- Eu nu ştiu de Brâncuşi, ne spune o femeie când intrăm în Hobiţa.
- Nişte informaţii vagi vă putem da, dar nu vă va fi de ajutor, zice alta.
- Suntem din satul lui Brâncuşi, dar nu prea ne interesează de el.
- La noi nu se dă atâta importanţă cum se dă acum la Bucureşti. De ce? Pentru că toată lumea vrea pentru el.
- Toată lumea vrea locuri de muncă. Vedeţi foarte bine cât este de greu.
- Casa asta muzeu nu-i a lui Brâncuşi. Casa [adevărată] e la două-trei case distanţă. Sunt doar nişte bârne. Au încercat s-o conserve, dar fiind din lemn, s-a dus.
- Dar parcă mai luase nişte grinzi, fată, pe unde le-o mai dus?
- Nu ştiu. Noi nu ştim. Duceţi-vă la primărie.
De după tăbliţa ruginită de la intrarea în sat apare de nicăieri o bătrână care se-ndreaptă spre magazin. Se uită prin noi după ce intrăm în vorbă cu ea şi bălmăjeşte, fâstâcită: „Brâncuşi a fost şi el om printre oameni în viaţa asta”. O femeie din magazin spune că-i o prostie asta cu locurile de muncă. Cine vrea, munceşte. „Noi păstrăm memoria lui Brâncuşi, oamenii mai merg la cimitir, se comemorează. Dar trebuie cineva să se ocupe mai mult”. Un bărbat cu mustaţă îşi încarcă un sac cu făină-n spate şi dă să se urce pe bicicletă. „De ce deranjaţi la prima oră?”, întreabă-n glumă. „Foarte mult înseamnă pentru noi Brâncuşi. Dar e o lipsă de preocupare a conducerii. Drumul ar trebui asfaltat, ar trebui mai mult întreţinut aici, amenajat”.
După un tur al localităţii, sculptorul pare mai mult o amintire difuză decât o oportunitate în satul care s-a născut. Semnele care-i indică prezența sunt o coloană în miniatură, cu lemnul crăpat, de la intrarea în sat, o troiţă din cimitirul în care sunt îmormântate rude de-ale lui, un bust înnegrit dintr-un parc în care pășteau până nu demult vacile și casa-muzeu ce imită condițiile în care-a copilărit. Și despre care unii localnici încă țin să precizeze, cu o frondă pe care nu și-o pot explica, că nu e nici măcar cea „adevărată”. Mai sunt şi rămășițele unei tabere de sculptură, nostalgia multor săteni, care-a populat zăvoiul de pe malul Bistriței, înainte de ’90, cu voie bună și opere sculptate-n piatră – o parte din ele au dispărut când s-a umflat râul, restul s-au deteriorat. Chiar și loja masonică din Hobița, anunțată drept „prima lojă țărănească din lume”, a intrat în adormire.
În satul gorjean cu 400 de locuitori, cu oameni prietenoşi şi cu simţ al umorului, în care un sfert din populaţie are numele sculptorului, cu „ş” sau cu „i” la final, nu s-a întâmplat mai nimic de ceva vreme. Abia acum, de când cu noul primar, intrat în funcţie de trei luni, începe să se mişte ceva, spun unii. Îi bucură, de exemplu, că primăria a organizat vara asta „Festivalul Iei” în sat, deşi alţii zic că s-a cheltuit prea mult pentru eveniment, sau că a amenajat părculeţul de lângă casa-muzeu. Înainte, rugii erau până la brâu acolo şi oamenii îşi duceau animalele la păscut. „Era mai mare ruşinea”, spune o femeie. „Aşa cum o pus florile şi băncuţele alea, nu mai are curajul nimeni să intre cu animalele”. Mai demult, în zonă era activitate, erau fabrici şi mine de cărbune – „era aproape tot satul plecat la mine”, îşi aminteşte aceeaşi femeie. Acum e îmbătrânit. Tinerii au migrat spre locuri de muncă, iar şcoala s-a desființat de patru ani, din lipsă de elevi. Cei de-acum fac naveta în Peștișani, satul învecinat, cu un microbuz galben. De vreo doi ani, spune un învățător care-a predat sat, n-ar mai fi fost nicio naștere în Hobița.
