„Femeia zidită în Casa Poporului” este o serie de trei materiale jurnalistice de amploare, despre arhitecta care ne-a lăsat moștenire cea mai grea clădire din lume. Cine a fost, de fapt, Anca Mărculeț Petrescu – femeia a cărei muncă ne-a transformat radical capitala și care ne provoacă până-n zilele noastre să ne chestionăm și recontextualizăm istoria recentă?
În episodul al doilea, Anca Petrescu se impune în ochii lui Nicolae Ceaușescu, iar roțile proiectului colosal al Casei Poporului se pun în mișcare. Bucureștiul este iremediabil mutilat și o întreagă țară suferă. Casa se înalță. Anca Petrescu se dezvăluie, cu rele și cu bune, prin mărturii ale celor care au cunoscut-o și au muncit alături de ea.
Dacă încă nu ai citit primul episod, despre cum a căpătat Bucureștiul un Centru Civic și despre „mărunta femeie bătăioasă din Transilvania”, îl găsești aici.
În vara lui 1981, după două săptămâni de muncă asiduă, cu oale de cafea și cinci-șase ore dormite pe noapte, arhitecții Anca Petrescu și George Mărculeț, soțul ei, termină cele două machete ale Centrului Politic Administrativ, pe care urmează să le prezinte cuplului Ceaușescu. Partidul Comunist Român (PCR) le trimite un microbuz Mercedes să-i transporte, împreună cu lucrările, la Neptun, unde se afla vila de lux de pe litoral a dictatorului. Niciuna dintre machetele care îi fuseseră prezentate până atunci nu-l convinsese încă.
George își amintește că pe drum îi rodeau și neliniștea, și entuziasmul. Nu aveau nicio garanție că Ceaușescu nu va alege în dimineața aceea alt proiect. Dacă bat degeaba atâta drum? Dacă eforturile lor au fost în zadar? Odată ajunși la casa de vacanță de la Neptun, celor doi tineri arhitecți li s-a spus că nu mai e loc înăuntru și pentru machetele lor, așa că li s-a cerut să le scoată afară. Ceea ce putea fi în detrimentul lor s-a dovedit a fi pur noroc. Pe terasă „era soare și erau niște jardiniere cu lalele roșii, și macheta asta, cea mai cea machetă, cea mai mare, era, cu fundalul acelor lalele roșii, o imagine minunată”, rememorează satisfăcut George, care a continuat să profeseze ca arhitect toată viața.
Securiștii i-au trimis la plajă, nimeni nu știa ce și cum va face Ceaușescu. Cei doi, însă, nici n-au apucat să se întindă bine la soare, că băieții cu Dacia neagră le-au cerut să se prezinte de urgență înapoi la vilă. Ceaușescu era pregătit să-i fie prezentat proiectul. George își amintește că, îmbrăcat într-o cămașă cu mânecă scurtă, a fost considerat inadecvat pentru președinte. Anca, în schimb, în șlapi și rochie, a intrat în audiență. Când a ieșit, povestește George, era toată un zâmbet. Pur și simplu radia. Proiectul lor fusese un succes, iar șeful Cancelariei Comitetului Central (CC) al PCR, Ștefan Bârlea, i-a invitat la el în birou, unde i-a felicitat cu cafele și țigări Kent. Pe el îl sunase Anca pentru a-i cere timp în plus de lucru la machetă, tot el încercase inițial să o descurajeze, însă, în cele din urmă, s-a lăsat înduplecat. După vizionare, Bârlea le-a cerut și fotografii care să prezinte machetele din câte mai multe unghiuri. Cum nu aveau așa ceva la ei, șeful cancelariei i-a încărcat de urgență pe cei doi soți într-un avion al curieratului prezidențial și i-a trimis la București, de unde aveau să se întoarcă cu imaginile.
Cât a fost arhitecta șefă a Casei Poporului, Anca Petrescu a lucrat în cadrul Institutului „Carpați”— instituția statului căreia i-a fost delegată responsabilitatea Casei Poporului. Cealaltă instituție implicată, Institutul de Proiectare „Proiect București”, se ocupa de construirea ministerelor și a locuințelor pentru angajații acestora.
