„Femeia zidită în Casa Poporului” este o serie de trei materiale jurnalistice de amploare, despre arhitecta care ne-a lăsat moștenire cea mai grea clădire din lume. Cine a fost, de fapt, Anca Mărculeț Petrescu – femeia a cărei muncă ne-a transformat radical capitala și care ne provoacă până-n zilele noastre să ne chestionăm și recontextualizăm istoria recentă?
În primul episod aflăm cum de a ajuns colosul administrativ să domine Bucureștiul și descoperim, puțin câte puțin, cine a fost „mărunta femeie bătăioasă din Transilvania” care a condus proiectul.
Pe pereții de onoare ai Palatului Parlamentului, unde sunt expuși președinții Senatului și ai Camerei Deputaților, sunt doar trei femei. Una e la panoul Camerei Deputaților și două la cel al Senatului. Însă, mai rămâne una. Deși nu e prezentată pe pereții Palatului, e pretutindeni. O cheamă Anca Mărculeț Petrescu și mulți oameni și-ar dori să o uităm.
„Să știți că dacă demolăm tot Bucureștiul va fi frumos”, a zis Ceaușescu pe 30 martie 1977. Trecuseră doar 26 de zile de la devastatorul cutremur care distrusese 35.000 de locuințe în întreaga Românie.
Așa a început fenomenul Casei Poporului, inițial denumită „a Republicii”, cu toate locuințele și viețile care i-au stat în cale, inclusiv a Ancăi.
Am ales să scriu despre Anca Petrescu pentru că din imaginarul cultural învățat structural îmi lipsea imaginea unei femei puternice contemporane. Când am aflat că arhitectul șef a Casei Poporului a fost o femeie, un entuziasm intens adolescentin mi-a traversat corpul. Era incitant.
Când eram mică petreceam mult timp la bunicii de la țară. Într-o zi banală, pe când aveam cinci ani, mama fierbea macaroane pe sobă, iar eu o urmăream fascinată. „De ce trebuie să le fierbi 15 minute? Așa a hotărât Guvernul?”, am întrebat. Deși s-a amuzat, a rămas perplexă. Regimul ceaușist nu mai exista de șapte ani, dar în fibrele naive ale existenței mele de copil eram extrem de conștientă de ierarhizarea societății în care am scos capul.
Anca Mărculeț Petrescu a știut și ea, și a făcut tot ce i-a stat în putință ca să ajungă cât mai sus. La 33 de ani a fost numită arhitecta șefă a Casei Republicii, azi Palatul Parlamentului. Era 1981.
Recunosc că am pornit la drum cu o naivitate de film coming of age american, cum glumea arhitectul Ștefan Ghenciulescu. Anca Mărculeț Petrescu nu a fost eroina clasică a unui film cu o protagonistă puternică, care ridică o minune a lumii. Însă ce am descoperit pe drum este că, deși Petrescu e un personaj controversat al istoriei noastre recente, povestea ei trebuie înțeleasă și cu nuanța unei perspective de gen. Am mai aflat și că vina morală pentru suferința celor care și-au pierdut casele și amintirile (ba chiar au fost strămutați din cauza acestei intervenții urbane brutale), a celor care au lucrat asiduu pe șantier și au murit acolo, cât și a bucureștenilor care au înghețat de frig în acei ani, nu poate fi trasată atât de liniar cum poate că ne-am dori unii dintre noi. Realitatea nu e albă sau neagră. Mulți dintre cei cu care am discutat m-au sfătuit să încerc, pe cât posibil, să înțeleg evenimentele relatate în contextul timpurilor lor. Am încercat, în același timp, și să păstrez perspectiva distanțată a unei persoane născute după 1989.
„Bătăioasa”
Anca nu e Griselda Blanco, „nașa cocainei” din America Latină, însă, la fel ca ea, a înotat într-o lume condusă de bărbați și, pentru că era înfometată să se afirme, s-a adaptat regulilor jocului până a excelat. Născută în 1949 în Sighișoara, crescută de un doctor prestigios, care a încurajat-o să se lupte pentru ceea ce vrea fără să se lase afectată de societatea misogină în care creștea, ea a făcut întocmai. Suficient de încăpățânată, îndrăzneață și arogantă încât să fie catalogată drept „otreapă” – adică o cârpă, un om de nimic, fără caracter – chiar de către cel pe care Anca l-a considerat mentor și spunea că a susținut-o să se afirme. Cel care a numit-o așa a fost însuși Octav Doicescu, unul dintre cei mai recunoscuți arhitecți români, care i-a fost și profesor și mentor Ancăi.