Hobiţenii par mai obişnuiţi cu reporterii decât cu perspectiva de mai bine. Când mai apare cineva să-i întrebe de sculptor, unii aprind aceleaşi râci vechi: urmaşii lui din sat, care au interese, şi „adevărata” casă în care s-a născut. Teme împietrite ca satul în sine – unde te urmăreşte un contrast între paragină şi idilic, și un câine mare, alb, în care Adi, fotograful nostru, zice că s-a reîncarnat Brâncuşi. Unii spun c-ar trebui să se facă mai mult pentru memoria lui. Să se dezvolte turismul, că vin și-acum mulți să viziteze, chiar și străini. „De aia au şi făcut şefii mei proiectul acesta, pentru turişti”, spune, de exemplu, vânzătoarea dintr-un alt magazin din sat, aflat lângă un parc de joacă. „E un parc din fonduri europene şi sunt şi piste de mini-golf”. Unii îi acuză pe alții că sunt proști, că-l fac pe Brâncuși afemeiat, că nu-l respectă. Alţii sunt indiferenţi. Au alte probleme pe cap.
Unii ar dona pentru Cumințenie, dar n-a venit nimeni să le explice ce și cum. Alții nu: „Să ia de la ăia care au furat miliarde”, spune un bătrân, „nu de la săraci, pe un bolovan”. „Brâncuși n-a făcut nimic aicișa, în Hobița, pentru săteni”, se revoltă altcineva. „Noi n-avem nici de câştigat, nici de pierdut de pe urma lui. S-a discutat despre Cuminţenia Pământului aici. Toată lumea retrasă, nici nu se gândeşte la aşa ceva. Vecinul meu, un moşneguţ, zice: Mie să-mi aducă cuminţenia aia la poartă, eu nici n-aş băga-o în seamă. Să dai atâtea milioane de euro...”. „Şi situaţia grea te îndeamnă să fii răutăcios”, consideră o femeie. „Nu-ţi permiţi cum îşi permit alţii. Uite, dacă nu era Brâncuşi, noi n-aveam asfaltul ăsta nici morţi. Ăsta e adevărul”.
Mulţi ne îndeamnă să vorbim cu oamenii vechi ai satului, că ei ştiu mai multe. Cum ar fi doamna M., urmaşă prin alianţă a sculptorului, care nu vrea să ne spună cum o cheamă. A tot vorbit cu presa şi s-a săturat să fie batjocorită şi luată la mişto de consăteni. Preferă s-o menționăm drept „persoana care a salvat casa lui Brâncuşi de la înstrăinare”. O casă care acum e dărâmată, au mai rămas din ea, la vedere, câteva bârne. Alte componente sunt depozitate în Peştişani. Unii, printre care şi doamna M., spun că aia ar fi fost casa în care s-a născut sculptorul. Ar fi moştenit-o sora lui, Eufrosina, care i-ar fi mutat bârnele din locul iniţial – unde e acum casa-muzeu – pe bucata de pământ ce îi revenise la împărţeală – unde e acum casa dărâmată. Alţii spun că cea părintească a ars. Doamna M. e convinsă de contrariu. Altfel n-ar fi stat scris pe un fotomontaj din holul şcolii din Peştişani că lemnul din casa părintească era cel din casa Frăsânii. Şi n-ar mai fi venit, în anul 2000, un sculptor din Bucureşti, când casa era încă-n picioare, s-o cumpere cu un cal şi 25 de milioane de lei vechi şi s-o mute în afara Hobiţei. Într-o noapte, spune doamna M., după ce oamenii lui s-au pus s-o demoleze fără autorizaţie, ea a alertat autorităţile şi-a reuşit să salveze ce s-a mai putut.
„Acoperişul şi grinzile sunt într-o magazie din liceul de la Peştişani. De pereţi s-a ales praful, întrucât a plouat, a nins”, spune Cosmin Pigui, noul primar al comunei Peştişani, de care aparţine Hobiţa. „S-a pus folie pe ei în primii ani, dar n-a mai avut nimeni grijă. Sunt 13 moştenitori acolo, pe casa aia, la sora lui Brâncuşi”. Casa-muzeu nu e a comunei Peștișani, spune edilul, aparține de muzeul județean. Altfel, ar fi cerut acordul moștenitorilor, ar fi luat câteva bârne din „casa originală”, le-ar fi pus la casa-muzeu și-ar fi zis: „Uite, domle, astea-s din casa originală. Şi încheiam odată toată povestea asta. Dar la Ministerul Culturii nu a existat interes”.