După vizionarea din iulie 1981 de la Neptun au mai urmat trei altele, la Sala Omnia din București. Conform amintirilor fostului soț al arhitectei, au prezentat atunci trei colective: Anca Petrescu (cu Colectivul Tineretului), Cezar Lăzărescu (cu o machetă executată la Institutul „Carpați”) și Cornel Dumitrescu (rector al Institutului de Arhitectură). La finalul acestor trei vizionări, echipa Ancăi Petrescu a fost declarată câștigătoare.
1984 - Până la inaugurarea oficială a lucrărilor la Casa Poporului sunt demolaţi 2,4 km din reţeaua stradală a zonei Uranus. Cad ultimele clădiri de-acolo. Uranus era singurul cartier în pantă din București, pavat cu piatră cubică, cu clădiri care spuneau povești din alte timpuri ale capitalei, și veghea asupra Mitropoliei.
În același an, Ceaușescu decide raționalizarea alimentelor, „ca mijloc de reducere a obezității”.
În 1984 este turnată fundația Casei Poporului. 25 iunie este data la care soții Ceaușescu au îngropat în fundație un mesaj pentru generațiile viitoare, ale omului și societății noi, în numele cărora demarau șantierul unuia dintre cele mai megalomane proiecte arhitecturale din lume. În același timp, construiau în piatră șubrezirea regimului și propria lor disperare.
„E ca și cum ai înlocui viața cu un cavou”, spune defuncta arhitectă Mihaela Arsene într-un interviu postat pe canalul de Youtube al Universității de Arhitectură „Ion Mincu” din București. „Centrul Civic și tot ce înseamnă construcția [sa] înseamnă obținerea unui individ care ascultă și nu mai gândește, căruia i se spune exact ce trebuie să facă”, completează aceasta descrierea efectului a ceea ce azi cunoaștem drept zona Palatului Parlamentului.
Intenția construirii unui complex grandios pe Dealul Arsenalului (Spirii), nu s-a născut odată cu Ceaușescu sau imaginarul comunist, ci i-a precedat cu câteva decenii și e descrisă pe larg în primul episod al acestei serii jurnalistice. Proiectul lui de țară, însă, a anulat concret existența materială a sute de ani de istorie. Centrul Civic și Casa Republicii/Poporului sunt exprimarea cea mai evidentă și violentă a acestui proces, dar nu sunt singurele astfel de manifestări.
1985 - Din zona Uranus sunt mutate biserica Mihai Vodă și biserica Schitul Maicii Domnului. Cele două lăcașe de cult sunt ecranate astăzi de blocurile de pe Bulevardul Unirii.
Tot atunci, la ordinul dictatorului, e demolată și clădirea Arhivelor Statului de pe Dealul Arsenalului. Sunt desființați încă 6 km de străzi din zonă. În total, peste 9 km de străzi ale cartierului Uranus au fost rași de pe suprafața pământului.
Zeci de mii de oameni și-au pierdut casele, amintirile și moștenirile de o viață. Printre ei și arhitectul Cezar Lăzărescu, care a suferit un AVC când a aflat că i-a fost demolată casa, dar și soțul Ancăi, George Mărculeț. „Un an de zile am avut o senzație de rău. Ajungeam la Piața Unirii și era drumul spre casă obișnuit de 30 de ani și nu mai era nimic. Greu de explicat senzația. (...) Nu te puteai împăca și nici nu putea nimeni să intervină”, își amintește cel din urmă.
Un episod interesant din perioada aceasta este relocarea bisericii Mihai Vodă, astăzi ascunsă după ecranul de blocuri de pe bulevardul Unirii. Mai multe personalități ale vremii se exprimaseră vocal în favoarea salvării ei de la distrugere, printre care filosoful Mihail Șora, scriitorul Geo Bogza și arhitectul Peter Derer. Atât Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, cât și Consiliul pentru Cultură din Comitetul Central al PCR, erau în favoarea conservării bisericii. Cei care se opuneau demolării mizau pe faptul că Mihai Vodă era singurul lăcaș de cult ctitorit de Mihai Viteazu.