Înființat în 1953, a fost cel mai mare institut de proiectare din România și cel în atribuțiunile căruia a intrat construirea ministerelor și a locuințelor pentru angajații acestora, parte din proiectul Centrului Civic în mijlocul căruia se afla Casa Republicii. Focusul instituției era proiectarea de construcții civile și social-culturale. Arhiva digitală a institutului poate fi accesată la Primăria Generală București. Mai multe despre statutul actual al Institutului aici.
În presa post-decembristă, un ziar românesc scria despre Anca Petrescu: „Mărunta femeie bătăioasă din Transilvania și nebunia neterminată”. Caracterul arhitectei era recunoscut și de cei apropiați și de cei cu care a lucrat. Într-o notă din cartea Memoria carnetelor cu însemnări. Bucureștiul cutremurat 1977-1989, arhitectul și fostul director al Institutului Proiect București, Constantin Jugurică, își amintește cum, la una dintre vizionările de machete ale Casei cu cuplul Ceaușescu, Anca și-a insultat colegii de breaslă, arhitecți cu mult mai multă experiență și de viață și profesională decât ea, doar pentru a atrage atenția dictatorului. Voia să-l convingă să ofere mai multă responsabilitate colectivului condus de ea. În cuvintele lui Jugurică: „bătăioasa arhitectă nu s-a lăsat intimidată”.
Arhitectul Adrian Spirescu, care, la începutul anilor 2000, a proiectat și coordonat construcția Muzeului Național de Artă Contemporană (MNAC) aflat în incinta Casei Poporului, a fost în bătaia focului Ancăi deoarece, în viziunea ei, i-a mutilat creația. În ciuda conflictului dintre aceștia și a procesului intentat de către Anca împotriva lui, într-un interviu pentru această serie de articole, Spirescu a caracterizat-o astfel: „Era un om puternic, luptător. Foarte inteligentă și era un fel de, așa, regina intrigilor, era foarte pe fază. Mulți spuneau că nu era arhitectă, știi? În schimb, era, cum se spune acum, bun manager de lucrare de proiect. Ea avea niște calități personale pe care lumea nu vrea să i le recunoască. Îi atribuiau alte epitete pe care nu vreau să le pomenesc acum”. Nici eu nu o să intru acum în ele, dar, pe scurt, e suficient să spun că incompetența, aroganța și parșivitatea ei au fost primele „epitete” pe care le-am auzit asociate cu numele ei.
E aproape imposibil să vorbim despre Anca Petrescu fără să vorbim despre Casa Poporului/Republicii/Palatul Parlamentului – în text, aceste denumiri vor fi folosite interschimbabil. Asta pentru că Casa a fost munca vieții ei, cea căreia s-a dedicat obsesiv, poate mânată de orgoliu, poate de frică. Nu vom ști niciodată aceste adevăruri subtile pentru că, la fel ca proiectul vieții ei, și Anca era greu de pătruns și rar deschidea porțile către intimitatea proprie.
„Cât are Casa? 25 de ani, abia. E încă tinerică, abia a trecut de prima adolescență și începe să aibă primul ei prieten adevărat. Nu știm cine e ăla, dar are o misiune grea. Hai să o lăsăm puțin să se mai maturizeze și atunci o să aflăm exact și ce-au făcut părinții ei. Eu aș vrea să ne împrietenim cu ea până la urmă pentru că, vrem, nu vrem, trebuie să lucrăm împreună”, spunea fotograful și arhitectul Vlad Eftemie, conferențiar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” din București (UAUIM), într-un interviu din 2013.
În același timp, povestea de față este și despre memorie și traumă, ale căror vindecare și remodelare au rămas în seama generațiilor post-Revoluție. Fără o chestionare atentă a felului în care predecesorii noștri au construit orașul care ne trăiește și îmbătrânește, nu vom afla niciodată care e răul de care trebuie să ne ferim. În urmă cu aproape 40 de ani, o tânără femeie a crezut că știe ce i se potrivește Bucureștiului. Acum, părerile sunt împărțite.
Ce gen are casa ta?
Într-un articol academic intitulat „Producția infrastructurii în funcție de gen” (eng: The gendered production of infrastructure) autoarele de la Universitatea din Toronto, Canada, scriau că de-a lungul anilor mai multe studii au documentat cum impactul negativ al investițiilor în infrastructură este suportat disproporționat de către femei, săraci și minorități rasiale.
Articolul amintește un aspect cheie legat de infrastructură: nu doar că sistemele oficiale implicate în producția de infrastructură sunt dominate în proporție covârșitoare de bărbați, ci sunt și inevitabil influențate de perspectiva masculină asupra spațiului și a tehnologiei. Conform documentelor găsite în Arhivele Naționale, Anca Petrescu a fost „arhitect șef proiect” al Casei Poporului. Faptul că o femeie a reușit să obțină și să mențină această poziție, pentru un proiect de o asemenea anvergură, este o excepție – în special pentru România socialistă.