Doamna M. vrea să se facă ceva cu casa, să nu se piardă urmele sculptorului. A adunat isclălituri prin sat în sensul ăsta, dar oamenii nu au sprijinit-o, spune ea, ba unii au ajuns s-o acuze de interese sau c-ar fi luat bani. „Ar trebui să se facă și aici ceva, să se întoarcă tinerii”, spune ea. „Brâncuşi nu prea e cunoscut de oameni. Nici de aici, nici din ţară. Pentru că a fost situaţia care a fost. Comunismul nu l-a acceptat. De aici a plecat şi de ce să fie pur şi simplu denigrat în satul lui?”. Moştenitorii casei dărâmate ar avea însă o înțelegere cu Marius Tucă, s-o cumpere şi s-o recondiţioneze după ce primii obţin titlul de proprietate, un proces în derulare.
La doi paşi de casa cu pricina stă tanti Ioana, despre care se spune că e cea mai apropiată rudă din sat a lui Brâncuşi. O femeie blândă, care se urneşte cu greu din pat şi vine sprijinită în cârjă până la masa din curte. Pare că a povestit aceleaşi lucruri de o sută de ori. A jucat în vreo trei „filme”, au vizitat-o reporteri peste reporteri, iar lumea o înjură, spune ea, când vede că vorbeşte cu presa. „Ei gândesc că, vezi Doamne, beneficiez de ceva. Eu vă spun, pe cuvântul meu de bătrâneţe, dacă mi-a întins cineva o ciocolată sau un leu c-am vorbit. Deşi de multe ori m-am îmbrăcat, m-am dezbrăcat, şi ăsta e un efort pentru mine, să laşi tot lucrul şi să te duci să te filmeze. Când a început să vină lumea aici, după ’70, mai încoace, a dat unu’ o palmă la o plăcintă şi a spus că am primit eu 10.000 de euro ca să vorbesc. N-am avut nevoie. Noi am muncit”.
Acum nu mai primeşte pe toată lumea, „că nici vocea n-o mai am cum trebuie”. Locuieşte fix lângă casa-muzeu. Arată spre curtea ei şi spune: „Aici s-a născut Constantin, în grădina asta. Aici a fost casa. Aşa se spune, că a ars. Casa asta e adusă din sat. Exact aşa au fost toate casele, eu le ştiu. Primul ghid a fost tata meu”. Tanti Ioana, al cărui bunic era frate cu Brâncuşi, avea cinci ani când sculptorul a vizitat ultima oară Hobiţa, în ’38. S-au adunat atunci fraţii şi nepoţii şi-au făcut o masă mare în curtea Eufrosinei. „El n-a vrut să rămână aici, că era muncă multă şi erau copii mulţi. A zis cătră fraţi, aci când s-au întâlnit: Săraci şi proşti v-am lăsat, săraci şi proşti vă găsesc. N-aţi făcut nimic în viaţa voastră. Nu ştiu ce vrea el de la fraţii lui. Or avut şi ei familii, de-abia s-or ţinut şi ei, ca la ţară. Dacă te afirmi că eşti cineva, fă tu, în locul în care te-ai născut”. Tanti Ioana îl acuză şi nu-l acuză pe fratele bunicului ei. „Ai noştri nu l-au băgat în seamă. Atunci el, săracu’, a mers până unde-o gândit că acolo-i pentru el. Nu-l acuz, că poate n-o mai fi putut nici el. O îmbătrânit...Vedeţi dumneavoastră, când îmbătrâneşti, nu-ţi mai arde de nimic”.
Ne mutăm alături, în casa-muzeu. O locuinţă adusă din sat în ’70, care arată cum a trăit micul Brâncuşi şi care ar semăna cu cea părintească. Are trei încăperi, o pivniţă şi-un pătul şi e deschisă zilnic, între 9 şi 17. Mai puţin lunea, ca orice muzeu. Vin mulți turiști, spune Aurel Cernitoiu, care-şi împarte sarcina de custode şi ghid cu încă o colegă. Mai ales anul ăsta au venit, că e anul Brâncuși. De vreo doi-trei ani, însă, s-a împuținat numărul elevilor. Nu e o casă memorială, subliniază el. E o casă-muzeu. Asta înseamnă că Brâncuşi n-a călcat niciodată în ea. Arată înspre o piatră din curte, pe care scrie „Aici s-a născut în anul 1876 Constantin Brâncuşi”, şi spune că acolo a fost „casa adevărată”.
