Nu văd literatura doar ca pe o formă de entertainment, ci ca pe un câmp de probleme, printre care se numără și ceea ce numesc, în sens larg, discursul despre sine: de ce și cum scriem despre propria viață? Poezia românească și-a pus adesea problema asta în ultimii ani. Traducerea lui Emily Berry de către Vlad Pojoga în antologia Nimic din ce face nu e vina ei (OMG, 2021) poate îmbogăți tradiția locală cu o perspectivă externă.
Unii se pot întreba de ce încep cu contextul local atunci când discut un volum scris de o autoare britanică. Până la urmă, ce treabă poate să aibă Emily Berry cu peisajul nostru poetic provincial? Astfel de comparații ar trebui păstrate, în cel mai bun caz, pentru concluzii. Așadar, de ce să încep tocmai cu sfârșitul? Cum cronicile despre cărți străine sunt atât de rare la noi, consider că este un teren liber – ca să folosesc analogia recentă a lui Adrian Mureșan despre critică și fotbal – pe care pot să exersez câteva mișcări. Insist asupra ideii că este mai important să arătăm modurile în care o traducere poate pătrunde în lumea noastră culturală decât să-i prezentăm, aseptic, contextul de apariție și interpretările posibile. Sunt multe cronici bune pe Internet despre primele două volume ale lui Emily Berry care intră în antologia de la OMG, Dear boy (Faber and Faber, 2013) și Stranger, Baby (Faber and Faber, 2017). Nu ar avea rost să sintetizez informațiile de acolo. Scopul meu e altul.
Oricât de corporatist ar suna, poezia ultimei generații s-a aflat într-o continuă „căutare de sine”. Există două sensuri în spatele acestei idei. În primul rând, este un sens strategic: poetele și poeții au încercat să își găsească, într-un context competitiv sau colaborativ, o voce personalizată. În al doilea rând, există și un sens tematic: un subiect central al poeziei românești de ultimă oră este identitatea, cu toate ramificațiile ei politice, biografice, filosofice sau corporale. Identific, din avion, două direcții: una care își asumă discursul despre sine și îl utilizează în feluri terapeutice sau politice (la Ileana Negrea, Ramona Boldizsar, Anastasia Gavrilovici sau Cătălina Stanislav), iar alta care problematizează însăși ideea de identitate, încadrând-o într-un joc ingenios de oglinzi, distanțe și fragmentări (la Alex Văsieș, Tudor Pop, Deniz Otay sau Ioan Coroamă). Ele constituie, de fapt, două fețe ale aceleiași monede. Este de înțeles de ce individualismul – fie el dramatizat sau deconstruit – a devenit obsesia principală a discursului poetic românesc de după tranziție: e de ajuns să ne uităm la modul în care am fost educați ca să îi observăm influența malefică. Cu toate acestea, ceea ce pentru noi e un conflict nou și cosmopolit devine, pentru spațiul anglo-saxon, o zonă tot mai bătătorită. Poezia lui Emily Berry este rodul unei literaturi plictisite atât de esențialismul biografic, cât și de efectele depersonalizării. Volumul Nimic din ce face nu e vina ei pășește în afara acestui cadru învechit.
Volumul se împarte în două registre: unul dramatic și ludic în primele două secțiuni (care cuprind, din ce înțeleg, poeme din debutul lui Berry) și unul tragic și problematizant în ultima parte (cu texte din Stranger, Baby). În părțile [1] și [2], accentul este pus pe dimensiunea teatrală a trăirilor umane: nu ca pathos scenic, ci ca auto-înscenare subtilă. La un moment dat, poeta zice: „Am descoperit sensul vieții și e curatorial”. Cu alte cuvinte, analiza psihologică scoate în evidență artificiul: „Mă uitam la ei și ziceam: «Mă analizez de treizeci și unu de ani…» / Mă uitam la ei și ziceam: «Mai e cineva în lume care a scris un cec și nu s-a simțit de parcă juca rolul cuiva care scrie un cec?»”. Dacă autenticitatea e o mască, orice comunicare devine falsă, performativă. Aici stă obsesia autoarei.