Lucrarea nu neagă rolurile importante pe care femeile le-au avut în design sau inginerie, însă amintește că adesea ele au fost tratate ca figuri ascunse (eng.: hidden figures), care nu aveau parte de multă recunoaștere publică și erau excluse din procesul decizional la nivel înalt. Anca Petrescu nu apare în presa vremii și nici Casa nu e menționată în presa de specialitate. Casa era un secret pentru popor, însă, în același timp, nimeni nu voia să riște să spună ceva greșit despre construcția păzită cu kalașnikovul, cum a surprins-o fotograful Andrei Pandele. Pe lângă asta, arhitecții care scriau în revista Arhitectura nu voiau să se decredibilizeze în fața colegilor arhitecți.
Conform datelor World Economic Forum, inclusiv astăzi domeniul infrastructurii rămâne printre cele mai masculine din lume cu o prezență de doar 22,3% a femeilor în industrie. Datele UN WOMEN din 2020 (prezentate în acest raport OECD), arată că și în prezent portofoliile femeilor care ajung în rolul de ministru tind să fie către domenii care țin de familie, educație, sănătate, cultură sau teme sociale. Autoarele canadiene susțin că discriminarea și o cultură de muncă macho sunt bariere cheie cu care se confruntă femeile pentru a intra și a reuși în sectorul construcțiilor.
Înainte de a se lupta pentru rolul de arhitectă șefă a Casei Poporului, Anca a fost repartizată la un proiect mai „feminin” din cadrul lucrărilor de sistematizare a Bucureștiului demarate după cutremurul din 6 martie 1977. (Istoria ideii de Centru Civic e, însă, mult mai veche și o explorez în detaliu mai jos.) Alături de Liliana Belelea avea să creeze Centrul Cultural din Centrul Civic. Proiectul Casei Republicii, cea mai importantă clădire din stat, îi revenea pe-atunci arhitectului Nicolae Vlădescu.
Infrastructura era și este asociată cu dominarea, cucerirea, armata, forța și progresul, sau, după cum subliniază și articolul citat mai sus, cu violența și competiția. Tot din text aflăm și să mega-proiectele de infrastructură sunt caracterizate de cuvinte precum: colosal, captivant, costisitor, controversat, complex. „Megaloman” este poate unul dintre cele mai comune cuvinte asociate cu Palatul Parlamentului, iar cuvântul des folosit de Anca pentru a descrie proiectul era „monumental”.
Din păcate, și fără scuză, megalomania era implicită contextului socio-economico-politic. Folosirea Dealului Arsenalului ca locație pentru o construcție măreață însă nu a fost ceva original din partea lui Ceaușescu, ea fiind explorată încă de la începutul secolului XX de arhitecții și urbaniștii vremii.
Când & cum a apărut ideea Centrului Civic?
1935 - Este aprobat Planul Director de Sistematizare, considerat primul plan de urbanizare al Bucureștiului. La începutul secolului XX mai multe inițiative urbanistice se derulau în paralel, așa că era nevoie de o strategie care să le unifice.
Planul a fost rezultatul muncii arhitecților Duiliu Marcu, G.M. Cantacuzino, Ionel Davidescu și Roger Bolomey. Elementele principale ale Planului erau: împărțirea orașului în zone, crearea unei rețele de bulevarde, dintre care unele noi, plus cadrul legal corespunzător. Soluția, inspirată de renovarea Parisului în secolul XIX de către prefectul Haussmann, era radicală, însă necesară.
În lucrarea sa de doctorat, urbanista Andreea Udrea argumentează că orașul București, devenit capitală a Regatului României odată cu Unirea de la 1918, avea nevoie de o imagine nouă, care să corespundă cu statutul său recent dobândit.
Așadar, deși viziunea despre un Centru Civic care să adune la un loc toate instituțiile politice și administrative ale statului a fost turnată în beton în timpul regimului Ceaușescu, aceasta nu a venit din neant. Ea s-a suprapus pe un fundament construit cu câteva decenii înainte în istoria urbanistică a Bucureștiului. În Planul din 1935 se regăsesc, de altfel, și primele idei despre curățarea Dealului Aresenalului și demolarea cartierului Uranus. În locul lor urmau să apară „două monumente publice importante, (...) Catedrala Neamului și o mare sală de concerte populare sau de festivități”. Însă implementarea planului a fost întreruptă de al Doilea Război Mondial, iar apoi de schimbarea de regim. A fost resuscitat la jumătatea anilor ‘70.