„Casa a luat foc în 1909, iar el fiind o persona non-grata până în 1965, se reabilitează după aceea, autorităţile comuniste îşi dau seama că Brâncuşi este o valoare şi încearcă să-i facă o casă-muzeu. Neavând de unde s-o ia [pe cea originală], au avut un atu că această casă era făcută de tatăl lui. Este adusă din sat. Se cade de acord cu proprietarul şi, în 1970-’71, se amplasează pe acest spaţiu unde ne aflăm acum. În noiembrie 1971, se dă drumul la muzeu. Casa de-acolo e a surorii lui, care, prin anii 2000, unii au spus că vor s-o scoată [din ţară] sau s-o ducă în Bucureşti. Nu înţelegeam, chiar dacă ar fi fost aceea casa, de ce s-o muţi de-aici. Locul unde trebuie să arăţi memoria lui Brâncuşi e în satul în care s-a născut şi unde s-a încărcat de fericire toată viaţa”.
Pentru Aurel Cernitoiu nu e important dacă e sau nu casa originală. „Locul contează. Brâncuşi a călcat această bătătură timp de 11 ani”. Obiectele etalate în ea nu sunt nici ele „originale”, dar sunt specifice perioadei respective, de sfârşit de secol XIX. Sunt adunate din zonă, unele chiar de către el. „Când mă mai duc pe la prieteni şi văd ceva, le cer. Uite, pe ăsta l-am cerut de la cineva, era pe drum, cu el în mână, a şi murit săracu’ între timp. Se cheamă piţărău, colindeţ – un băţ cu care copilul pleacă la colindat. Ar trebui mai multe acareturi aici”. Pe lângă colindeț, a mai adus un dreglu de tras jarul de pe vatră, o postăviţă unde se făcea aluatul pentru turtă, un ceacâr – folosit la ghemele de lână şi un tâlv – „strămoşul furtunului de tras vinul din butoi”.
Custodele s-a mutat din Târgu Jiu în Hobiţa după ce s-a angajat la casa-muzeu. Când era mic, nu-şi imagina c-o să ajungă să le vorbească turiștilor despre Brâncuşi. După angajare, a citit toate cărţile şi broşurile pe subiect care i-au căzut în mână şi încearcă să fie la curent cu info noi despre sculptor. „Mă încarcă, sunt excitat când aud despre Brâncuşi anumite lucruri pe care nu le ştiam. E bine că se cunoaşte mai mult despre el. Arta lui e o artă pe care puţini o înţeleg. Putem spune că Brâncuşi a fost neînţeles de mulţi atunci şi neînţeles de mulţi şi-acum”.
Din casa-muzeu pornim spre zăvoi – o pădurice de pe malul Bistriței, presărată cu rămășițele în paragină ale unor statui. Aici a fost odată, în anii ’80, tabăra de sculptură. Și o scenă mare, acum pierdută prin bălării, unde-a cântat Tudor Gheorghe. Afară e rece și stă să plouă, iar asta face împrejurimile și mai dezolante. De la fantoma „motelului” de la intrarea în zăvoi, unde-a fost mai demult un camping cu căsuţe, până la ultima statuie din pădurice, înghițită de mărăcini.
Apare o mașină și oprește în mijlocul pădurii. Apoi, ca o zână, un bărbat în vârstă iese dintre copaci. Îi spune ceva șoferului și mașina pleacă. Apoi ne spune nouă: „Nu prea se interesează lumea de Constantin Brâncuși. Cred că s-ar putea face mai mult. Știți ce frumusețe era aici, pe timpul lui Ceaușescu, cu statuile astea? Mai la deal, încolo, numai statui erau. A venit apa, le-a dărâmat. Vedeți scena aia? Duminică de duminică se da serbări, și-acum a ajuns ruină. Ai de mine, când era tabăra de sculptură aici, era o frumusețe, veselie. Sculptorii ăștia – oameni de viață. Făceau petreceri cu noi, că eu stau în zăvoiul ăsta, suntem vreo șapte-opt case. Acuma știți cum îi? Parcă suntem niște oameni morți, ce mai. Aici ar trebui să fie un parc nemaipomenit”.
