• Jay Som, Anak Ko, Polyvinyl, 2019
Chiar la începutul albumului Anak Ko, dar chiar din primele acorduri, se-ntîmplă ceva minunat: ești împins brusc, însă cu imensă delicatețe, în piscină: sunetul cald și familiar te împresoară, n-ai de ce să te temi, și numai de temperamentul tău depinde dacă accepți poanta - infantilă, nu zic nu - sau dacă strici cheful tuturor celorlalți.
Sub numele de scenă Jay Som, Melina Duterte face de vreo trei ani încoace acel tip de indie rock pe care îl credeam pentru eternitate compromis de serialele TV ori de industria publicității - nici riscant din cale-afară, dar nici intrînd pe o ureche și ieșind pe cealaltă.
If you want it te împinge discret, aproape în glumă, cu un bas care se joacă de-a riff-ul: asta e linia melodică, pe ea o s-o dezvoltăm. Îi adăugăm olecuță de percuție cam-ca-n-hip-hop-dar-nu-tocmai și așezăm frumos deasupra o voce calmă. După ce trec vreo trei minute, o să-ți dorești ca piesa să fi durat vreo treisprezece, Superbike trece rapid prin vocabularul pop/rock nouăzecist, iar Peace Out trage înspre partea mai abraziv-angajată a poveștii (aduce nu puțin cu amica Sharon Van Etten).
Cu o astfel de deschidere, nu-i tocmai de mirare că - dacă nu ții piciorul pe pedală - lucrurile par să se repete, iar surpriza să-și piardă din impact. Și, firește, nu ajută nici faptul că vreo cîteva dintre următoarele cîntece par să fie mai degrabă un compendiu al influențelor decît idei propriu-zise: Devotion sună a un soi de Stereolab mai puțin elaborat, cam din perioada Emperor Tomato Ketchup: o improvizație relaxată, fără ca bucata să crească propriu-zis vreodată.
În Nighttime Drive, chitara rece, clapa infantilă și percuția grăbită ca melcul aduc aminte a mai toate semi-hiturile pop-rock de pe MTV-ul din vara lui 1997, dar piesa reușește să sară cumva peste propria umbră grație coardelor care prelungesc finalul. Iar Tenderness e chillout curat cale de aproape un minut și jumătate, după care se transformă într-un vals prea ars de soare și doldora de Mojito ca să-i mai pese să și țină ritmul corect, de manual. Iarăși, senzația de improvizație e apăsată: merge chiar și-olecuță de chitară disco, de ce nu?, dar strecurată tot ardelenește, domol și făr’ de griji, că doar nu ne-aleargă nimeni.
Piesa-titlu, Anak Ko, plutește tripat și-ți lasă impresia că riscă să se transforme în muzică de lift, dacă nu ar fi totuși salutar străbătută de un curent sumbru-amenințător (un violoncel pus pe rele, care lasă - totuși - în cele din urmă loc unei clape mai îngăduitoare).
Aici, pînă la urmă, e trasată linia dintre imitație/pastișă și asimilare a influențelor. Cum-necum, Duterte fentează încadrarea într-un stil anume (dream pop poate să însemne muzică atașant-meditativă, dar poate la fel de bine să însemne o plictiseală mîțîită) și - grație producției îngrijite - cîștigă pariul: da, totul sună suspect de familiar, de parc-ai mai auzit genul ăsta de muzică de un miliard de ori pîn-acum. Și totuși, fiecare bucățică e exact acolo unde trebuie, crescendo-urile se opresc unde te-ai aștepta să se oprească, iar micile schimbări de ritm îți provoacă un zîmbet de recunoaștere: a, normal că aici urma să trosnești scurt cinelul!
Nu există vreo ditamai declarația de intenție și nici cine știe ce versuri care să-ți oprească inimioara-n loc pe parcursul acestui album, dar cred că - după ce ultimele note din Get Well s-au pulverizat ușor-ușor - nici nu era cazul să-ți mai aducă cineva aminte cît de rea și afurisită e lumea: Anak Ko e o vacanță de vreo 35 de minute și-atît. Ăsta e, probabil, unul dintre motivele pentru care vei reveni asupra lui. Amintirea unei veri banale, plăcute și fără griji: cine n-are nevoie de așa ceva?
