înapoi, devenind o superființă, când pește care sare în aer, când pasăre care se scufundă în apă. Magia asta se întâmplă, așa mi-o explic, fiindcă întâlnești un om în cuvinte.
David Foster Wallace mi-a locuit în cap o vreme. Cât timp l-am tradus, mi-a arătat toate aceste lumi prin care a fost și lumea lui. Am citit în el un om care avea curajul să fie prezent oriunde și să se lase vulnerabil în fața torenților ăstora incredibili și să absoarbă, fără filtru, ca apoi să proceseze și să distileze tot ce a trăit în cuvinte. Asta le face adevărate și, când le primești, e magic. (Lavinia Gliga, traducător al colecției de eseuri Care-i treaba cu homarul și senior editor Decât o revistă)
„Să participi la turismul de masă, pentru mine, înseamnă să devii prin excelență un rău necesar: un intrus ignorant, hămesit după ceva ce nu poate avea nicicum, dezamăgit iremediabil. Înseamnă să strici, prin pură ontologie, însăși nestricăciunea pe care te-ai dus s-o experimentezi. Înseamnă să te impui asupra unor locuri care, din toate punctele de vedere non-economice, ar fi mai fericite, mai reale, fără tine. Înseamnă, cu fiecare coadă și ambuteiaj și tranzacție, să te confrunți cu o dimensiune a ta pe-atât de inevitabilă pe cât de dureroasă: ca turist, devii valoros economic dar detestabil existențial, o insectă pe un cadavru.” (Care-i treaba cu homarul, nota de subsol 6)
În egală măsură produsul și opusul postmodernismului, David Foster Wallace e un scriitor al experienței directe. Umorul din scrierile lui nu provine dintr-o exagerare, inversare sau ridiculizare a realității, ci din raportarea cât mai veridică a experienței lui. Personajele lui Wallace nu sunt surprinzătoare, pentru că oamenii reali sunt rareori surprinzători. Toți își joacă cu simț de răspundere rolul pe care erai sigur că îl vor juca încă din prima frază în care au apărut. Când citești nonficțiunile lui David Foster Wallace îți dai seama cu ușurință că e genul de om care încă se simte prost la două săptămâni după ce exagerează vreun detaliu atunci când spune o anecdotă. Și nu se simte prost din cauza vreunei deontologii scriitoricești rigide, ci se simte prost pentru că nu a avut destulă încredere în poveste încât să o spună așa cum era de fapt. (Mihai-Alexandru Ilioaia)
„Întrebat de al dumneavoastră jurnalist de serviciu pentru ce a câștigat trofeul de pe raft, Max Hardcore hohotește: «Pula, l-am furat!». Inspecția de la distanță dezvăluie abia acum că inscripția «max hardcore» de pe plăcuța metalică de la baza statuetei a fost râcâită de cineva, nu e gravată profesionist. De fapt, pare opera unei șurubelnițe. Max dezvoltă capitolul cu statueta: exclus inexplicabil de la Premii an la rând, când a coborât de pe scenă anul trecut (este unul dintre prezentatori la fiecare ediție, ceea ce pentru el înseamnă că AVN pune sare pe rana emoțională), a ochit o cutie mare de carton, plină cu statuete nealocate sau nefolosite. Moment în care s-a gândit, după cum spune acum, «Ce pula mea, chiar o merit» și a șutit una, ascunzând-o în enorma-i pălărie de cowboy și jubilând apoi pe la petreceri că are o statuetă ascunsă în pălărie. Toți cei din echipa lui Max se tăvălesc de râs, însă nu și actrițele” (Anus de soare)
Alas, poor reader! “I want to tell you […] my head is filled with things to say.” (Infinite Jest, David Foster Wallace, p.32) Și nu voi spune totuși mai nimic. Ce e de spus când te întâlnești cu o realitate care gravitează în jurul lui pseudo, dar pe care nu o poți discredita? Unde mai pui și că e scrisă cu amănuntul unei sincerități nominale care, deschisă între cele două coperți, ne luminează răbdarea ca un frigider ticsit cu sintagme revelatoare: O.N.A.N., Assassins des Fauteuils Rollents, The Prettiest Girl of All Time, Union of the Hideously and Improbably Deformed. Avem aici viitorul, un mamut care nu dezamăgește; avem calupuri de ironie, timp subvenționat, refuzul de a deveni o distopie, pidgin-uri, grație lingvistică, narcotice, și cel mai important test, al cărui răspuns ne învață cât de aproape trăim de epoca neo-barocă a entertainment-ului: testul răbdării de a oscila între time-line-uri paralele, de a consulta notele și errata, de a nu capitula în fața a ceea ce pare o culegere de pop culture, cu rescrieri de evenimente, confort, inadecvare și, cel mai simplu spus, trivia. Deci come one, come all, la școala lui David Foster Wallace, unde fiecare frază lungă și fiecare cuvânt constituie părți din arhitectura unui Infinite Jest. (Paul Simula, student la Litere, Universitatea București)
