Acum mai bine de o lună, Ministerul Cercetării și Inovării a publicat pe site-ul său un comunicat în care le ura succes participanților români la Salonul de Invenții de la Geneva. Cu ocazia asta, a enumerat și o parte dintre invențiile românești „care au schimbat lumea”, strecurând printre ele pila Karpen - „un perpetuum mobile care generează energie la nesfârșit fără a primi vreo intervenție din exterior.”
Pila a fost inventată în 1950 de Nicolae Vasilescu Karpen și are reputația de-a fi o baterie care funcționează fără întrerupere de peste 60 de ani. Unii cred că a fost folosită de agenții spațiale și în aplicații militare sau că oamenii au ajuns pe Lună cu ajutorul ei. Cercetătorii de la universitățile din România au sărit indignați: nimeni nu a făcut vreodată un perpetuum mobile, legile termodinamicii spun clar că nu poți produce energie din nimic.
Ministerul a retras comunicatul, pe care l-a pus pe seama celui care l-a redactat, însă pila Karpen sau „pila nemuritoare”, cum a mai fost ea descrisă, a dovedit că este o legendă în continuă mișcare. Apare în multe colțuri ale internetului - unde mitul ei este perpetuat sau demontat - și se spune despre ea că i-a stârnit pe mulți cercetători. În realitate, pila este expusă la Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” din București, unde a fost închisă multă vreme într-un seif.
Am ajuns la muzeu într-o după-amiază însorită de vineri. Voiam demult să mergem acolo, să vedem minunile tehnicii românești. De pe strada Candiano Popescu, muzeul arată ca o hală industrială renovată mai demult. Cu tot cu curtea exterioară, ocupă cam cât un teren de fotbal. Intrarea se face prin Parcul Carol și când ajungi înăuntru, din oaza de verdeață scăldată-n soare de-afară, ai senzația că ești într-o uzină dezafectată. Imediat după ușă, dai de bustul lui Dimitrie Leonida, unul dintre primii ingineri ai României. El a înființat muzeul în 1909, după ce s-a întors de la studii din Germania. L-a făcut după cel din München și a creat în interiorul lui și prima școală de electricieni și mecanici din România, care a produs multe dintre machetele expuse.
Ne întâmpină directoarea muzeului, Laura Maria Albani. O simplă căutare pe net îi schițează un trecut bogat, care include o carieră în politică și administrație publică. Vorbește pe șleau și are o prezență magnetică. „Nici eu nu pot să spun dacă e sau nu perpetuum mobile”, zice ea despre pila Karpen, înainte să ne facă, personal, un tur al muzeului. „Unii spun că e, alții că nu, controversa există.” Nu ne-o arată din prima, ne mai fierbe cu alte invenții. Chiar în holul de la intrare, într-un colț, lângă un Cadillac din ’24 al regelui Carol, se află un strămoș al jetpack-ului, conceput de marele inventator Justin Capră. Acesta ar fi zburat cu el până la 30 de metri înălțime. „După el ar fi făcut americanii rucsacul zburător. Capră era un tip deosebit. A venit pe-aici, avea mai multe motoscutere electrice, se plimba cu ele prin muzeu și aduna copii.”
Spațiul expozițional arată ca un garaj uriaș în care un colecționar bătrân a trântit la grămadă un număr infinit de obiecte, multe dintre ele impresionante. Igrasia străbate spațiul dintre un motor de avion și o mașină de calcul. Miroase a fierărie, de la tonele de metal din care sunt făcute unele exponate. Țevi, conducte, roți, manivele peste tot. Magneto din X-Men ar putea începe de-aici o revoluție locală a mutanților.
Muzeul e administrat de multă vreme de Electrica, după mai multe restructurări, și funcționează cu investiții minime. „Noi ținem de o societate comercială, iar ei nu pot să investească în ceva ce au doar în administrare”, spune Albani. „Codul Civil nu-ți dă voie să administrezi un bun al statului. Clădirea trebuie rearanjată, că sunt instalațiile electrice care sunt. Am igrasie. Obiectele trebuie restaurate. Vreau să dau drumul la sectorul exterior.” Directoarea susține că ministrul energiei, Anton Anton, i-a promis că va trece din nou muzeul în subordinea ministerului, dacă tot e Centenarul, ca să-l poată reînnoi și dezvolta.
Personalul a ajuns la doar șase oameni, „toate femei”, iar site-ul instituției e blocat din 2015 - „Am avut un domn care s-a oferit [să-l facă], un pensionar de la SRI, dar după aia m-am trezit că vorbește în numele muzeului cu tot soiul de instituții”, spune Albani. N-a mai făcut altul „pentru că nu știu de ce să mă ocup mai întâi”, dar zice că promovarea o face ea însăși pe Facebook.
