Alina Șerban, prima regizoare de etnie romă din teatrul românesc, va fi decorată azi, 13 martie, cu Ordinul Meritul Cultural în rang de Cavaler de către ministrul culturii, Raluca Turcan. După ceremonie, Alina Șerban va juca în spectacolul ei autobiografic „Cel mai bun copil din lume”, primul spectacol regizat de un artist rom intrat în repertoriul permanent al Teatrului Național din București.
În articolul de mai jos, publicat în primul număr tipărit din Scena9, Alina Șerban povestește despre drumul ei, dintr-o casă de chirpici până la New York, și despre „Marea rușine”, o altă premieră. În 2018, a fost primul spectacol regizat și scris de o femeie romă care a intrat în repertoriul unui teatru de stat din România, la Excelsiorul bucureștean.
Patru siluete profilează pe un ecran alb de proiecție, mare cât toată scena. Încă nu poți să deslușești ce-i cu oamenii-umbre din spatele pânzei, dar la gât par să aibă niște juguri cu țepi lungi și ascuțiți. Așa și e. Când ies în față și-i auzi povestind, pricepi: sunt sclavi romi, iar stăpânirea i-a pedepsit punându-le la gât cercuri de fier cu țepușe, ca să nu poată dormi nici măcar din picioare. Să le fie imposibil să-și reazeme capul pe umăr ca să se odihnească.
Tabloul ăsta apare în a doua jumătate a spectacolului Marea rușine, prima piesă românească de teatru despre o jumătate de mileniu de sclavie a romilor, pe pământul care e azi România.
În rolul principal, actrița Alina Șerban, cea care semnează și scenariul și regia spectacolului. Are 31 de ani și e prima regizoare de etnie romă din teatrul românesc. A studiat la București, la UNATC, Londra și New York, iar anul trecut a jucat pe scena de la Harvard. Din 2009, face teatru politic, care nu explorează doar pasiv temele societății, ci propune activ o schimbare. A făcut street performance, e pasionată de limbaj și de felul în care creează el realități sociale. Cel mai cunoscut spectacol al Alinei e un one woman show autobiografic din 2011, Declar pe proprie răspundere, care s-a jucat din subsolul de la Green Hours până la Londra.
Dar până să ajungă la Royal Academy of Dramatic Art, la 8 ani Alina a rămas fără casă. Mai întâi s-a dus să locuiască la familia de romi spoitori a tatălui ei, într-o casă de chirpici dintr-o curte comună. Apoi mama ei a intrat la închisoare. La 17 ani, Alina s-a lăsat pe mâna sistemului de plasament pentru copii. Ca să nu fie parașutată înainte și-napoi prin instituții sau pe la cine-știe-ce alte rude, s-a declarat minor emancipat legal. Își dorea să meargă la facultate, așa că a cerut statului român să-i asigure un loc la cămin. Cererea asta, care începea ca toate cererile noastre către stat, a dat titlul și tonul one woman show-ului ei, Declar pe proprie răspundere.
Tot ce-a făcut Alina vreodată, a făcut pe cont propriu.
***
Marea rușine s-a jucat de Ziua Dezrobirii Romilor - o sărbătoare despre care nu prea se vorbește pe la noi. Se aniversează în fiecare an, pe 20 februarie. În 2018, s-au împlinit 162 de ani de când romii din România nu mai sunt, prin lege, sclavi. Sala a fost plină: și de romi și de neromi, și de activiști și de spectatori obișnuiți, și de prieteni ai echipei și de curioși.
Spectacolul, prezentat în 2018 într-o nouă variantă, e despre o tânără romă care intră la master cu un subiect despre sclavia romilor. Unii dintre profii ei neromi contestă sclavia, preferă să-i spună „robie” și o descurajează. Deși se confruntă cu rasismul din mediul universitar, lucrarea tot o scrie. În a doua parte a spectacolului, publicul vede sclavia romilor recreată în câteva scene importante. În poate cea mai impresionantă, câteva siluete umane sunt profilate pe o pânză albă, cu juguri la gât, așa cum purtau sclavii romi, pentru a nu se putea odihni. Din alta afli că sclavii nu doar că n-au primit nicio formă de compensare odată cu eliberarea - ci că singurii care au primit bani de pe urma lor au fost boierii care-au binevoit să elibereze oamenii.