1974 - Intră în vigoare Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului localităţilor urbane şi rurale, care legifera desființarea proprietății private asupra pământului și trecerea lui în proprietatea statului. E ceva ce are să se întâmple peste câțiva ani în cartierul Uranus, în pregătirea construirii Casei Poporului.
1975 - Legea nr. 37/1975 privind sistematizarea, proiectarea şi realizarea arterelor de circulaţie în localităţile urbane şi rurale spune că desființarea, lărgirea sau crearea de străzi noi în cartierele existente se poate face doar prin decret prezidențial. Ambele mișcări legislative pregătesc terenul pentru construcția Centrului Civic.
Notele lui Constantin Jugurică (la vremea respectivă directorul tehnic al Institutului București), consemnate în Memoria carnetelor cu însemnări - Bucureștiul cutremurat 1977-1989, spun că primarul general al capitalei era atunci Gheorghe Cioară, autorul sloganului „Cincinalul în patru ani și jumătate!”. El ar fi hotărât ca Institutul Proiect București să propună soluții de sistematizare pentru capitală. Conform lui Jugurică, aceste soluții se bazau pe schițele elaborate între 1953 și 1974 de arhitecții Pompiliu Macovei, Horia Maicu, Tiberiu Ricci și Mircea Dima. Dorințele conducerii primăriei devin lesne de înțeles din următoarea notă de jurnal: „Discuțiile avute pe parcursul elaborării soluțiilor urbanistice au relevat intenția conducerii primăriei, aceea de a arăta capacitatea materială și economică a țării, precum și a demonstra superioritatea sistemului socialist și în urbanismul care va schimba fața orașelor noastre.”
În această perioadă a fost creată Marea machetă a orașului București pe care cuplul dictatorial, alături de consilieri și securiști, o traversa cu un pod rulant care o survola. Ea a fost expusă în Rotonda Eren, pe locul actualului pavilion Romexpo, pentru prima vizionare. Mai apoi a fost itinerată și prin alte săli, precum Sala de sport de la Giulești sau Pavilionul de expoziție de la Herăstrău. Macheta trebuia să fie elementul de studiu, în cuvintele răposatului dictator, pentru tot ceea ce urma să se facă în București. „Nicio mare lucrare urbanistică de remodelare a existentului nu se va aproba decât după ce a fost analizată în contextul întregului oraș”, a spus Ceaușescu în una dintre întâlnirile notate de Jugurică. Și așa a și fost, până la un pantof.
Lucrările ce au urmat între 1975-1985 au fost studiate pe această machetă, care era adaptată constant odată cu modernizările care se desfășurau în oraș, inclusiv executarea Centrului Politico-Administrativ al Capitalei. Însă, conform jurnalului de muncă al arhitectului Jugurică, macheta și-a găsit sfârșitul la o vizionare, când unul dintre ingineri a călcat-o pe picior, din greșeală, pe Elena Ceaușescu, iar cuplul dictatorial nu a mai vrut să vadă macheta în veci. Din păcate, aceasta a fost distrusă după 1990.
1977 - Are loc cutremurul din 4 martie, cu o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter, care ucide peste 1,500 de oameni, majoritatea în Capitală. Conform mai multor surse, este momentul zero care pune în mișcare tăvălugul remodelării Capitalei. În volumul său de memorii din 2012, citat și anterior, arhitectul Jugurică scria că, după cutremur, indicațiile „care aveau caracter obligatoriu de a fi transpuse în viață au devenit «evanghelia» în creația arhitectural urbanistică”.
O stenogramă din 10 martie, la doar patru zile după cutremur, consemnează prima dată când Nicolae Ceaușescu își exprimă dorința de a construi un Centru Civic, adică Centrul Politico-Administrativ. Localizarea acestuia pe Dealul Arsenalului (sau Dealul Spirii) este comunicată intern pe 22 martie și menționată de Ceaușescu pe 6 aprilie, într-o discuție cu Vasili Ivanovici Drozdenko, ambasadorul URSS la București.
În luna iunie a aceluiași an, Ceaușescu trimite o echipă de arhitecți, ingineri și artiști plastici, printre care și Anca Petrescu, în vizită în Coreea de Nord și China, ca să găsească inspirația necesară remodelării Bucureștiului. Se pare că dictatorul le-ar fi spus că nu trebuie să copieze ce văd acolo, ci doar să rețină modul în care au fost realizate acele lucrări. „Avem suficiente exemple de arhitectură românească care trebuie să fie baza de inspirație a arhitecților” – Ceaușescu dădea adesea ca pilde inspiraționale Ateneul Român, Cercul Militar, Palatul Poștei, CEC-ul și blocurile din Piața Splaiului.