Inițial, toată clădirea era muzeu. Cutremurul din ’77 a scos însă din circuit partea unde e acum depozitul. Azi, porțiunea de-afară, unde sunt tractoare, avioane sau tramvaie vechi e închisă publicului, pentru că trebuie recondiționată. Depozitul găzduiește mult mai multe obiecte decât sunt expuse. Printre ele se află prima staţie de radioemisie de la Băneasa, „modulul Apollo 114 pe care ni l-au donat americanii” sau moara de apă cu făcaie, o precursoare a turbinelor de la hidrocentrale, considerată o expresie a geniului popular românesc. Publicul le poate vedea în expoziții temporare. În total, cu ce se află în Biblioteca „Dimitrie Leonida” (25.000 de volume de ştiinţă & tehnică), muzeul ar găzdui în jur de 48.000 de obiecte. Inclusiv 99 de lulele. Exponatele încep de la 1870 și se termină spre anii ’80.
Începem un tur amețitor, un iureș trivia condimentat cu multe date tehnice. Nimic digital, totul analog. În partea de jos sunt mașini industriale. Toate originale, spune Albani. „Nu avem machete. Din cauza asta, expoziția nu poate fi pe atât de interactivă pe cât ne-am dori. Marea majoritate sunt funcționale. Noi le dăm drumul de Noaptea Muzeelor, dar nu poți să lași un obiect original să meargă încontinuu, că se strică.” Ne arată niște exponate „mai deosebite”. O mașină cu abur din 1898, din prima țesătorie a țării, de la Azuga. Prima centrală electrică de la Teatrul Național din București, din 1884, care asigura iluminatul exterior. Motorul primului tramvai electric din România, care a circulat în București, pe linia Cotroceni-Obor, în 1894.
Biciclete și motociclete vechi, aliniate în șir indian. De multă vreme, exponatele ajung în muzeu doar pe bază de donații. Din 2013, de când Laura Albani e în funcție, muzeul a cumpărat un singur obiect, care costă cât vreo două-trei perechi de pantaloni - ne arată o bicicletă Opel din ’41, „numărul 5 de fabricație”. „M-am dat peste cap ca să-i conving pe toți s-o plătim. Domnul [de la care am luat-o] a fost extrem de drăguț și ne-a dat-o cu 300 de lei.”
Automobile cu forme dubioase, unele futuriste, înghesuite într-un mic showroom: un Oldsmobile de la 1901, pe care pilotul Ștefan Bodnarenco l-ar fi recuperat dintr-un morman de fiare vechi de lângă un canton CFR; un automobil electric N.A.G. de la 1910, fără uși, fără capotă, mare cât o căruță - seamănă cu mașinile din desenele lui Walt Disney, parcă-l vezi pe Goofy coborând din el pe Magheru să-și ia un falafel; un mini electro-mobil „Soleta” marca Justin Capră - scos parcă dintr-un Knight Rider regizat de Sergiu Nicolaescu prin anii ’60, în care David Hasselhoff îl ajută din umbră pe comisarul Miclovan; o mașină de curse Duesenberg de la 1930 care atingea 200 la oră sau una cu abur care transporta gunoiul și speria animalele & păsările din București, până să fie scos de pe străzi din cauza reclamațiilor; automobilul în formă de lacrimă, gri metalizat, construit în anii ’20 de Aurel Persu, care a mers cu el peste 120.000 de kilometri - „E recunoscut peste tot ca fiind primul automobil aerodinamic din lume”. Aproape de el e un cazan uriaș folosit în 1912 la termocentrala de la Grozăvești (foto main), unde încălzea o suprafață de 340 de metri pătrați - a fost montat la muzeu în doi ani și este cel mai mare exponat, e plasat fix în centru.
Cu cât ne afundăm mai mult, cu atât se intensifică senzația de aglomerare. Celule de distribuție, dinamuri, relee, un electroscuter de-ale lui Capră, un semafor electric „de pe la 1900”, strunguri & polizoare la care Leonida își punea elevii să lucreze. Directoarea face o pauză, să ne vorbească puțin despre ce a făcut ea acolo. Arată spre un exponat și spune: „Eu pot să văd în acest obiect și o operă de artă, asta e formația mea.” Absolventă de scenagrofie, a făcut spectacole de teatru și mai organizează expoziții temporare într-un spațiu de la intrare. Un succes al muzeului a fost o expoziție de păpuși din porțelan - pe al cărui afiș scria mare „Electrica luminează inima copiilor”. „Erau niște păpuși îmbrăcate de epocă, secolul 18 spre 19. Am mai făcut o expoziție de jucării; până la urmă, și jucăriile sunt ceva tehnic. O să avem acum o expoziție de Lego. Am găsit niște pasionați care construiesc din Lego navete spațiale, mașini, o să am un oraș întreg, cât toată sala aia. Eu fac o altă deschidere, ca să vină lumea şi pentru asta. Şi automat îţi intră şi în muzeu.”