Sclavia romilor în Moldova și Țara Românească a durat cinci secole. S-a încheiat în 1786 în teritoriile Imperiului Austriac (inclusiv în Transilvania), în 1855 în Moldova, și în 1856 în Țara Românească.
Codul penal al anului 1818 din Țara Românească precizează că „Toți țiganii sunt născuți robi” și că „Țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”. Sclavii romi erau în proprietatea statului, a mănăstirilor și așezămintelor bisericești sau a boierilor.
Mișcarea pentru dezrobire în Țările Române a fost promovată de pașoptiștii educați în vestul Europei.
Odată cu scoaterea sclaviei în afara legii, proprietarii de sclavi au fost despăgubiți cu „10 galbeni pentru fiecare țigan”. Romii eliberați din sclavie nu au primit despăgubiri și au fost obligați să se statornicească.
Pentru premiera noii versiuni a Marii rușini cererea a fost atât de mare, încât au rămas spectatori pe dinafară. La fel a fost și anul trecut de Ziua Dezrobirii, când am văzut prima versiune a spectacolului la Teatrul Național din București. A doua oară l-am văzut la Cluj, după nici o lună. În sală se aflau romi din Pata-Rât, ghetoul din groapa de gunoi de la marginea orașului, care își vedeau istoria etniei reprezentată corect pe scenă.
După reprezentația de atunci am vorbit cu o parte din echipa spectacolului: regizorul secund Ștefan Pătrașcu și actorii Alexandru Fifea și Elena Duminică. I-am întrebat cum e Alina, cum e să lucrezi cu ea. Toți au avut de spus numai lucruri bune; singurul ei neajuns părea să fie că e foarte ocupată. La fel a fost și acum când am încercat să dau de ea pentru interviu.
Am reușit să ne vedem în sfârșit într-o joi cu ninsoare târzie de București. Am ajuns zgribulită într-un pub cu șlagăre nouăzeciste. Apoi a venit și Alina. O observi când intră în cameră, pentru că are nerv, o privire vie care te țintuiește și un gen de neliniștite în gesturi specifică artiștilor pasionați. Dar când vorbește, lasă spații între cuvinte, le alege atent. Nu se sfiește să povestească experiențe dificile sau să fie critică. Și te-ncălzești cu ea. Îți câștigă încrederea repede.
O s-o las pe ea să vorbească mai jos, ca să te convingi:
Oamenii care mă cunosc câtuși de puțin știu că Marea rușine înseamnă totul pentru mine. Că m-am mutat înapoi în țară pentru piesa asta. Nimic din ce e în piesă nu e negândit și răs-gândit și întors pe toate colțișoarele posibile. Am pus suflet, muncă, peste sănătatea și confortul personal. Peste toate.
În 2015 m-am întors în țară ca să documentez tema [sclaviei]. Din acest proiect am f[cut un spectacol-lectură și am scos un volum de basme rome, în română, romani și engleză.
În 2016, am reușit să primim o finanțare, să pot să ridic piesa asta. Desigur, iar luat textul la puricat, văzut cum să poți să spui o poveste despre mai mult de 500 de ani de sclavie, fără să fie o lecție de istorie plictisitoare și să fie despre oameni, indiferent dacă sunt romi sau neromi, și să aibă de toate. Și înțelegând și presiunea faptului că ești prima. Femeie. Romă. Care vorbește despre sclavie. Tot ce pot să spun e că nimic din ce știu sau fac n-a fost câștigat cu ușurință.
