„Toți oamenii își încep viața într-o situație de dependență. Când venim pe lume, copiii nu sunt un fel de animale cu un statut moral inferior oamenilor. Au același statut ca adulții, numai că sunt lipsiți de autonomie. Deci sunt la fel de importanți moral ca și oamenii mari, dar, în același timp, nu pot să aibă aceleași drepturi de a alege ce să facă cu viața lor.”
În România, copiii nu duc o viață bună. În mediul rural, 74% dintre familii nu reușesc să le asigure copiilor o alimentație sănătoasă, iar un copil din zece merge zilnic la culcare înfometat. Suntem pe primul loc în Uniunea Europeană la sarcini și avorturi în rândul minorilor, dar biserica ortodoxă și politicienii noștri fac tot ce pot ca să împiedice introducerea educației sexuale în școli. Abuzurile cele mai invizibile se petrec acasă. 63% dintre copiii români recunoșteau, în 2013, că sunt bătuți de părinți. Uneori, copilul devine ținta unor campanii politice și ajunge ideal național. În perioada comunistă, politica pro-natalistă a lui Ceaușescu forța adulții să idealizeze statutul de părinte și să transforme copilul în instrumentul necesar prin care își revendică respectul și poziția socială. Comunități conservatoare formate recent, precum Provita sau Coaliția pentru Familie, instrumentalizează și ele copilul și militează pentru o revenire la o astfel de politică ce reglementează abuziv viața privată și interzice avortul.
În timp ce, în diferite colțuri ale lumii, adulții duc bătălii pentru câștigarea sau păstrarea puterii asupra copiilor, în Occident apare prima antologie de filosofie care abordează tema copilului și a copilăriei. The Routledge Handbook of The Philosophy of Childhood and Children a apărut anul acesta și este editată de Anca Gheauș, cercetătoare la Universitatea Pompeu Fabra, din Barcelona. Anca și-a dat doctoratul la Central European University, cu o teză despre cum se împacă etica grijii - față de sine și față de ceilalți - cu teoriile dreptății. Lumea copilului i-a agățat curiozitatea de multă vreme. În urmă cu cinci ani, pe când era cercetătoare la Universitatea din Sheffield, a organizat o conferință în jurul temei naturii și valorii copilăriei. Am stat puțin de vorbă cu ea ca să aflu cum ne poate fi de folos nouă, românilor, această lectură.
Cum ai ales subiectul copilăriei și al copilului dintr-o perspectivă filosofică?
E o temă pe care am lucrat multă vreme. M-a interesat pentru că teoriile dreptății, în general, au tendința să ignore copiii, să se uite la indivizi ca și când am ajunge pe lume gata formați ca adulți autonomi, mai mult sau mai puțin independenți și funcționali. M-am gândit, împreună cu doi colegi, că ar fi bine să existe o asemenea carte, e primul handbook despre filosofia copilăriei. Există multe handbook-uri despre copilărie, dar nu dintr-o perspectivă filosofică.
În articolul tău din antologie, amintești de o schimbare în sistemul occidental de valori cu privire la statutul omului. Omul nu mai este un instrument care să ajute la păstrarea unui bine comunitar, ci este un scop pentru el însuși. Cum ți se pare că schimbă această perspectivă statutul copilului?
În ce privește adulții, schimbarea asta s-a produs acum foarte mult timp. De când liberalismul a devenit paradigma dominantă de a gândi relația dintre individul adult și societate în lumea occidentală, adultul este văzut ca având niște drepturi care îi apără libertatea de alegere, chiar dacă decide să aleagă pentru binele său și împotriva binelui comunității, în anumiți parametri. Multă vreme, copiilor li s-a negat dreptul de a nu fi folosiți ca mijloc pentru atingerea scopurilor altor persoane, pentru că au fost văzuți ca neavând același statut moral ca adulții. În momentul de față, societatea moștenește foarte multe feluri contradictorii de a gândi despre copii. Pe de-o parte, moștenim obiceiuri și legi care presupun că copilul nu e decât un fel de adult incomplet. Pe de altă parte, legislația internațională, unele legislații naționale, dar și filosofii, văd copilul ca având același statut moral ca adulții. Schimbarea asta are potențialul de a revoluționa felul în care vedem creșterea copiilor în general, inclusiv relația cu părinții sau cu alte figuri ale autorității din viața copilului.