De fapt, Emily Berry refuză să vorbească despre sine: dimpotrivă, preferă să inventeze tot felul de scenete sau proiecții prin care să ridice probleme relaționale, personale, sociale sau filosofice. De pildă, în poemul „Pasăre, terapie și acvariu”, sunt prezentate trei „instalații” cu iz suprarealist ce au în prim-plan natura degradantă al confesiunii: „M-am uitat la o femeie care se căca direct în gura unei țestoase, într-un acvariu. Trebuia să fie un fel de spectacol”. În „Dragostea noastră ar putea strica cina”, personajul principal flirtează cu biograful care ar trebui să îi documenteze viața intimă, reflectând „conflictul de interese” care deformează raportul dintre scriitor și viață. În „Salata de roșii”, avem un discurs cu trimiteri anticoloniale într-o povestioară despre despre o recoltă de roșii din California, iar „Scurt ghid pentru încorsetare” prezintă o parabolă asupra așteptările nerealiste ale societății față de corpul femeilor. Sarcasmul și tonul critic persistă în toate textele din Dear Boy, chiar și în cele care ar putea fi citite ca romantice, precum „Scrisoare către soț”, „Nimic din ce face nu e vina ei”, „Un nou guvern rău” ș.a.
Pe de altă parte, registrul auster din a treia secțiune intră într-un contrast straniu cu cel din primele două. Stranger, Baby urmărește negocierea autoarei cu moartea propriei mame. Ceea ce mi se pare interesant este modul în care discursul despre traumă devine, de fapt, un discurs în jurul traumei. Deja știm cu toții ce crede Emily Berry despre confesiune, deci nu ar trebui să ne mire atenția sa pentru evitarea falsificării. Dacă moartea este un domeniu imposibil de conceput, iar limbajul devine un instrument corupt prin însăși natura sa artificioasă, poezia nu mai poate opera decât printr-o tatonare tensionată: „Am crezut că moartea e o câmpie plată, spectaculoasă mereu / Poți să-mi distorsionezi vocea când zic asta?”.
Din când în când, motive acvatice marchează procesul angoasant al doliului, sugerând conexiuni între evenimentul imposibil de metabolizat și mișcarea ireversibilă, violentă a valurilor: „Valul de maree nu cântă, a zis Valul de maree. / Valul de maree sparge”. În acest peisaj fluctuant și intens, dialogul ficțional cu Sigmund Freud din unele poeme este un simptom al căutării controlului într-un discurs detașat și clinic. Cu toate acestea, controlul este, la fel ca vulnerabilitatea, o mască absurdă: „asta / a / fost / încercarea / ta / de /a / muri / încă / îmi / e / rușine / de / ea / nu / e / oare / atât / de / lipsit / de / tact / să / mori”. În final, nu există concluzii eliberatoare, ci doar o frustrare mocnită, unde „tot ce-i rău e permanent”.
Ce se poate observa în această dialectică a poeziei lui Emily Berry? S-ar zice că poeta ajunge să închidă în 2017 poarta pe care a lăsat-o deschisă în 2013. În prima parte a antologiei, ea deconstruiește cu luciditate individualismul burghez și achiziția sa cea mai de preț: autenticitatea. În a doua parte, ea arată limitele acestei lucidități în fața unui eveniment biografic care readuce în discuție, pe ușa din spate, realitatea emoțională.
Ce ar putea să facă poezia românească cu această traducere? Pe de o parte, e o achiziție: scriitorii ar putea să o integreze în strategiile lor de (de)construcție a sinelui și să sape mai adânc în „paradoxul” identității. Pe de alta, e și un semnal de alarmă: ar fi bine să înțelegem faptul că am ajuns oricum cu întârziere la aceste idei estetice și că ar fi contraproductiv să le aplicăm după rețetă, doar că pe fundal românesc. Consider că, dacă ar exista mai multe traduceri de poezie precum cea de față, ne-ar fi un pic mai clar când umblăm pe căi nu doar bătătorite, ci chiar asfaltate.
Imagine principală generată de Midjourney AI.
