Chiar dacă cercetarea spațiului cosmic predispune la visuri mărețe, Mark McCaughrean - Senior Advisor pentru Ştiinţă şi Explorare în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene (ESA) - e mai degrabă un pesimist moderat. Nu crede în aventurile propuse de mega-antreprenori precum Elon Musk, cel care vrea să lanseze patru nave către Marte - între care două cu oameni - până în 2024. Și dacă ar exista resurse pentru o colonizare a planetei vecine în viitorul apropiat, o asemenea mutare n-ar face decât să reproducă egoismul și nedreptățile cu care ne-am obișnuit pe Pământ. Însă împătimiții spațiului - așa numiții „space geeks” - vor să creadă, orice-ar fi, spune McCaughrean.
Reprezentantul ESA a fost săptămâna trecută la București, ca invitat al Bucharest Science Festival. A vorbit despre misiunea Rosetta, ce a presupus coborârea în premieră a unei sonde spațiale pe o cometă, despre cea mai precisă cartografiere a galaxiei - realizată prin observatorul spațial Gaia și despre ExoMars, misiunea de căutare a urmelor vieții pe Marte. Întrucât cercetătorul s-a ocupat, între altele, de comunicarea publică pentru Rosetta, am vrut să știm ce presupune asta într-o perioadă dominată de informații false și de asalturi împotriva științei.
Scena9: Când țineți o prezentare precum cea din seara asta, ce reguli aveți în minte?
Mark McCaughrean: Am vreo 50 de prezentări pe an. De fiecare dată mă gândesc cum să spun o poveste. Dacă ar fi o regulă, asta e. Sigur că nu e o poveste cap-coadă, dar fiecare subiect pe care-l abordez trebuie să conțină un mister și o rezolvare. Nu știu care e background-ul celor din publicul de azi - poate că unii au studii în domeniul științific, alții nu, vârstele sunt diferite - așa că încerc să fac analogii de care oamenii să se poată agăța. Problema cu spațiul cosmic e că vitezele și distanțele sunt foarte mari, perioadele sunt foarte lungi. Când le spun, de exemplu, despre „săritura pe o cometă”, o să rămână cu o imagine cât mai concretă. Până foarte recent, am condus echipa de comunicare științifică din cadrul ESA, așa că toată comunicarea pentru misiunea Rosetta a fost făcută de echipa mea.
Ați folosit inclusiv animații pentru a vorbi despre Rosetta.
Nu ne-am propus să facem atât de multe, dar au fost până la urmă 25 de minute de animație de-a lungul misiunii. Voiam să facem doar unul scurt, la început. Încercam să antrenăm publicul în ideea de a trezi Rosetta din hibernare, în ianuarie 2014. Trebuia să semene cu o poveste: o prințesă într-un castel care e trezită. A prins la public și ne-am gândit să facem mai multe. Le-am folosit și în social media, ca avataruri, așa că au devenit o prezență importantă. Au devenit antropomorfice, oamenii au început să se identifice cu navele acelea drăguțe și cu ajungerea lor la suprafața cometei și moartea lor. Au fost parte din succesul enorm la public al misiunii. Ne-am gândit însă mult cum să rămânem responsabili față de copii.
Chiar voiam să vă întreb asta: cum vă asigurați că prezentările de felul ăsta, prietenoase pentru public, sunt în același timp și corecte din punct de vedere științific?
A intrat un volum enorm de muncă în scrierea scenariilor. Au trecut pe sub ochii a patru oameni de știință cu doctorate. La sfârșitul ultimului film, Rosetta și [modulul] Philae ajung pe suprafața cometei, însă nu împreună. Oamenii ziceau că trebuie să-i aducem împreună la finalul animației, ne cereau să fim mai empatici. N-am făcut asta, pentru că n-au ajuns împreună în realitate și-am vrut să rămână informația corectă.