„Biserica era condamnată, nu mai îndrăznea nimeni să spună [nimic], numai Anca a îndrăznit”, susține astăzi fostul ei soț. Din amintirile acestuia, care reiau, de fapt, declarații date de Anca Petrescu pentru presă după 1989, arhitecta ar fi fost singura care i-ar fi spus dictatorului la o vizionare că nu vede biserica în macheta zonei. În replică, ar fi fost admonestată atunci de Elena Ceaușescu. Însă personajul care a rămas în istorie drept „salvatorul de biserici”, pentru că a stopat demolarea mai multor lăcașe de cult în anii ‘80, este Eugeniu Iordăchescu, pe atunci inginer în cadrul Institutului Proiect București. La acea vizionare, Iordăchescu ar fi intervenit ca să spună că știe el cum poate fi făcută relocarea bisericii Mihai Vodă. Ceaușescu a comandat apoi un studiu pentru translatare, iar mutarea în pantă pe o distanță de 289 de metri a avut loc în 1985.
1986 - Distrugerile continuă și în zona Văcărești, după deciziile spontane ale cuplului Ceaușescu. Azi, în locul fostei mănăstiri care se afla odinioară acolo avem o deltă urbană.
1988 - În 1988 Dinu Giurescu, istoric și om politic, publică Ștergerea Trecutului României, un raport internațional în care analiza demersurile politice, administrative și legislative care vizau refacerea țării.
„Această moștenire arhitecturală, o reflectare de necontestat a istoriei multifațetate a poporului român, este astăzi distrusă de propriul guvern al țării, în încercarea de a omogeniza experiența culturală națională și de a elimina istoria națiunii. Participarea la viața culturală este un drept al omului. Acest drept include și bucuria și beneficiile educaționale ale monumentelor și siturilor”, scria el în primele pagini ale cărții. Sublinia, astfel, intenția sa și a colaboratorilor care i-au trimis fotografii și informații din teren – de a aduce în atenția internațională un țipăt de ajutor pentru conservarea identității multiculturale a României, mutilată până la sânge de un regim care planifica reinventarea omului.
La timpul publicării acestui raport internațional, cel puțin 29 de orașe românești fuseseră deja demolate și remodelate în concordanță cu dorințele PCR-ului și ale dictatorului. Giurescu scria că acestea fuseseră reclădite în proporție de 85-90% cu un complet alt caracter urban față de cel original, istoric. Conform documentărilor sale din epocă, în 1988 mai erau în plan demolări în alte 37 de orașe.
„Am pus sub semnul întrebării bombardamentul Dresdei, am plâns de exploziile care au atins Beirutul, ne-am exprimat îngrijorarea cu privire la soarta Angkor Wat. Dar niciodată în secolul nostru o agenție umană nu a pus în acțiune un program flagrant și conștient pe timp de pace pentru distrugerea intenționată a moștenirii artistice a unei întregi națiuni, așa cum asistăm acum în România. La această amenințare importantă, comunitatea internațională trebuie să răspundă și să transforme indignarea în acțiuni concrete”, mai scrie Giurescu.
Conform raportului, în 1985 regimul a declarat oficial că până în 1990 90-95% din locuitorii capitalei aveau să trăiască în clădiri de apartamente. Astfel, capitala urma să devină un model pentru restul orașelor României.
În perioada regimului ceaușist, arhitectura transpunea ideologia în beton, iar Partidul era foarte conștient de asta. Restructurarea societății nu ținea doar de propaganda verbală sau vizuală, ci și de cea construită. Orașele trebuiau să preia structuri liniare, verticale și ierarhizate, pentru a face viața locuitorilor lor mai ușor de supravegheat. Era necesar și un fond locativ nou, generos, alcătuit din blocuri de locuințe, pentru toți cei strămutați la muncă din rural în urban. Omul nou imaginat de Nicolae și Elena Ceaușescu nu putea să locuiască altundeva decât într-un oraș nou, făurit prin „dispariție și naștere forțată”, după cum notează arhitectul Ștefan Ghenciulescu în cartea Uranus acum, în curs de apariție.