Mergem la etaj, unde se fac tururi educative pentru copii. „Acolo sunt pilele pe care le aşteptaţi dumneavoastră, eu am tras de timp cât am putut.” Înainte să ajungem la ele, muzeografa Mioara Zamfir ne trece prin uneltele primitive, prin istoria mecanicii și a electricității. Sunt o grămadă de machete acolo, realizate de elevii lui Leonida, care redau experimente celebre, din ţară şi de-afară. Muzeografa vorbește didactic, cu pasiune, dintr-o suflare. E puțin emoționată şi are grijă să ne dea cât mai multe detalii.
La etaj se adună și mai multe obiecte. Acolo dăm de zona de fizică atomică nucleară - arată ca un laborator medical părăsit -, de zona minieră și cea petroliferă. Macheta primei rafinării din România. Gogu Constantinescu, inventatorul sonicității. Ioan Basgan - a revoluționat forajul rotopercutant. Multe machete - mașini termice, cazane cu abur, mașini semi-stabile, locomotivă tip Reșița. Zona de amenajare hidroenergetică. Secția de orologie. Instalația primului laser românesc, al doilea pe plan mondial, a fizicianului Ion Agârbiceanu. Câte și mai câte.
Până să le cuprindem pe toate, ajungem, pe la trei sferturi din tur, în fața unei vitrine înalte, în care se află „două borcane”, cum le numește Laura Albani - pilele Karpen, considerate precursoare ale bateriei. Un panou descrie cum funcționează. Directoarea spune că a folosit chiar cuvintele creatorului lor, Nicolae Vasilescu Karpen, ca să nu mai existe discuții. Descrierea zice că în vitrină sunt două pile electrice - cu un electrod din platină și unul din aur, scufundați într-un electrolit de acid sulfuric pur. Legate în serie, ele generează o forţă electro-motoare de 700 de milivolţi.
Sistemul îşi împrumută energia din mediul ambiant, se auto-reîncarcă şi alimentează încontinuu un motoraş - aflat și el în vitrină. Asta l-ar face să fie un perpetuum mobile de speța a doua, pentru că îşi ia energia de la o singură sursă şi încalcă astfel al doilea principiu al termodinamicii. Un perpetuum mobile de speța întâi ar fi un sistem care merge la nesfârșit fără nicio sursă de energie, încalcând primul principiu al termodinamicii. Până acum, s-a stabilit că nu poate exista așa ceva, indiferent de speță.
Laura Albani spune că invenția lui Karpen ar funcționa și acum așa cum a gândit-o el, dar nu-i permit condițiile. Vizitatorii pot vedea doar două borcane care nu fac nimic. Cuplat la cele două pile, motorașul din vitrină s-ar roti, însă firul lui nu poate sta întins din cauza trepidațiilor de la camioanele care trec prin dreptul clădirii. Dacă s-ar da vitrina la o parte, iar pilele ar fi cuplate la un voltmetru, s-ar observa că ele produc tensiune în continuare, chiar dacă la o sarcină mai mică decât cea inițială. Cercetătorul Cristian Presură scrie aici că, cel mai probabil, este vorba de o reacţie care are loc lent, tocmai pentru că pila este nefolosită. Adică nu produce energie la infinit.
Vasilescu Karpen este considerat un om de știință strălucit. A făcut mai multe pile electrice de-a lungul carierei sale și le-a învăluit el însuși în mister - brevetul lui nu explică concret cum a realizat invenția - pentru că nu ar fi înțeles întru totul cum funcționează. Așa că s-a gândit că a obținut un perpetuum mobile de speța a doua. Asta scriu aici profesorul Nicolae Vaszilcsin, decanul Facultății de Chimie Industrială și Ingineria Mediului din Timișoara, și Dănuţ-Ionel Văireanu, profesor la Universitatea Politehnică din București. Cei doi cercetători au analizat pila Karpen - găsiți studiul lor aici -, așa că i-am căutat după vizita la muzeu, ca să ne explice mai mult.