A trebuit să luăm decizii. Trebuie să recunosc că, la un moment dat, am obosit de Rosetta și Philae antropomorfici. La urma urmei, sunt niște cutii în spațiu și n-au sentimente. Am glumit cu echipa, voiam ca ultimul desen să urmeze o linie complet diferită. E o reclamă făcută de Spike Jonze pentru Ikea, cu o lampă înlocuită cu una nouă și lăsată în ploaie. La final, cineva apare în cadru și zice că n-ar trebui să ne pară rău de lampă, pentru că n-are sentimente și că, apropo, cea nouă e mai bună. Am vrut să facem ultima animație în stilul ăsta, dar ne-am dat seama că oamenii se vor supăra. (...) Ne-am gândit până la urmă să-l arătăm pe Philae care se închide și visează că s-ar putea întoarce la viață - și s-a întâmplat asta -, însă pe Rosetta trebuia s-o ucidem. Cum spui asta unor copii care iubesc navele spațiale? Ne-am dat seama că e nevoie de o speranță. Nu putem minți, nu putem spune că vor trăi împreună pe suprafața cometei, trebuie să moară, însă cum creăm speranță? Acesta e răspunsul:
Unii au spus să trimitem niște astronauți să-i găsească pe Rosetta și Philae pe cometă. N-am vrut să dăm privitorilor speranța că ne vom întoarce prea curând acolo, dar nici să-i lăsăm acolo pe vecie. Am învățat multe lucruri despre cum să faci publicul parte la așa ceva.
A mai fost filmul SF. A avut în jur de trei milioane de vizualizări pe toate platformele. A fost un proiect care și-a propus să implice oamenii în misiune. Am vrut să ajungem la oameni care nu-s „space geeks". Cum faci o poveste despre misiune? Întrebarea de la care am pornit a fost: „Cum a apărut apa pe pământ?” E o poveste simplă cu o perspectivă din viitor: personajele se uită înapoi la Rosetta, vorbesc despre ce-a făcut.
În film, nu vedem cum ajunge sonda pe cometă, iar asta e foarte important. Am vrut să le spunem oamenilor că e riscant. Personajul lui Aidan Gillen, Littlefinger din Game of Thrones, vorbește despre ambiție, despre faptul că uneori cădem și ne ridicăm. Am scos filmul cu trei săptămâni înainte ca Rosetta să ajungă pe cometă. Voiam să le spunem oamenilor că ceea ce vom face e dificil și s-ar putea să nu meargă. Asta a pregătit publicul. Pe de o parte să se uite, pentru că e captivant, pentru că „ceva rău s-ar putea întâmpla” și oamenilor le plac accidentele. Pe de altă parte, le-am zis că e important să încercăm.
Am mai făcut un film la sfârșit, cu aceiași actori, pe care l-am difuzat anul trecut, la sfârșitul misiunii:
E social media mai degrabă prieten sau inamic al științei adevărate în momentul ăsta, cu toate informațiile false răspândite cu ajutorul rețelelor? Am văzut că sunteți un utilizator frecvent al Twitter.
M-am apucat de Twitter pentru că nu înțelegeam ce făcea echipa de comunicare. Pe Twitter se leagă un anumit tip de dialog, cu formulări specifice. Cei din echipă s-au plictisit la un moment dat de întrebările mele, mi-au zis: „Fă-ți un cont de Twitter și o să pricepi!” Iar acum îl folosesc mult, într-adevăr. Însă Donald Trump folosește Twitter, deci e rău.
Noi folosim însă social media așa cum folosim media clasică, așa cum folosim publicațiile științifice. Trebuie utilizată cum trebuie. Am avut un număr imens de followeri pentru Rosetta. Dar din momentul în care sonda s-a oprit, n-am mai folosit contul.
Încercăm să rămânem concentrați pe fapte. Am dat o mulțime de interviuri pentru ziare și televiziuni și uneori m-am întrebat dacă ar trebui să apar pe un canal care are o acoperire îngrozitoare pe știință. Însă am fost inclusiv de multe ori la Russia Today, care e un canal de propagandă pro-Putin. Sunt misiuni comune ruso-europene și [moderatorii] mereu mă întreabă despre rolul Rusiei în cadrul acestora, cât de importantă e Rusia. Și evident că știu răspunsul pe care-l vor. Evident că spun că a fost vorba de o colaborare. Trebuie să fii mereu conștient de contextul în care vorbești. Am scris un articol prin ianuarie-februarie pentru Al Jazeera despre schimbările climatice, dar în special despre știință, despre faptul că științei nu-i pasă dacă politica spune că 2 + 2 fac 5. N-am citit comentariile la acel articol, pentru că mi s-a spus că au sărit toți lunaticii să spună că nu există schimbări climatice și că sunt un mincinos și că irosesc banii oamenilor.
Într-o comunicare științifică, țineți cont de sensibilitățile religioase ale unei părți din public?