Șantierul exterior
La construcția Casei Poporului au contribuit mai multe ministere, antreprize de construcții-montaj, întreprinderi și alte unități economice, „precum și peste 18.000 de muncitori, maiștri, tehnicieni, ingineri și personal administrative, dintre care aproximativ 7.000 sinteze militari concentrați și în termen”, conform arhivei C.N.S.A.S.. În prezent, însă, se estimează că din 1984 și până la căderea regimului Ceaușescu la finalul lui 1989, acolo au lucrat zilnic între 20.000 și 100.000 de persoane, chiar și în schimburi de câte trei ture. Pe șantierul Casei se muncea fără oprire.
„Având în vedere importanța excepțională a obiectivului, marea diversitate de forțe și mijloace participante, complexitatea lucrărilor de construcții și necesitatea executării acestora la calitatea și termenele stabilite se impun măsuri speciale de securitate, gardă, pază și acces, cu maximă eficiență pe planul cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror situații sau acțiuni negative”, ni se arată în dosarul D0018694 de la C.N.S.A.S..
Drept urmare, au fost angrenate, printre altele, și serviciile de contraspionaj și contrainformații (inclusiv militare) ale statului, Securitatea Municipiului București, Unitatea specială de luptă antiteroristă, Unitatea specială «R», Comandamentul trupelor de securitate, Comandamentul pompierilor, Miliția Municipiului București și inspectoratele județene ale Ministerului de Interne.
E important de menționat că informațiile despre Palatul Parlamentului, respectiv despre Anca Petrescu, sunt aproape inexistente în arhivele Securității. Surse din cadrul instituției, care au dorit să rămână anonime, mi-au spus că, având în vedere importanța strategică a obiectivului, aceste documente nu vor fi desecretizate prea curând. Nu există o numărătoare oficială a celor care au murit muncind la cea mai mare clădire din țară. Numerele vehiculate variază de la 10, 15, 27 morți la locul de muncă, la câteva sute sau chiar mii, conform unor martori intervievați de presă după 1989. Zvonurile cele mai extreme vorbesc chiar despre oameni zidiți în pereți, într-un ecou urban al mitului Anei lui Manole.
În 2019, actualul director al Muzeului Național de Artă Contemporană (MNAC) artistul și teoreticianul Călin Dan, alături de arhitecta și profesoara universitară Celia Ghyka, au dezvoltat filmul documentar Autor Colectiv, prin care și-au propus investigarea realizării Casei Poporului. Numele filmului pare să fie și un răspuns pe care îl dau Ancăi Petrescu, arhitecta șefă a Casei, care se considera singura autoare a acestei lucrări. Legal vorbind, însă, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nu se poate exprima. Mi-au răspuns la o cerere în baza legii 544, privind liberul acces la informații de interes public, că nu dețin proiectele de arhitectură ale clădirii, în baza cărora să poată aprecia cine îi este autor/coautor. „Nu putem afirma și nici infirma calitatea de autor a doamnei arhitect Anca Petrescu” – voi reveni asupra acestui aspect în următorul text al seriei de față. Pentru moment, merită spus că, la fel ca și autorii documentarului Autor Colectiv, și arhitectul MNAC Adrian Spirescu considera Palatul Parlamentului o investiție publică.
Autorii documentarului ni-i aduc în fața ochilor pe oamenii care au construit Casa Poporului, ca să înțelegem atât felul în care au perceput raportarea profesiei lor la epoca ceaușistă, cât mai ales condițiile în care au muncit aceștia la cea mai grea clădire din lume. Unii dintre ei spun că au simțit că munca la acest șantier era o mană cerească, pentru că le-a oferit șansa să se profesionalizeze și să lucreze într-un proiect cu mai multă libertate creativă față de oportunitățile destul de liniar trasate de către interesele Gospodăriei de Partid. Alții au fost repartizați să muncească la Palatul Parlamentului fără drept de alegere, la fel ca persoanele condamnate la muncă silnică sau soldații. Însă un lucru au toți în comun: a fost o muncă stresantă și continuă.
„Când am fost angajată ca stagiar prin detașare, singura întrebare la interviul cu Anca Petrescu a fost [dacă] pot să lucrez noaptea.”
„Termenul, de regulă, era ieri.”
„Termenele erau așa de scurte că nu aveai cum să le să faci față dacă nu stăteai noaptea.”
„La un moment dat, nici nu mai conta calitatea rezultatului. Important era să fie gata la termen și atâta tot.”
(Citate culese din documentarul Autor Colectiv, de la diferite persoane care au lucrat la construcția Palatului.)
