În remarcabilul său debut Saint Omer, cineasta Alice Diop își confruntă diversele personaje cu prezentul postcolonial al Franței, apoi observă răbdătoare apariția fisurilor.
Activitatea de până acum a documentaristei Alice Diop – vezi splendidele La Permanence (2016) sau Nous (2021) – era suficientă pentru a o confirma drept una dintre privirile esențiale ale cinemaului contemporan, indiferent de gen sau specie. Ceea ce nu înseamnă că trecerea înspre ficțiune, operată cu Saint Omer, ar avea ceva de ordinul evidenței. Dimpotrivă: de o justețe uimitoare, care o face pe Diop să nimerească la tot pasul buna distanță față de cele arătate, filmul se impune în toată gravitatea sa de frescă socială revelatorie. Niciun răspuns clar la final – nici în judecarea crimei la care asistăm, nici în căutarea personală a protagonistei prezente în sala de tribunal. În schimb, sentimentul de a fi dibuit o breșă prin care o grămadă de chestiuni spinoase ale actualității – de la raportul bărbat-femeie la problema rasială – pot fi văzute mai clar, sublimate de prezența unei camere de luat vederi în toată complexitatea lor ireductibilă.
Există o modestie a misiei de documentarist, și ea se poate traduce ca datoria de a te efasa în raport cu propriul subiect. E ceea ce transformă Saint Omer într-un film sobru și riguros, care nu face rabat de la nevoia de a acompania îndeaproape realitatea: cu o maturitate admirabilă, Diop ia în stăpânire sala de judecată fără a o subjuga, făcând din ea un ring deloc frivol unde puncte de vedere, energii, retorici adverse sunt chemate să se ia la trântă. Părăsim povestea cu recunoștință pentru această mizanscenă fără briz-briz, care a știut să țină în mână filmul de proces – un subgen arid, ce ascunde nebănuite oaze – cu forța evocatoare a unor pionieri care nu se dau în lături de la dezbateri aprinse asupra temelor grave. Diop pășește fără complex pe teritoriul celor mai mari, transfigurând vena ușor arhaică a procesului până în punctul în care ea devine, din nou, mai actuală ca oricând.
Căci trebuie că, pentru această cineastă dornică mai presus de toate să aducă personaje antagonice ale societății la aceeași masă, tribunalul e mană cerească. Acolo își dau întâlnire categorii sociale de tot soiul, chemate în sfârșit să vorbească, într-o triangulare a raporturilor de putere. Izbutit, filmul de proces devine ilustrativ pentru ceva mai mare decât el (o națiune, de exemplu), în aceeași măsură în care evită pericolul alegoriei sau al eșantionării simpliste a societății. Când lucrurile decurg ca aici, adică fidele față de o plinătate a realului, e foarte frumos – e ca la John Ford sau Otto Preminger, autorul acelui monumental Anatomy of a Murder (1959), unde apetența pentru democrație și justiție se amestecau cu pasiunea pentru faptul contradictoriu, răscolitor, inexplicabil.
Sala de judecată, altfel spus, e un platou de filmare care se ignoră: mărginit și clar repartizat, poate fi testul de foc pentru cineastul care știe că spațiul acesta nu lasă loc de negocieri; sau că, între actorul care declamă și avocatul care perorează, materialul gestului e același, iar diferența e de nuanță. Priviți momentul în care Diop o filmează pe apărătoarea inculpatei (Aurélia Petit) cum își expune pledoaria privind drept în cameră, de la cuvintele: „Aceasta e povestea, doamnelor și domnilor jurați...” Printr-un act de magie cinematografică, înțelegem că, dintr-odată, spectatorul însuși e destinatarul acelui discurs, ca atunci când fața străluminată a unui Henry Fonda spărgea țesutul camerei în Young Mr. Lincoln (1939) și se adresa – omonimie a președintelui-actor – lumii întregi.
Alice Diop a înțeles că, pentru oricine „știe cu camera”, orice efect suplimentar care să depășească absolutul de bază – poveste, plan, montaj – e glazură ieftină. Vena clasicistă a filmului se vede cel mai bine atunci când permite fluxurilor neștiute să fie figurate doar prin actul curat al limbajului (da, această simplitate e un lux): credințe ancestrale și adevăruri cosmice devin, atunci, rezultatul retoricii, o subtilă variație de lumină care, preț de o clipă, tulbură seva carteziană a filmului. Forum democratic, Saint Omer ia forma unei dezbateri între rațiune și misticism, centru și periferie, văzut și negândit, mereu conștient – e marele pariu al formei – că toate aceste opoziții se pot actualiza prin mijloace cinematografice. De la felul în care o privire se racordează la o alta într-un joc al tensiunilor, până la felul în care o imagine de arhivă sau una din istoria cinemaului vin să completeze o mărturie din prezent, filmul își desfășoară arcul transistoric, demonstrând cum subiectul său este doar rodul unor straturi-straturi de istorie pasate de la o generație la alta.
În centrul acestui film se află două femei de culoare – una, pe banca acuzaților (Guslagie Malanda), cealaltă, venită să audieze (Kayijie Kagame) – care fac și desfac moștenirea colonială, strecurându-se printre identități rigide și dejucând așteptările Occidentului. Că destinele acestor femei ajung să își vorbească într-o horă a ecourilor devine, prin măiestria lui Alice Diop, nu doar un simplu capriciu narativ, ci o contaminare garantată de puterile tulburătoare ale artei. Mai ecumenic decât tribunalul, mai dispus să se trezească afectat până în cea mai adâncă fibră de către magnetismul alterității, cinemaul poate astfel însemna, cu adevărat, acea țară în plus de care vorbea Godard, un loc deopotrivă real și fantastic capabil să ne aducă împreună.
Saint Omer rulează în cinematografe din 2 iunie.