Înainte de cutremur, scrie Jugurică în memoriile sale, Ceaușescu s-ar fi opus sistematizărilor ample, ba chiar ar fi acuzat arhitecții că vor să dărâme în câțiva ani ce au făcut alții în secole și că au o atitudine dușmănoasă față de înaintașii lor. Însă cutremurul din 4 martie a avariat serios sediul Comitetului Central, așa că dictatorul nu se mai simțea în siguranță. Din amintirile lui Jugurică, Ceaușescu i-a convocat pe el și pe arhitecții Cezar Lăzărescu și Octav Doicescu încă din 8 martie, ca să discute despre prezentarea unui nou Centru politico-administrativ. Tot de aici aflăm și că Lăzărescu, fost arhitect preferat al conducerii și pe vremea lui Gheorghiu-Dej, discutase încă de mai devreme cu Ceaușescu despre construcția Centrului. Pe 22 martie 1977 Ceaușescu anunță construirea Centrului Civic pe Dealul Arsenalului. Deși unii arhitecți ai vremii, precum Ascanio Damian, au încercat să atace decizia dictatorului, acesta a zis simplu: „Toți arhitecții sunt chemați să-și aducă aportul lor creator!”.
„Începutul valului de sistematizare al Capitalei, acel val care a stârnit atât de multe comentarii, poziții profesionale și politice, reacțiile de nemulțumire ale populației, reacții ale specialiștilor și ale politicienilor, atât din țară cât și de pe întregul mapamond, poate fi considerat în luna martie 1977. Marele cutremur din 4 martie 1977 (...) a constituit punctul de plecare al unor acțiuni și decizii ale lui Nicolae Ceaușescu care au schimbat sensuri de viață și perspective atât pentru orașul capitală cât și pentru locuitorii acestuia”, scria Jugurică în Memoria carnetelor cu însemnări - Bucureștiul cutremurat 1977-1989.
În aceleași însemnări care descriu cele petrecute în martie 1977, Jugurică descrie înscenarea care a avut loc la prima vizionare a machetelor de sistematizare. A înțeles atunci că fără o transpunere totală a „prețioaselor indicații”, șansa arhitecților să-și exprime personalitatea și capacitatea profesională era nulă. Tot atunci, susține arhitectul, lui Ceaușescu pare să-i apară dorința de a fi considerat ctitor al Bucureștiului. Ironic.
Construirea centrului politico-administrativ era în aliniament cu Planul director de sistematizare al capitalei din 1935, menit, la vremea lui, să reprezinte orgoliul țării reunite. „A fost șansa lui Nicolae Ceaușescu să satisfacă acest orgoliu național care, substituit, a devenit orgoliul său personal, construit pe Dealul Arsenalului - Casa Poporului, de fapt, Palatul Parlamentului”, consemnează Jugurică. Tot în 22 martie 1977 s-a decis ca inginerul constructor Ștefan Andrei să fie coordonatorului grupului de specialiști care pregătesc această reconstrucție a zonei centrale, iar prin Uniunea Arhitecților din România a fost lansat un concurs pentru zona Centrului Politico-Administrativ.
Prima întâlnire a arhitecților care s-au implicat în acest val al reconstituirii orașului a avut loc pe 28 aprilie 1977, în prezența a 15 colective profesionale. Atunci apare Anca Petrescu pentru prima dată în peisaj, ca parte din colectivul tineretului. Legat de întâlnire, Jugurică notează că, deși cele 15 echipe au propus soluții competente, era evidentă lipsa de informații cu privire la implicațiile sociourbane care „vor bulversa zona centrală”.
La următoarea întâlnire, care nu e datată în memoriile arhitectului și despre care știm doar că avut loc în perioada demolării Bisericii Enei, Jugurică notează că „acesta a fost momentul istoric în care s-a remarcat prezența arhitectei Anca Petrescu, aceea care, în anii care au urmat a avut o ascensiune meteorică, fulminantă, ce cu greu sau imposibil putea fi bănuită la început.” Anca s-a remarcat pentru că a îndrăznit să-i spună lui Ceaușescu că nu e de acord cu reorganizarea pe colective propusă de el și „a insistat cu mult patos și curaj să fie acceptată și participarea unui «colectiv al tineretului»” . Ceaușescu i-a zis că tinerii trebuie să-și aducă aportul, dar nu să facă notă separată, ci să lucreze cu specialiștii experimentați.