Munca la șantier însemna și o adaptare continuă: a vieții personale, a ceea ce mâncau, a materialelor cu care lucrau sau pe care le improvizau.
Însă probabil cel mai greu a fost pentru cei condamnați la muncă forțată.
„Era o mare de concentrați. De o tristețe îngrozitoare, jerpeliți, flămânzi, murdari. Puțea. Eu, care n-am treabă cu mirosul – puțea de trăznea. Desfigurați, care trăiau grămadă în niște barăci, în niște tomberoane din alea. Și mâncau într-o cantină în care nu puteai să intri”, povestește în documentar un martor al construcției Palatului.
Tot în Autor Colectiv, o doctoriță de pe șantier spune că cei mai mulți dintre muncitori și-ar fi dorit să nu fie declarați apți de muncă. Chiar ea susține că a scris o mulțime de fișe medicale care atestau că oamenii nu sunt apți să muncească la înălțime.
În 1989, condițiile s-au înrăutățit până la paroxism, deoarece Ceaușescu începuse să se teamă că nu va apuca să vadă Casa terminată.
„Erau foarte, foarte, foarte multe accidente aproape zilnic în ultima perioadă, pentru că se grăbeau și schelele nu mai erau tot timpul verificate.”
„În ’89, mi se pare, în primăvară, avusese loc un accident. Cădere de la 25 de metri a două-trei persoane. Normal că s-au făcut praf.”
„S-a spart un perete aici și au găsit și un cadavru în el.”
(Citate culese din documentarul Autor Colectiv, de la diferite persoane care au lucrat la construcția Palatului.)
Atmosfera tensionată a muncii la Casa Republicii e descrisă și de fostul soț al Ancăi Petrescu, arhitectul George Mărculeț, care spune acum că ar fi preferat să se dedice unor lucrări mici. Despre șantierul Casei povestește că erau momente în care „te scremeai să faci o soluție, te chinuiai… Toate modificările însemnau nu că modifici – nu poți la un plan să modifici într-un colț. Tot planul se reia, începând de la tramă, și redesenezi, concepi totul ca să se potrivească. Și treaba asta reluată de nenumărate ori. Nu mi-a plăcut, ce să spun.” Erau mereu modificări de făcut, suficiente încât pentru George procesul de muncă să semene cu o curbă a lui Gauss, care, de la un punct încolo, trece de punctul maxim de reușită și aduce doar rezultate din ce în ce mai puțin satisfăcătoare. „Adică ajungi la o soluție optimă și, după aceea, dacă tot trebuie s-o schimbi, iar trebuie s-o schimbi... treci de punctul maxim, știi?”.
Printre cei care au lucrat la Casa Poporului se numără și Mariana, o femeie care a rămas alături de Anca până la moartea acesteia în 2013. S-a alăturat proiectului Casei Poporului în 1983, în rolul de conductor arhitect (proiectant, în termeni colocviali). Înainte lucrase la Proiect București, apoi la Institutul Carpați (pentru Casă), iar ulterior, după Revoluție, a fost angajata directă a Ancăi Petrescu la firma acesteia de arhitectură, Anca House SRL. Mariana spune despre sine că și-a văzut tot timpul de treaba ei. S-a împrietenit în timp cu Anca, pentru că arhitecta s-a dovedit a-i fi o prietenă loială, care i-a sărit în ajutor în perioada în care Mariana a trăit o tragedie personală.
Mariana povestește că munca pe șantier a fost provocatoare, din simplul motiv că era ieșită din comun – nicăieri în jurul ei nu se mai întâmpla așa ceva și avea momente în care simțea că creează ceva special. „Mai ales la părțile interioare, care chiar că nu se făceau nicăieri, adică erau chiar frumoase. Ne plăcea și ce îți place nu ți se pare greu”, mi-a zis într-o discuție telefonică. În schimb, nu se simțea în vreun fel diferită pentru că avea acest loc de muncă, deși înțelege cum putea să fie văzută din exterior drept privilegiată. Știe că făcea mai mulți bani decât alții, dar spune că asta se datora mai degrabă orelor suplimentare plătite, deși nici ele 100%. Nu era vorba să se îmbogățească prin acest proiect – ba chiar crede că una dintre rațiunile pentru care Ceaușescu a ales Colectivul Tineretului a fost cea economică. Tinerii, noi în domeniu, aveau salarii de începători. „Făceau oarecare economie cu noi. Unii mai în vârstă, din [Institutul] Carpați, de exemplu, ar fi pretins sume mai mari (...) Noi eram Colectivul Tineretului și îi convenea președintelui chestia asta, că, na, era și entuziasm.”