Dacă nu s-ar fi întâmplat așa, poate că nu mi-aș fi luat propria piesă autobiografică în brațe. Poate aș fi rămas încă în ideea că nu pot să decid artistic. Poate-aș fi zis: Voi știți mai bine, eu sunt doar o simplă romă. Încă sunt hăituită de sentimente de inferioritate, care se leagă în primul rând de a fi romă. Și mai e un complex de impostor: de multe ori, nu mă simt confortabil când lumea aplaudă. Nu știu să mă relaxez în momentul ăla. Știu să muncesc, știu să-mi judec munca aprig – nu mai știu partea aia, de la complimente încolo. Și nu știu uneori să-mi prezint munca la nivelul greutății. Uit să spun că eu am scris o piesă. Dar astea alternează cu puterea și curajul care vin din necesitatea spunerii unei povești.
Cel mai mult îmi doresc ca piesa asta să aibă continuitate. Nu ai unde să repeți, resursele sunt limitate, nu ai șansa altor artiști, care sunt cu ușurință invitați peste tot. Sper ca munca mea să treacă de jocurile de culise. Sper să intrăm într-un repertoriu undeva.
„Tu trebuie să dai la actorie, țiganco!”
Prima mea dragoste a fost dansul. Și muzica - frate-miu mă adormea și mă trezea pe muzică. Îmi place să dansez de când mă știu. Asta am vrut să fac, de fapt. Să mă fac coregrafă, să dau la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”. Pe când stăteam în casa de chirpici mama chiar s-a dus acolo să întrebe dacă pot să dau admiterea după clasa a VIII-a. Dar i-au spus atunci la secretariat că trebuia să am deja doi ani de dans. Mi-a spus cu mare durere.
Pentru mine, asta cu teatrul era o joacă. Tot timpul îmi plăcea să-mi imaginez alte lucruri, să-mi îmbunătățesc realitatea. Bine, mai făcusem la școală niște mini-spectacolașe… Tot timpul eram aia care să gândească chestii, aia artistică.
Dar decizia de a da la Actorie… Știu că și pentru mine era greu, „cum, eu care stau unde stau să mă duc la Teatrul Podu’? Eu? Eu?!” M-a dus actorul Tudor Istodor acolo, fiul Maiei Morgenstern. Am fost o singură dată la Pod, la regizorul Cătălin Naum, care a condus Teatrul de Amatori Podu’ până la moartea sa, în 2013. Am spus „Bună ziua, eu dau și la alte facultăți.” Nu știu dac-am apucat să explic, dar trebuia să dau și la alte facultăți, ca să mă asigur că am unde să stau.
Am intrat la Comunicare și Relații Publice, la SNSPA, și la Științe Politice, la Universitate. Un an de zile m-a pregătit un profesor de filosofie. La început era circumspect, se tot uita la mine: „Ce-ai tu în buzunar?” Credea că fumez. „Un telefon.” „Bine, deci tu nu bei, nu fumezi, și te ții și de școală? Bun, păi atunci îmi pun umărul lângă tine.”
„Cum îți permiți tu să spui că dai la alte facultăți?”, mi-a zis Naum. Era un sacrilegiu, arunca cu mănunchiul de chei după tine. Și eu îmi permiteam să spun: „Ascultați-mă cu arta. Eu trebuie să am unde să stau. Eu sunt responsabilă pentru mine.”
La scurt timp, a început să mă primească Naum și odată m-a pus să fac un monolog. Era actorul Bogdan Costa în față, nu era nici el pe atunci student. Mi-a zis: „Vorbește cu Costa cum ai vorbi cu fetele alea cu care stai tu.” Și nu știu când m-am ridicat la Bogdan și-am început să-i spun niște chestii pe care voiam demult să le spun. Și s-a speriat. Iar profu’ a aruncat iar cu cheile pe jos și i-a zis: „Prostule, era monolog!”
Naum se uita la mine și zicea: „Tu trebuie să dai la Actorie, țiganco!” Era un mare compliment, nu spunea asta oricui din Pod. Trebuia să fac parte dintr-un spectacol de-acolo, ceva cu poezie, George Coșbuc. Îmi doream foarte tare să merg. Și-n momentul ăla a murit tata și n-am mai putut. Dup-aia a venit bacul…
De la 18 ani, m-a luat viața… De fapt, m-a luat de la 15, ce să mai! Nu, m-a luat de la 8! (Râdem.)