Anca, pe atunci arhitectă la Centrala de construcții montaj a Capitalei, nu a renunțat. La următoarea vizionare după această întâlnire a participat tot singură, sfidându-l pe dictator. Acesta i-ar fi spus succint atunci că „nu pe acest centru nou facem școală!”. Însă, după cum o caracterizase și arhitectul Spirescu, Anca era „regina intrigilor”. A fost suficient de dibace încât să se asigure că la întâlnire participă și Nicu-Nicușor Ceaușescu, fiul cel mic al cuplului dictatorial și prim-secretar al Uniunii Tineretului. Nicușor a intervenit în sprijinul ei, însă nu a fost suficient. Cel puțin nu pentru moment.
Anca s-a încscris într-o luptă de idei în care se înfrunta cu nume grele ale arhitecturii, precum Cezar Lăzărescu, Octav Doicescu, Ascanio Damian, Nicolae Porumbescu, Nicolae Vlădescu și Constantin Săvescu. Era mai 1977.
De-a lungul discuțiilor care au urmat pe parcursul mai multor luni, Anca a refuzat constant integrarea impusă în vreun colectiv. Nu era singura femeie prezentă la aceste discuții purtate cu Ceaușescu și reprezentanții Primăriei și ai Institutelor din București, însă era singura care avea colectivul ei, la care nu era dispusă să renunțe.
Și-a demonstrat o dată în plus persistența și intransigența pe 27 iulie 1978. După multiple discuții, vizite, propuneri și reorganizări, avea loc o prezentare a soluțiilor sistematizărilor capitalei în stațiunea Neptun de la malul Mării Negre. Conform notelor lui Jugurică, Anca Petrescu fusese exclusă intenționat, dar și-a surprins colegii de breaslă – și chiar și pe noul primar al capitalei, Ion Dincă –, spunând că însuși Tovarășul o chemase acolo. Afrontul ei era cu atât mai îndrăzneț cu cât asupra ei planaseră zvonuri conform cărora ar fi existat o relație de rudenie între ea și Elena Ceaușescu, infirmate cu scurt timp înainte. La această întâlnire Anca a șocat audiența și poate că a și consolidat râpa care avea să existe între ea și ceilalți colegi de breaslă. Fără rețineri, Anca i-a cerut dictatorului ca unul dintre obiectivele principale ale zonei centrale să fie dat înspre creație Colectivului Tineretului, independent, pentru că participarea sa într-unul dintre colectivele cu „așa-zișii arhitecți cu experiență nu va da rezultatele la care se așteaptă conducerea”. Anca a fost apostrofată de un singur coleg de față cu Ceaușescu, dar era prea târziu. Dictatorul cedase. În loc să o mustre și de data aceasta, a spus în plen că și tineretul are nevoie de o șansă, dar că vor clarifica lucrurile odată cu numirea colectivelor de proiectare.
După această ședință, relația dintre Anca Petrescu și renumitul arhitect Octav Doicescu, coordonatorul ei de licență și mentorul ei, cum l-a numit aceasta de-a lungul vieții, nu avea să mai fie la fel. După ieșirea din încăpere a lui Ceaușescu, Doicescu i-ar fi spus: „Ești o otreapă ca om și un nimeni ca arhitect. Cum îți permiți să aduci injurii unei profesiuni pe care încă nu o cunoști?”. Atât Doicescu cât și Ascanio Damian o ajutaseră cu sfaturi până atunci, însă lucrurile s-au schimbat după această întâlnire.
1980 - Începe distrugerea Dealului Arsenalului. Deși nu putem ști datele exacte, unele estimări indică 40.000 de clădiri rase de pe fața pământului și 57.000 de persoane relocate pentru eliberarea zonei. Între 1977 – 1988, în București sunt demolate 20 de biserici și mutate alte opt.
Ironia este că Dealul Arsenalului fusese propus și în 1926 ca locație pentru un nou sediu al Patriarhiei, adică Catedrala Neamului, însă proiectul fusese abandonat din cauza demolărilor care se impuneau.
Destinul a venit într-o machetă
E vara lui 1981, iar arhitecta Anca Petrescu e la plimbare pe Calea Victoriei cu soțul ei, George Mărculeț, și el tot arhitect. Brusc, Ancăi îi vine o idee. Își amintește de un anume Cozma, presupus securist, pe care îl știe de la concursurile pentru rezolvarea planului urbanistic al Bucureștiului, inițiativa luată de Partidul Comunist Român (PCR) în urma cutremurului din 1977.