Șantierul interior
În ochii Marianei, Anca a fost o femeie cultivată, cu discernământ în relația cu oamenii, care nu s-ar fi lăsat ușor păcălită. „Când apuca să țină la cineva, era (acolo) până în pânzele albe.” Erau și lucruri care nu-i plăceau în munca cu arhitecta șefă, printre care orele suplimentare. Nu-i lăsa să plece de pe șantier până nu-și terminau treaba – o exigență care n-o bucura, dar despre care crede că venea dintr-o ambiție pe care o admiră. „Era un lider, dar nu pot să spun că un șef.” Mariana consideră că Anca a luptat pentru fiecare pas al vieții ei, iar asta nu a fost pe placul multora. Iar în ce privește munca Ancăi la Palatul țării, Mariana i-a rămas, la rându-i, loială.
„Își apăra copilul. Casa Poporului era copilul ei, nu? De la început. Nu pot să o condamn că își apăra munca, până la urmă și viața, pentru că viața ei a fost în jurul acestei case în cea mai mare măsură. (...) Știu că multă lume vede altfel lucrurile, dar eu nu pot fi de acord (...). Erau alții care încercau să-și asume Casa, când ei, pe vremea când noi lucram, nici nu existau. Și încercau să o nege, ceea ce nu mi se pare corect.”
Nu toată lumea împărtășește opinia Marianei. Din reacțiile artiștilor, graficienilor, sculptorilor, pietrarilor, ipsosarilor și arhitecților intervievați pentru documentarul Autor Colectiv mi s-a revelat un tablou fluid.
„O gagicuță așa, la nimereală, pe la 30 și ceva de ani. Frumușică, hai să zici.”
„Anca Petrescu era șefa colectivului. Când am ajuns eu, eram, să spunem, 50-60 de arhitecți. Cred că ne știa pe toți pe nume.”
„O femeie foarte curajoasă și energică, o femeie care se vedea clar că știe ce spune, ambițioasă. Cunoscătoare a datelor pe care le punea în discuție. Era un profesionist.”
„Anca se lupta să supraviețuiască printre unii care luptau între ei pentru putere și erau uniți.”
„În fiecare zi era în șantier, și vedea, și dacă ceva nu era în regulă, imediat mergea la șefii noștri.”
„Anca Petrescu a fost dulăul lui Ceaușescu.”
„Anca Petrescu întârzia totdeauna, venea rapid și era foarte ocupată. Foarte rar îți dădea cuvântul, îți spunea ce trebuie să faci și cum, cum ar vrea să facă lucrurile astea și lucrurile astea deveneau obligatorii.”
„Nu era o persoana care să aibă prietenii sau... Avea un țel de atins și pentru asta era era capabilă să facă orice.”
Arhitecta șefă a Casei Poporului rămâne însărcinată
„O judecăm [pe Anca Petrescu] prin prisma profesionistului? Nu era un geniu. Nu desena rău. Deci era un arhitect obișnuit. Ce a făcut ea bine? A adunat arhitecți buni. Nu cum fac alții, că nu țin pe cei buni ca să n-o concureze – pentru că ei nu-i era frică de nimeni într-o ierarhie”, îmi spune Nicoleta Toma, arhitectă, și parte din echipa care a lucrat la Casa Poporului. În 1983 Nicoleta a fost detașată de la Râșnov la departamentul responsabil cu realizarea de decorațiuni interioare în cadrul Casei. Însă tânăra a venit cu un secret: era însărcinată în cinci luni. Azi își amintește de paradoxul situației în care se afla: într-o țară în care avorturile erau interzise, ea se temea să-și piardă slujba pentru că aștepta un copil. „Cum rămâneai gravidă, cum zburai, mai ales din pozițiile atrăgătoare, cum era venitul la București”, povestește ea.