În ultima perioadă, în Europa de Est au crescut alianțele activiste care militează pentru familia tradițională. În România am avut un referendum pe tema asta chiar anul trecut. Cum ți se pare că este privit copilul în societățile în care militantismul pentru familia tradițională crește?
Din punct de vedere filosofic, important nu este ce anume susții, cât care sunt premisele cu care îți susții concluzia. Sunt oameni care cred că pentru copii este mai benefic să crească într-o familie tradițională. E foarte greu să argumentezi că obiceiurile de a-ți bate copiii, de a-i împiedica să creeze relații cu alți oameni sau să fie expuși la alte puncte de vedere și la alte stiluri de viață, sunt, într-adevăr, spre binele copilului. În general, pozițiile care favorizează familia tradițională o fac nu pentru a apăra interesele copilului, ci pentru a apăra interesele părinților în creșterea copilului. Când e vorba de copii, unii oameni cred că e bine ca doi părinți, care s-a întâmplat să fie părinții copilului, să aibă toate aceste puteri asupra lui. Poziția mai credibilă este să spui că într-o societate care acceptă statutul moral al copiilor ca fiind egal cu cel al oamenilor mari, vrei să existe mecanisme de control ai tuturor indivizilor care au puteri asupra copilului.
Care ar fi aceste interese ale părinților în relația cu copilul lor?
Mulți părinți sunt foarte investiți în felul în care se dezvoltă copilul, fizic și moral: valorile pe care le adoptă, pe măsură ce crește, tipul de relații pe care le are cu alți indivizi, deciziile pe care le ia cu privire la viitorul pe care și-l construiește. Foarte mulți părinți vor să aibă un control enorm în toate privințele astea, din diferite motive. Unii simt că copilul e un fel de al doilea eu și se exprimă prin el. Alții sunt foarte atașați de valorile lor și sunt convinși că este spre binele copilului să le adopte și să trăiască conform aceluiași set de valori. Numai că noi trăim într-o societate pluralistă, în care acceptăm că oamenii nu sunt de acord despre ce înseamnă să trăiești o viață bună, și mi se pare o contradicție să spui că e în regulă ca un copil să aibă mai puțin acces la alte perspective și idei despre ce înseamnă o viață bună decât cele ale părinților, fiindcă s-a întâmplat să se nască și să fie crescuți într-o familie anume. Eu cred că n-ar trebui să ne uităm la interesele adultului atunci când acordăm statutul de părinte. E un statut special, în care un om devine persoana care controlează viața altui om.
Poți să-mi spui care ar fi interesele copilului?
Pe de-o parte, e interesul de a se dezvolta într-un om care, la un moment dat, va deveni capabil să ia controlul asupra propriei vieți, deci să dobândească un simț al conviețuirii cu alți oameni, în limitele moralității și ale dreptății. Pe de altă parte, e un interes în a avea o copilărie fericită. Filosofii, de-a lungul timpului, au avut tendința să se concentreze asupra primului aspect. Au spus că ceea ce e important în creșterea copilului și ceea ce oamenii mari datorează copilului, este să-i dea resursele care să-l transforme într-un adult funcțional și bine integrat social, care să-și poată urma propria lui idee despre cum se trăiește bine. Acum, filosofii sunt tot mai curioși despre ce înseamnă să dai copilului o viață bună, independent de felul în care lucrul ăsta are un impact asupra dezvoltării lui. Imaginează-ți un copil despre care știm că, din păcate, nu va ajunge niciodată la maturitate. Știm că speranța lui de viață e de 15 ani. În ce ar consta o copilărie fericită pentru un asemenea copil? În cazul ăsta, o copilărie bună nu se poate referi la ce-i trebuie copilului ca să ajungă un om mare, funcțional, pentru că știm că nu va ajunge acolo.
Ce facem atunci când găsim soluții pentru asemenea situații, dar nu avem resursele necesare să le și urmăm? În ideea în care privilegiile se moștenesc în familie și se transmit de la părinți la copii.
Faptul că ne gândim la copii ca având interesele la fel de importante ca ale oamenilor mari e un argument foarte puternic ca prin politici publice să încercăm să egalizăm cât mai mult condițiile în care cresc copiii. Și asta poate însemna inclusiv egalizarea condițiilor în care trăiesc părinții lor. Nu poți izola condițiile de viață ale copilului de condițiile de viață ale familiei în care crește.