Pe atunci, prezentările machetelor pentru sistematizarea Bucureștiului se țineau la Sala Plenarelor, actuala Sală Omnia din centrul Bucureștiului, astăzi căzută în ruină. Când erau evenimente la Sala Plenarelor, Cozma asigura paza obiectivului și era la curent cu tot ce mișcă. Arhitecta nu-l mai văzuse de ceva vreme, dar se gândea că poate are informații noi pentru ei, având în vedere că păzește clădiri de interes național și-i trec prin fața ochilor cei mai importanți oameni din stat. Îl convinge pe George și pornesc către clădirea Comitetului Central (CC) al PCR, astăzi Ministerul Afacerilor Interne (MAI).
- Vrem să știm ce noutăți mai sunt. Dacă mai știți ceva, spune Anca.
- Tu nu știi că s-a prezentat Casa Republicii la Neptun?, îi replică Cozma.
- Cum așa?
- Au fost mai multe colective [de arhitecți], au făcut mai multe machete, vreo zece, și sunt expuse la Neptun. Tovarășul le-a văzut.
- Și s-a ales?
- Nu, a zis că se mai se gândește, mai vine să mai vadă de câteva ori.
Cozma o anunță aici că Nicolae Ceaușescu i-a invitat pe cei mai titrați arhitecți ai vremii, profesori universitari din București și din țară și directori de institute, la un concurs cu o misiune clară: să imagineze Centrul Civic pentru PCR. O zonă din București care să concentreze puterea politică și administrativă a statului, cu tot cu locuințe pentru angajații instituțiilor respective.
Dialogul redat mai sus este o fărâmă din amintirile lui George – fostul soț al Ancăi Petrescu Mărculeț, cea care avea să devină arhitecta șefă a Casei Poporului. Am stat de vorbă cu George de mai multe ori de-a lungul lui 2023, într-o sală de la Casa Oamenilor de Știință, unde mi-a povestit despre Anca, despre viața lui alături de ea și munca ei la Casa Poporului.
Înapoi în 1981. Odată ajunsă acasă după discuția cu Cozma și frustrată că nu s-a numărat printre cei invitați la conceperea Centrului Civic, Anca Petrescu îl sună pe Ștefan Bârlea, șeful Cancelariei CC al PCR, pe care îl cunoscuse tot la sistematizare. Bârlea îi zice să-și vadă de viață, că a pierdut trenul. Însă Anca nu dă înapoi, ba chiar îi spune că și ea lucrează la niște machete care ar rezolva problema Centrului Civic și a Casei Republicii, primul nume al Casei Poporului.
- Tu nu înțelegi că s-a terminat?, zice Bârlea.
- Păi ce să fac cu ele? Să știți că vi le aduc în față la Neptun, acolo, la Club Bazin!
- Hai, mă, Anca, cum ești tu insistentă…
În cele din urmă, Bârlea cedează și o întreabă când vor fi gata machetele ei. Petrescu îl minte. Îi zice că mai are doar câteva zile de muncă, deși ea încă nu trasase nicio linie. Are, însă, lucrarea ei de licență din 1973, care viza crearea unui centru internațional pe Dealul Arsenalului, locul unde voia Ceaușescu să construiască Centrul Civic, așa Anca că era familiarizată deja cu zona de lucru. Mai are și o machetă care nu apucase să fie discutată cu Ceaușescu. Conform spuselor lui George, Anca mai încercase să se facă remarcată cu o machetă pentru Centrul Civic la începutul lui 1979, însă munca ei de atunci nu a fost luată în considerare. În acel an, arhitectul Cezar Lăzărescu, unul dintre cei mai influenți profesioniști din țară la acel moment, primise comandă de la Ceaușescu să gândească o soluție pentru construirea centrului politic-administrativ pe Dealul Arsenalului. Rezultatele muncii lui nu au fost mulțumitoare, și, din ce-și amintește George, Ceaușescu ar fi caracterizat propunerea lui Lăzărescu ca fiind asemănătoare unei „cazarme prusace”.
După ce închide telefonul cu Bârlea, George îi spune Ancăi că nu vrea să-și mai vadă casa transformată în șantier, ca în perioada în care arhitecta lucra la machetele pentru concursul de sistematizare. Femeia îi dă dreptate și coboară în beci, unde se apucă de mutat mobilă ca să-și facă spațiu de lucru. George se înduplecă, până la urmă, la gândul că soția lui urma să folosească tăietorul pentru poliester într-o cameră fără aerisire, și o cheamă înapoi în casă.
Când au început concursurile pentru Casa Poporului, Anca și George erau un cuplu tânăr. Se căsătoriseră în 1978, iar povestea lor de dragoste începuse pe când George era student la arhitectură și pasionat de fotografie. Se cunoscuseră la facultate; el avea 31 de ani, iar ea 28. Anca lucra la un proiect de sistematizare a Sighișoarei, orașul ei natal, însă avea nevoie și de un fotograf care să o ajute să înțeleagă zona. Fotograf i-a fost George, iar din acel moment au rămas împreună.