Arhitecta își amintește că, deși fusese (dez)informată de colegii ei de breaslă că Anca Petrescu era nepoata Elenei Ceaușescu, i-a fost ușor să o simpatizeze, pentru că aveau origini culturale apropiate. Nicoleta e clujeancă, născută la doar câteva sute de kilometri de Sighișoara, orașul natal al Ancăi. În ciuda simpatiei, în primele două luni după angajare Nicoleta n-a suflat o vorbă despre sarcina ei. După zile în care muncea câte 10-11 ore, tânăra arhitectă a început să se simtă rău. A fost la medic ca să se asigure că sarcina e în regulă și i s-au recomandat zece zile de repaus. Momentul de care arhitecta se temea sosise. A fost nevoită să-i mărturisească Ancăi situația.
„Ea era foarte stresată. Eram prietene, dar se enerva foarte ușor și, bref, când a trebuit să stau 10 zile, a zis că așa ceva nu se poate. «Mi-ai ascuns că ești însărcinată?!» Am crezut că zbor.” În același timp, Nicoleta știa că Anca nu avea puteri administrative și, mai mult, spune ea, era detestată de conducerea Institutului Carpați, cel responsabil de angajații la construcția Casei. De pildă, când Anca a cerut conducerii institutului spații de muncă pentru echipa ei sau prioritate la copiatoare a fost ignorată, „răsplătită” cu birouri improprii sau refuzată pe față. „Ori aici ea se înfuria, lovea, zbiera, trântea la [directorul institutului Nicolae] Vlădescu papucul. Asta i se poate reproșa. Nu știu dacă m-aș fi purtat mai bine cu asemenea stres.”
Arhitecta clujeană recunoaște că Anca nu era ușor de iubit și că era, într-adevăr, iritabilă la muncă – nu știai sigur dacă și când glumește. (Avea, totuși, și simțul umorului. Nicoleta mi-a povestit un episod în care mai mulți colegi de la Institutul Carpați au falsificat semnătura Ancăi Petrescu pe niște bilete de ieșire de la muncă. Când s-a prins, Anca le-a zis că au ajuns să o semneze mai bine decât se semnează ea însăși.)
La începutul anului 1984 Nicoleta Toma naște, iar după câteva luni de concediu maternal revine la muncă și observă că Anca obosește mai repede și are picioarele umflate. Își dă seama că și ea e însărcinată cu primul ei copil.
Originile comune ale celor două femei, dar și condiția lor de mame tinere într-un regim dictatorial, în care femeile însărcinate riscau să-și piardă serviciul, au inspirat o legătură între ele. Nicoleta era atentă la presiunile cu care se confrunta Anca – își amintește un episod în care arhitectei i s-ar fi sugerat că dacă nu se prezintă la următoarea vizionare cu cuplul Ceaușescu, indiferent de motiv, rămâne fără lucrare. Rochiile mai largi o puteau ajuta doar până într-un punct.
Ancăi i s-a rupt apa cu câteva zile înainte de vizionarea anunțată, din amintirile Nicoletei, cu o amenințare. Dar tot a mers pe șantier. „Săraca, a lăsat fata în spital, a fost cusută, mergea așa greu.” Nicoleta e de părere că, dacă Elena Ceaușescu ar fi aflat că Anca era gravidă, ar fi zburat-o imediat.
Din spusele Nicoletei, soția dictatorului era călcâiul lui Ahile pentru Anca. De ea se temea cel mai tare la vizionări, pentru că se înfuria rapid, cu atât mai mult pentru că Nicolae Ceaușescu o găsea simpatică pe arhitecta șefă. Elena era cea care o apostrofa dacă îndrăznea să chestioneze directivele lor și-i amintea că ea e tânără, iar ei sunt cei care decid.