Dar ce făcea Naum? Eu lucram la un Plafar în perioada aia. Și dădeam și meditații ca să iau meditații, în fine, multe lucruri… (Râde.) Începuse vara și aveam nevoie de bani mai mulți și în weekend lucram și la cofetăria de lângă Plafar. Și Naum stătea lângă. Stătea chiar pe-acolo, în zona aia, la Ștefan cel Mare. Și venea la șeful meu și făcea: „Țiganca aia să dea la actorie! C-o bag în pizda mă-sii, m-ați auzit?” Recunosc că mă bucura enorm. Și recunosc că eu n-am apucat să învăț nimic la Pod. A fost, așa, întâlnirea vieții. Un om m-a văzut, puțin m-a văzut, și a văzut ceva în mine.
A murit tata, am dat Bacul la o lună după. Colegii mei care picaseră bacul ziceau: „Tu ești fericită, ai intrat la două facultăți…” Și cum stăteam eu acolo, în Plafarul meu, între ceaiuri, am zis: „Băi, eu trebuie să dau la actorie.” Și mi-am luat niște poezii, mi-e și rușine să mă gândesc ce mi-am ales, și m-am dus la admitere nepregătită de cineva. „Frate, n-am nicio șansă, dar trebuie să mă duc să încerc.”
A fost ceva divin la examen. Actrița Mihaela Sîrbu m-a pus să cânt și atunci mi-am adus eu aminte de un cântec pe care mi-l cânta tata când eram mică. Și când am ajuns la versurile: „Vino, fata mea, să te-ncalțe ea”, a fost cascadă de lacrimi.
Când s-au dat rezultatele erau „Popescu - admis. Ionescu - admis. Șerban - resp… ăă, admis!” La ultima probă, aia cea mai grea, am zis: „Eu o să fac ce vreau. Că dacă mă iau după mituri… Îmbracă-te în fustă! Nu te uita la ei! Oricum o să pic. Fac ce simt eu, vreau să încerc, pentru că altfel n-o să dorm.” Am intrat cu notă foarte mare, știu că eram în primii zece.
Încrederea mea a pălit în fața colegilor mei de grupă. Îi vedeam mult mai artsy. Făcuseră vioară, făcuseră balet. Meritau să fie acolo. Eu veneam din cu totul altă lume. Mi-am înghețat un an la una dintre celelalte două facultăți, gândindu-mă că poate mă duc acolo. Că ei merită mai mult decât mine. Deși îi iubeam! Iubeam și clădirea, atingeam balustrada… (Râde.)
Primul meu examen a fost extrem de greu. Pentru că trebuia să fii tu și să arăți cum e în camera ta din gesturi și priviri. Eu n-am avut camera mea, singură, până la 23 de ani. Și eram: „Ce să v-arăt, cum e la cămin? Ce să vă arăt? Noroiul meu, abisul meu?”
M-a ajutat foarte tare Papi - nu era profa mea - dar verile aducea profesori de afară și mă lăsa să plătesc cu țârâita și cu foarte multe reduceri, ca să pot să vin și eu la cursurile lor. Și ea m-a ajutat să văd că poate totuși există și alte metode, și alte lumi.
Îi mai datorez foarte mult și doamnei de la cămin, care începuse să se preocupe de mine. Ea m-a încurajat să dau la New York University, la Tisch School of the Arts. Am făcut o casetă, am rugat un tip de la Film să mă înregistreze am spus două monoloage: Eliza Doolittle și Vrăjitoarele din Salem.
Am început, în școală la UNATC, să am dorința asta să-mi scriu propriile monoloage, pentru examenele de vorbire... Niște pași timizi, care de multe ori erau striviți. De unii profesori erau descurajați, de alții erau încurajați. Unii ne spuneau: „Băi, să scrieți!” Alții: „Cine te crezi tu?” Cu bune și cu rele, asta a fost școala.