Trebuie să fiu atent. Lucrez pentru Agenția Spațială Europeană, așa că lucrez pentru 22 de guverne. Nu sunt director, ci purtător de cuvânt și om de știință, așa că sunt într-un fel tolerat atunci când spun lucruri pe care alții nu le-ar putea zice. Vorbesc mereu despre cât de rău e Brexit-ul. Ar trebui să fac asta? Guvernul britanic îmi plătește salariul. Dar pe de altă parte sunt un cetățean.
Religia e o temă pe care n-o ating de obicei în social media. Însă parte din problema cu social media e că asculți oameni în care crezi, iar ei urmăresc la rândul lor oameni în care cred. Așa că religia nu apare în feed-ul meu. Sunt ateu, cred că religia este o forță de control ilogică pe care politicienii o folosesc într-un mod periculos. Însă în Europa și în Statele Unite nu se pune problema dacă crezi sau nu, ci că o religie este mai bună decât alta. Dacă vorbești despre creștinism sau islam, nu mai vorbește despre știință, ci despre rasism și alte probleme fundamentale.
Cred că lucrurile au scăpat de sub control. Discuțiile din viața reală au forma unui clopot, cu un vârf și margini. În social media sunt doar două extreme și te plasezi la una dintre ele. Există acum și o religie a lui Elon Musk. Oamenii îmi spun că sunt un pesimist îngrozitor, că „n-am fi ajuns în America cu așa o atitudine”. Cineva a scris recent un articol în care spunea că am câștigat premiul de cel mai ursuz om din lume. Vorbisem despre investiția lui Elon Musk, care zicea că trebuie să crezi că asemenea lucruri se vor împlini.
Oamenii vor să creadă.
Bineînțeles că vor. Sunt mulți - iar Elon este cel mai vizibil - exponenți ai marilor corporații care încearcă să-și facă o lege proprie, ignorând-o pe cea existentă. Nu sunt comunist, nu zic că trebuie să ne întoarcem la un stat plat, dar cred că e nevoie de un stat al bunăstării sociale, unde oamenii să poată fi antreprenori, dar în care să există restricții pentru lucruri absolut nebunești. Mergem în direcția în care ei pot face orice, pentru că sunt bogați, pentru că nu plătesc taxe. Operează în moduri legale, dar foarte nedrepte. Amazon e o companie cunoscută pentru că nu plătește taxe, dar patronul său, Jeff Bezos, e un erou pentru că vrea să meargă în spațiu. Nu poți să nu iei în considerare felul în care a făcut bani. Comunitatea spațială spune mereu „dar eu sunt un «space geek», nu-mi pasă de politică, vreau doar să merg pe Marte”. Nu merge așa, e împotriva principiilor unei societăți civile. Am mers pe Lună în timpul Războiului Rece și pentru mulți dintre cei de vârsta mea a fost cel mai important lucru pe care l-a făcut omenirea. Poate că a fost. Dar de ce s-a întâmplat? Pentru că Uniunea Sovietică și Statele Unite dirijau țări prin America de Sud ce omorau oameni. Călătoria spre Lună a venit cu un cost imens. Eram tânăr în anii '80 și trăiam că gândul că lumea s-ar putea sfârși oricând. E ăsta un cost rezonabil? A venit din ce-a fost mai rău în oameni.
Lucrez pentru o agenție spațială și fac știință, dar o fac din bani publici. Suntem plătiți de către aceiași oameni care sunt interesați și de mâncare sănătoasă, educație pentru copiii lor, poluare, apă curată, totul e plătit din aceiași bani. Și nu, nu putem trăi fără spațiu, pentru că telefoanele noastre folosesc GPS pentru a naviga. Spațiul e parte deci dintr-un tablou mai mare.
Sunt un om rău pentru că nu sunt alături de „space geeks”, nu le spun că „da, putem merge mâine pe Marte!”. Dar să spunem că putem trimite un milion de oameni pe Marte și lăsăm zece miliarde aici. Noi oamenii nu prea suntem caracterizați de altruism în situații dificile: s-ar găsi oameni care ar distruge rachetele și i-ar opri pe cei care ar urma să plece, dacă ei înșiși nu pot să plece. Cine sunt cei care ar pleca? Sunt cumva cei care și-ar permite să plătească? Vor spune apoi: „Și cine-mi curăță toaleta?” Atunci trebuie să aibă săraci la dispoziție. Am lua cu noi pe Marte același rahat pe care-l avem aici, pe Pământ.
FOTO main: Mark McCaughrean în 2014, în timpul unei prezentări a misiunii Rosetta. (Sursa: European Space Agency / CNK, fot. Robert Kowalewski)