Apare în discuție și casa lui Brâncuși. „Brânzan, [soțul Eufrosinei], a înfiat un copil de-a lu’ bunicul meu, frate cu mama. Am actele. Dar pe noi nu ne interesează [casa]. Am tot ce-mi trăbuie. Am condus și eu o fabrică, 25 de ani. A fost o fabrică de mobilă în Peștișani, în spatele liceului. Acu’ s-a distrus tot. Am păsări, am porci, am vite, dar plouă acum, ce să vă mai spun eu dumneavoastră aici?”. Râdem în timp ce toarnă cu găleata.
Din zăvoi mergem la maistrul Chilea, un hobițean de 79 de ani care-a sculptat în lemn, la scară redusă, opere de-ale lui Brâncuși. Își amintește când a cântat Tudor Gheorghe în zăvoi. Erau unii care, atunci când beau ceva, în loc să aplaude, fluierau. „Îi ştiţi? Şi Tudor Gheorghe s-a supărat şi-a spus: Pe mine nu mă fluieraţi, că nu sunt de fluierat”. Fost maistru în prelucrări prin aşchiere, bărbatul a învăţat singur să sculpteze şi s-a apucat să-l copieze pe Brâncuși după Revoluție, văzând importanța operelor sale. A vrut să-l popularizeze. Mai ales că străbunicii lui din partea mamei l-ar fi botezat pe sculptor. „Operele lui Brâncuşi trebuie să le faci aşa cum sunt”, spune el ferm. Arată spre o coloană a infinitului în miniatură de pe măsuța din hol: „La coloana asta, de exemplu, şi postamentul trebuie să-l faci exact aşa cum este. Alţii s-au apucat să facă frunze, să facă rotund, că-s mai ai dracului. Nu. Aşa se face. Nu trebuie ponegrite și făcute niște caricaturi”.
Mai demult, spune el, satul Hobița era înfrățit c-un orășel din Belgia – Lesines. „Înfrățirea a făcut-o Brâncuși când trăia, a fost prieten cu un pictor din Lesines. Eu am practicat serviciul de protocol străinilor care veneau. Belgienii veneau cu ajutoare. Haine, alimente. Le asiguram masă, cazare”. Pentru asta, în ’91, a fost invitat o săptămână în Lesines și a dus acolo și copii de-ale sale după Brâncuși. Apoi a primit scrisoare că s-a făcut o expoziție locală cu lucrările lui, la care au venit 200 de oameni. Altele au ajuns în Franța, Elveția și Pakistan. De vreo cinci-șase ani, însă, legătura cu Belgia s-a pierdut. Iar de ceva vreme, maistrul Chilea a pierdut și legătura cu sculptura. Nu-l mai țin puterile. Îl bucură însă că face parte din Fiii Satului, o inițiativă nouă.
De Fiii Satului vorbește cu entuziasm Ion Voiculescu, institutor la școala generală din Peștișani și fost învățător în Hobița, pe vremea când funcţiona școala din sat. E şi dânsul membru în acest grup de inițiativă, care s-a înființat de un an și cuprinde „intelectuali, muncitori, toate categoriile”. Anul trecut, 12 membri au pus câte 100 de lei și au făcut gardul școlii din Peștișani, din frasin. Grupul a mai schimbat și clopotul spart din cimitirul Hobiței, „să-l auzim din nou, că se întrerupsese tradiția”. Au cumpărat cumpănă nouă și pentru fântâna de la casa-muzeu.
„Facem acţiuni să contribuim la înfrumuseţarea satului”, spune Voiculescu, care a fost și Prim-Supraveghetor în „prima lojă masonică țărănească din lume”. Organizaţia s-a născut la Hobiţa dintr-o întâmplare. Marele Maestru Viorel Dănacu, al Marii Loji Naționale a României, ar fi vizitat satul „împreună cu alți frați ai dânsului”. După ce au trecut pe la casa-muzeu, s-au dus și pe la cimitir. Pe drum s-au întâlnit cu Tănase Lolescu – fost primar al oraşului Motru, care s-a scăpat odată şi-a zis c-a fost pus să demoleze Coloana Infinitului, cu tractoare cu lanţuri, pe vremea când era utecist. Din discuție-n discuție, masonii din Bucureşti i-au propus să înființeze o lojă în Hobița. Lolescu a căutat dascăli și ingineri și a pornit-o cu șase membri, ca apoi să ajungă la 13. „Tot Brâncuşi a deschis uşile, că nu venea nimeni aici”, spune Ion Voiculescu. „Am intrat cu intenţia să facem ceva pentru sat. Loja funcționează pe principiul fraternității, al egalității”.