„Pila Karpen este un dispozitiv ingenios care transformă energia termică absorbită din mediul înconjurător în energie electrică”, ne spune prof. Nicolae Vaszilcsin într-un e-mail. El susține însă că ea nu este o pilă electrică propriu-zisă, ci un condensator electric, unul mai special. Îl consideră „o realizare de excepţie a unei minţi strălucite”. „În calitate de condensator electric, pila Karpen are o capacitate redusă, iar curentul generat în circuitul electric este foarte mic.” Timpul de descărcare este foarte scurt, circa 0,5 secunde, iar reîncărcarea se face în aproximativ 18 secunde. În cele 0,5 secunde de descărcare, pila Karpen pune în mişcare motoraşul electric conectat la borne, care funcţionează din inerţie în următoarele 18 secunde, timp în care pila se reîncarcă şi este din nou cuplată la motoraş, „printr-un dispozitiv în care se manifestă spiritul inventiv al lui Nicolae Vasilescu-Karpen.” În timpul reîncărcării, soluţia de electrolit se răceşte și extrage energie termică din mediul înconjurător. „Cu alte cuvinte, nu este perpetuum mobile.”
Karpen a făcut pila expusă la Muzeul de Tehnică în 1956, ne spune prof. Dănuţ-Ionel Văireanu în același e-mail. Până la începutul anilor ’70, ea a fost expusă în aula Academiei Române, apoi donată muzeului, la câțiva ani după moartea creatorului ei. A stat expusă acolo până în ’79, apoi într-un seif, până în 2013. Autoritățile comuniste ar fi căutat pila ca să recupereze metalele prețioase din ea. Au rămas însă dezamăgite când au văzut cât de puțin au găsit și au lăsat-o în pace, dar cu condiția să fie păstrată în regim de siguranță pentru că are aur și platină. „Cu sticlă securizată și sistem de alarmă”, spune Laura Albani. Muzeul nu avea așa ceva, așa că au fost băgate într-un fișet. Poliția venea în fiecare an să le verifice, iar asta s-ar fi păstrat și după ’90.
„Se scoteau, se făcea proces verbal și se băgau înapoi. Când am ajuns eu, toată lumea întreba de pile, muzeul era acuzat că le ținea ascunse”, spune directoarea muzeului. „Eu recunosc că nu prea știam mare lucru de ele. Aveam fișetul în birou. Citisem pe site-uri că e ținută ascunsă, că nu se știe dacă mai există, că e de fapt o făcătură, că nu se arată că aurul și platina sunt la gâtul directoarei. Așa că am făcut o expoziție - Personalități ale lumii bucureștene -, [în 2013], iar blockbuster-ul acelei expoziții au fost pilele.”
Prof. Văireanu susține că „intervenția brutală a miliției și securității” - în căutare de aur și platină - și cutremurul din ’77 au dus la deteriorarea ansamblului de pile, care nu mai funcționează decât parțial. În 2010, muzeul ar fi încercat să-l restaureze și să construiască o replică identică, împreună cu Politehnica din București. Criza economică și tăierea drastică a fondurilor care a însoțit-o au înfrânat însă această inițiativă, care s-a redus doar la partea de restaurare. „O restaurare parțială, de ordin estetic”, spune cercetătorul de la Politehnica din București, care a participat la reabilitarea ansamblului, „pila Karpen nefiind în întregime funcțională.”
Aura de mister în care și-a învăluit Karpen pilele s-a cuplat cu faptul că „nu exista un mecanism plauzibil al generării energiei electrice în asemenea dispozitive” și cu „goana după senzațional” a presei pentru a crea legenda așa-zisului perpetuum mobile. Asta crede Nicolae Vaszilcsin. Profesorul amintește câteva descrieri din presă: „Pilele Karpen - sistem producător de energie electrică fără să consume ceva în schimb”; „Pila nemuritoare, pusă în funcțiune în anii 1950, funcţionează până astăzi”; „România posedă un perpetuum mobile, care se încăpăţânează să funcţioneze… Oamenii de ştiință nu pot explica încă cum este posibil aşa ceva.” Unii autori, mai spune el, au susținut până de curând ideea că pilele K sunt perpetuum mobile de speţa a II-a. (Aici puteți citi răspunsul lui integral, în care explică și importanța științifică a pilei.)
„Că e perpetuum mobile, că nu e, că e de speța a doua, încă funcționează”, spune Laura Albani, care precizează că pilele Karpen au șanse să intre în tezaurul național. Iar aura asta de mister prinde bine, le sporește valoarea ca exponat. „Nu e cel mai valoros obiect din muzeu. Este în schimb un exponat care și acum creează mult interes, iar asta e foarte important. Cu cât dumneavoastră mai scrieți ceva, cu atât îi mai crește un pic valoarea.”