În același timp, nici sfătuitorii cuplului Ceaușescu nu erau de partea Ancăi Petrescu. Fosta ei colaboratoare crede că aceștia o desconsiderau pentru că nu avea origini aristocratice – paradoxal, pentru „o țară în care aristocrații se dădeau cu partidul ca să rămână aristocrați”. În plus, îi băgau arhitectei șefe bețe-n roate și pentru că voiau să-i ia rolul în proiectarea Casei Poporului. E convinsă că Cezar Lăzărescu nu a iertat-o niciodată pe Anca Petrescu pentru că ea a fost cea care a câștigat proiectul. În aceeași situație se afla și Nicolae Vlădescu, directorul Institutului Carpați, căruia, în plus, îi fusese dat pe mână colectivul câștigător de tineri al Ancăi. „Toți voiau să-i ia proiectul, pentru că erau la bani de numa-numa. Mi-ar fi plăcut să-i lase pe ei, să vedem ce ar fi făcut. Mai mare mitocănie sau la fel?”
E o vorbă pe care arhitecta originară din Cluj o repetă când vorbește despre Casa Poporului – mitocănie, cu sensul de a fușeri, a grăbi munca, și-așa contaminată de presiuni. Spune că și Anca era conștientă de mitocănii, dar se raporta realist la situația în care trebuia să execute viziunile cuplului Ceaușescu. Astăzi, Nicoleta crede că Palatul Parlamentului a fost condamnat de la bun început, nu doar pentru că a presupus distrugerea zonei Uranus, ci și pentru că i s-a impus din capul locului să servească mult prea multe funcții.
Nicoleta e de părere că Ceaușescu ar fi putut fi ținut în frâu doar de cineva care-i era omolog și, în același timp, subliniază dorința megalomană a dictatorului de a avea o clădire impozantă. Casa Poporului așa cum o știm astăzi este și rezultatul „muncii” unui șef de stat care se răzgândea de la o zi la alta și care a micro-gestionat multe decizii cu privire la clădire – de la amplasarea acesteia, până la materialele folosite.
„Că fost un arhitect bun sau rău, că era colerică sau nu – foarte mult a fost persecutată de lumea românească a arhitecților. Presiunea asupra ei a făcut-o din om neom. (...) O mare presiune pe ea, ca femeie, pe partea de execuție și de la șefișorii diferitelor trusturi de instalații…”, își amintește astăzi Nicoleta Toma.
Fostul ei soț, George Mărculeț, spune despre Anca că a fost o leoaică, și o alintă Mama Leone (trimitere la piesa lui Bino din 1979). „Multă lume se aștepta că dacă muncești toată vremea și cu vizionări și cu ședințe… Cât mai e timp de copii? Dar a reușit să aibă grijă de copii. Avea și o disponibilitate, o forță psihică deosebită, că și în luptele astea ale ei era o luptătoare feroce.”
Până la finalul lui 1989, Anca a mai născut o fiică, nu și-a pierdut poziția, ba chiar a fugit în mijlocul Revoluției să salveze planurile Casei și le-a găsit atinse de gloanțe. Cu Casa neterminată, sprijinul politic pierdut, o țară în furie și o breaslă care-i întoarce spatele, Anca Petrescu își caută o ieșire.
Ultimul episod din seria „Femeia zidită în Casa Poporului” începe în ceața de după Revoluția din 1989, traversează peisajul imprevizibil al tranziției și ne aduce în zilele noastre. Avem și astăzi o Casă, cum procedăm?
Povestea „Femeii zidite în Casa Poporului” n-ar fi existat fără colaborarea familiei Ancăi Petrescu, a fostului ei soț, a fiicelor ei, a prietenelor și fostelor colaboratoare, a arhitecților care au fost deschiși să povestească experiențele lor, cât și să împărtășească din arhive personale de imagini, a bibliotecarilor care dețin informațiile necesare contextualizării, a antropologilor care m-au ajutat să-mi rechestionez percepția, a realizatorilor documentarului Autor Colectiv sau fără accesul la Arhivele Naționale și Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.).
Editor: Ioana Pelehatăi
Editor foto: Ioana Cîrlig
Documentare de arhivă: Denisa Niță
Fotografie principală de Sorin Vasilescu. Bulevardul Victoriei Socialismului (astăzi Bulevardul Unirii), în ianuarie 1990.
Proiect cofinanțat de Primăria Municipiului București prin ARCUB în cadrul Programului „București acasă 2023”. Pentru informații detaliate despre programul de finanțare al Primăriei Municipiului București prin ARCUB puteți accesa www.arcub.ro.
Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Primăriei Municipiului București sau ARCUB.