Ce spui îmi amintește de un alt pasaj din antologie, despre gândirea binară atunci când ne referim la copilărie și la perioada maturității. Copilăria este văzută ca o perioadă inferioară vieții unui om față de maturitate și, cumva, gândim omul ca un proiect de viitor, mereu în raport cu adultul care va deveni. Ce crezi că ar avea adulții de învățat din experiențele copilăriei?
Ăsta e un subiect care mi-e foarte drag: care sunt valorile la care copiii au acces mai ușor și mai robust decât oamenii mari. Oamenii mari care fac filosofie cu copii observă că, cel puțin până la 11-12 ani, înainte să ajungă la pubertate, copiii sunt mult mai curioși și mai capabili să facă legături între idei. Genul ăsta de deschidere către lume și dorința de a o cunoaște creativ, se pare că dispare și se diminuează la un anumit moment, în adolescență.
Cum se pierde curiozitatea?
Explicațiile sunt diferite. Unele spun că e presiunea socială, inclusiv a școlii, care te face să te specializezi. Altele combină presiunea socială cu ideea că dezvoltarea creierului nostru este, într-o anumită măsură, responsabilă pentru curiozitatea și deschiderea copiilor. La un moment dat, poate și din motive de succes evolutiv, nu ne mai interesează să facem legături între toate cele, ci vrem să ducem la bun sfârșit un anumit proiect pe care l-am început. Nu poți să duci la bun sfârșit un proiect în timp ce ești total deschis și curios despre toate celelalte lucruri din jur.
Dacă explicația corectă este cea referitoare la presiunea socială, atunci putem să ne gândim că lucrurile valoroase la care copiii au acces în virtutea deschiderii lor mentale, pot să fie păstrate și pentru adulți. Poate că vom găsi un mod de a trăi astfel încât să rămânem la fel de curioși la 40 cum eram la 11. Dacă există limitări biologice, e mai puțin probabil să reușim să facem lucrul ăsta.
De ce ar trebui să ne păstrăm, de-a lungul vieții, curiozitatea și creativitatea?
Filosofii sunt interesați de lucrurile care fac o viață bună, fericită. Cunoașterea și frumusețea sunt pe lista lucrurilor care fac o viață mai valoroasă. Prieteniile dintre copii au niște trăsături valoroase pe care le pierdem în prieteniile dintre oamenii mari. Ele au legătură tot cu curiozitatea și nevoia de a explora lumea împreună.
Tu ai copilărit în România comunistă. Ce ți-a lipsit în perioada copilăriei?
M-am născut în ‘74 și am copilărit în Balta Albă. Pentru prima parte a copilăriei, nu cred că mi-aș fi dorit ceva și n-am avut. Pe măsură ce am crescut, mi-aș fi dorit să fiu liberă să călătoresc, să văd lumea. Până foarte târziu, lucrul ăsta nu s-a întâmplat. În mare parte din copilăria mea, nu aveai libertatea de a trece granițele țării. Apoi, oamenii aveau libertatea să plece, dar nu aveau bani să o facă.
Ai un fiu. În ce fel s-au intersectat viața privată cu apetitul pentru tema asta de cercetare?
Subiectul m-a interesat cu mult timp înainte să-l am pe fiul meu, care are deja opt ani. Cred că e un subiect interesant pentru că toți am fost copii. Faptul de a fi părinte îți schimbă perspectiva, dar nu-ți dă neapărat un punct de vedere privilegiat. Cred că până în momentul în care devii părinte, te raportezi la copilărie în relație cu amintirile tale despre propria copilărie. Când devii părinte, o parte din amintirile și din cunoașterea ta de fost copil sunt supra-scrise de experiența de părinte și de faptul că trebuie să te gândești la copilărie din perspectiva adultului responsabil pentru un alt copil. Nu cred că asta îți oferă o cunoaștere mai bună a copilăriei. Cred că îți oferă o perspectivă parțială și, din păcate, înseamnă că uiți anumite lucruri pe care le știai înainte de a fi părinte.
Răsfoiește cartea aici.
Poze de pe https://pixabay.com