Membrii ei au ridicat un monument al eroilor în curtea bisericii din Hobița, au pus o troiță pentru Brâncuși la cimitr și, simbolic, două cărți din piatră pe mormintele părinților lui – care sunt contestate. Şi-au făcut templu în casa lui Lolescu, cu podea tablă de șah şi cu simbolurile specifice masoneriei – „soare, ciocan, nicovală”, unde se adunau la şedinţe la costum negru, cămașă albă și cravată neagră. „În fostul camping, de care s-a ales praful, am avut un convent unde au venit loji din toată ţara. Am suportat masa la toţi. Dar nu vă spun, când am fost la Bucureşti, ne-au dat masă pe Calea Victoriei, la Casa Vernescu, nu poţi să compari”. Loja a intrat în adormire de doi ani, de când a murit Tănase Lolescu. În plus, erau mereu probleme cu banii. „Și nivelul masoneriei depinde de nivelul țării”, spune, pe un ton amărât, Voiculescu, care ar fi vrut să facă mai mult pentru sat. Acum, la nivelul comunei, activează alte două loje, desprinse din cea iniţială, care ar fi făcut acţiuni caritabile. Una din ele a construit şi un monument, în memoria marelui mason Nicu Filip, la intrarea în Hobiţa.
Cum satul e mort iar fostul primar, care-a avut un mandat lung şi a „fost în cătuşe pentru afacerile pe care le-a făcut”, nu s-a ocupat deloc de Hobiţa, după cum spun sătenii, aceştia din urmă îşi pun acum speranţele în cel nou. Cosmin Pigui are planuri mari în ceea ce priveşte turismul în comună, pe care vrea s-o deschidă ca o floare pentru vizitatori, folosindu-se de Brâncuşi şi de nenumăratele frumuseţi naturale din zonă. Să dezvolte în ea o mică economie locală bazată pe „tradiţional”, de care să beneficieze sătenii. Vrea să intensifice şi activitatea culturală, care a fost „foarte slabă” în ultima vreme. Când am vorbit cu el, pregătea pentru săptămâna ce urma activități pe tema Brâncuși, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei. Printre altele, o piesă scurtă de teatru legată de Brâncuși, de maxim 30 de minute, pe prispa cazei-muzeu din Hobița, cu actori ai Teatrului „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu, şi proiecții de film în aer liber, despre viața și opera sculptorului, în parcarea liceului din Peștișani. „Avem un ecran de 10 metri pe 7 metri. Le dăm la toţi spectatorii popcorn, apă plată, apă minerală, ca la cinema”.
Pe viitor, în ceea ce priveşte strict Hobiţa, vrea să cumpere terenul retrocedat de sub sculpturile părăginite - pe care oamenii, la iniţiativa primăriei, le-au scos din mărăcini, cum au putut - şi să reînvie tabăra de sculptură în piatră. Şi să mai facă una de sculptură în lemn, cu opere mai mici, care să fie expuse într-un muzeu interior. Pe şi mai viitor, vrea să recreeze vechiul drum pe care-a plecat de-acasă Brâncuşi. „Vrem să facem şi-o moară pe apă, un han stil vechi din lemn, tot felul de chestii vechi, rustice. Putem să ne dezvoltăm turistic dacă mergem pe tradiţii”. Spune că va asfalta drumul Peştişani-Hobiţa şi că vrea să cumpere cât mai mult teren în jurul casei-muzeu. „E lăsat în debandadă de proprietari, este dezolant. Buruieni netunse de ani de zile. Şi pentru a preîntâmpina aterizarea unor musafiri nepoftiţi. Vine unul şi-şi face o cârciumă şi bagă lăutari şi terase cu mici la 10 metri de casa-muzeu”.
În vara asta, primăria a organizat festivalul „România autentică” sau „Festivalul Iei”, care ar fi adunat 7.000 de oameni. „A fost cel mai mare spectacol care-a existat vreodată în Gorj”, susţine primarul. Vrea să-l continue şi la anul şi să-l combine cu bâlciul anual de Sfântu Petru, cu alte activităţi culturale şi sportive. „Sunt 15.000 de vizitatori pe an care vin special pentru Brâncuşi. Dar eu trebuie să-i facă să rămână aici, nu să tranziteze. Trebuie să le fac un program mai vast. Să recreez locurile pe unde se plimba Brâncuşi, unde mergea cu caprele, unde făcea dragoste cu nu ştiu ce irlandeză. Comuna este extraordinară”.