În primele zile, George se ține departe de proiectul ei ambițios, dar entuziasmul, energia și încăpățânarea Ancăi îl conving să i se alăture. Așa își amintește azi George Mărculeț, încă activ ca arhitect la 78 de ani, momentele de dinaintea construcției care avea să îi schimbe viața și familia.
***
La nivel global, 1982 a fost anul crizei petroliere și economice, resimțită și în România, la doar cinci ani de la cel mai intens cutremur din istoria modernă a țării. În România a fost și anul în care la București se planifica construirea celei mai grele clădiri din lume, a doua clădire administrativă ca mărime la nivel global. Un palat care să deservească multiple funcții politice și administrative ale guvernării vremii, însă și o reședință pentru soții Ceaușescu. Pe români îi așteptau ani de frig, foame și represiune.
Merită subliniat că nu Anca Petrescu a inițiat schimbările topografice ale orașului. Arhitecta a răspuns unor invitații la concursuri de proiecte demarate de regim. Pe ea o anima dorința de se afirma prin muncă. Cât a fost arhitecta șefă a Casei Poporului, Anca Petrescu a lucrat în cadrul Institutului „Carpați”— instituția statului căreia i-a fost delegată responsabilitatea Casei Poporului. Cealaltă instituție implicată, Institutul de Proiectare „Proiect București”, se ocupa de construirea sediilor ministerelor și a locuințelor pentru angajații acestora.
Proiectul Centrului Civic era văzut de unii arhitecți drept cel mai prost pariu cu viața pe care l-ar fi putut face. Reprezenta o rușine și o vină profesională să fie asociați cu un proiect megaloman, care, în viziunea lor, nu avea cum să iasă bine. Unii dintre ei, precum profesorul universitar și arhitectul Sorin Vasilescu, spun că au înțeles rapid haosul care avea să rezulte din acest centru politic-administrativ. O asemenea construcție reprezenta doar o punere în piatră a puterii politice, o justificare și reafirmare a unui dictator disperat în acei ani.
Pentru alții, printre care și arhitecta Mihaela Arsene, Centrul Civic reprezenta o provocare pentru cei din breaslă și o ocazie să învețe meserie – ba chiar să fie mai creativi decât li se permitea de regulă, într-o epocă în care munca arhitectului devenise standardizată, cu foarte puțină libertate creativă. În perioada aceea, profesia însemna puțin autorat, mult control, puțină libertate și multă proiectare după cerințele Gospodăriei de Partid. Acest organism al conducerii statului administra bunurile partidului și deținea, printre altele, trusturi de construcție, ateliere de proiectare, ferme și magazine. Arsene își amintește cum munceau pe-atunci arhitecții. „Eram acolo niște amărâți care făceam hale industriale, în cel mai fericit caz. (...) Să dimensionezi grupul de WC-uri față de numărul de muncitori era deja aritmetică superioară și mă cam săturasem de perspectivele astea. Așa că ideea de a face decorație la Casa Poporului mi s-a părut una dintre posibilitățile de a nu o lua razna.”
În cele din urmă, șantierul Casei Poporului, demarat în 1984, avea să devină o gaură neagră pentru resursele umane și financiare ale Republicii Socialiste România.
În cel de-al doilea episod din seria „Femeia zidită în Casa Poporului” aflăm cum de a reușit, totuși, această foarte tânără femeie să devină arhitecta șefă a colosalului proiect, ce impact a avut el, în epocă, asupra Bucureștiului, dar și cum și-o amintesc pe Anca Petrescu cei ce i-au fost aproape – fie la muncă, fie în familie.
Povestea „Femeii zidite în Casa Poporului” n-ar fi existat fără colaborarea familiei Ancăi Petrescu, a fostului ei soț, a fiicelor ei, a prietenelor și fostelor colaboratoare, a arhitecților care au fost deschiși să povestească experiențele lor, cât și să împărtășească din arhive personale de imagini, a bibliotecarilor care dețin informațiile necesare contextualizării, a antropologilor care m-au ajutat să-mi rechestionez percepția, a realizatorilor documentarului Autor Colectiv sau fără accesul la Arhivele Naționale și Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.).
Editor: Ioana Pelehatăi
Editor foto: Ioana Cîrlig
Documentare de arhivă: Denisa Niță
Proiect cofinanțat de Primăria Municipiului București prin ARCUB în cadrul Programului „București acasă 2023”. Pentru informații detaliate despre programul de finanțare al Primăriei Municipiului București prin ARCUB puteți accesa www.arcub.ro.
Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Primăriei Municipiului București sau ARCUB.