Eram o ciudățenie. Nu aveam la cine să mă uit, să văd cine ar fi făcut asta înaintea mea, în țară.
În 2009, am avut șansa să merg la New York, unde am putut să mă exprim. Aveam un curs joia, unde făceam spectacolașe de 5-6 minute. Proful ne dădea niște teme extrem de largi, așa, și noi trebuia să facem ceva too short to suck. Ăla a fost primul moment când am încercat să dramatizez câteva episoade din viața mea. Și am primit încurajare.
M-am întors la București. Am făcut un street performance exact când Madonna venise în concert și era huiduită [pentru că afirmase pe scenă că romii din Europa de Est sunt discriminați], exact în zilele alea. Lumea îmi zicea: O să te bată oamenii pe stradă.
Spectacolul ăla a fost un prim pas foarte timid pentru mișcarea de artă politică romă de la noi.
Eram o ciudățenie. Nu aveam la cine să mă uit, să văd cine ar fi făcut asta înaintea mea, în țară. Mă uitam în teatrele de stat și nu regăseam nicio poveste care să aibă mesaj social. Mă uitam la televizor și nu găseam nicio poveste care să ne reprezinte. Nu prea semăna cu nimic din ce trăiam eu ce se dădea despre romi pe la revelioane, în care ne imitau niște români într-un fel grotesc. (Râde.) Crescând, n-am avut niciun model de femeie romă, în afară de mama mea.
Apoi am ajuns la Timișoara, la International Roma Arts Festival și directorul festivalului mi-a zis: Hai, nu vrei să faci un spectacol? Și-am făcut un spectacol foarte timid, în care construiam împreună cu oamenii din sală curtea mea de spoitori. Toți primeau un fel de carton, pe care era desenată o casă. Tu ești tanti Veta, casa ta e de beton! La tine nu plouă. Apoi începeau casele de chirpici. Ultima era a mea, lângă veceu, mormanul de gunoaie... Dup-aia le povesteam cum e pentru mine să trăiesc în curtea aia.
Au venit oameni care-mi spuneau: „Vorbești și despre mine.”
Cât am crescut, am trecut prin aventuri imense în viața noastră de familie – ne-am pierdut casa, evacuări, chirii peste chirii, am ajuns într-o curte de spoitori în care nu aveam apă, m-am întâlnit cu familia mea tradițională, eu urându-mi identitatea foarte mulți ani... M-am ascuns de colegii mei de generală, să nu le spun unde stau.
Scriam în jurnale de la 8 ani. Jurnalele sunt pentru mine un mod de a fi acasă. Am început așa: Ești fată, ești romă, și urmează să spui o poveste feministă despre ceva neplăcut. Despre a fi sărac, despre a locui într-o casă de chirpici. Să fii atât de transparent în fața oamenilor, într-o lume în care noi ținem atât de mult la aparențe și la etichete, și să spui: Eu nu am știut ce înseamnă apa caldă.
Întotdeauna am încercat să spun lucrurile astea cu multe nuanțe și să nu-mi exploatez propria comunitate. Lucru la care nu se gândesc mulți. Se cred artiști politici și atât.
Declar... era prima piesă feministă romă cu mesaj politic. Știu oameni care nu-mi sunt prieteni care-au văzut-o și de șase ori. Știau spectacolul mai bine decât mine. Mă atenționau dacă am spus ceva diferit. Au venit oameni care-mi spuneau: Vorbești și despre mine. Eu sunt gay. Deci, să spui cu curaj, da?
Recunosc că erau părți peste care nu puteam să trec de plâns. Și mă înecam și reluam. Și asta pentru că îi investisem și pe oamenii cu care-am lucrat cu cel mai important lucru din viața mea: povestea mea.
Să începi genul ăsta de mișcare artistică – nu o faci ca să apari în ziare, ci pentru că știi că ai o poveste de spus.
Declar...a fost o poveste foarte inocentă, și în același timp curajoasă, care nu a rămas fără repercusiuni asupra mea și a familiei mele. Atunci când am început piesa, ziarele scriau: Ce e fata asta care a venit pe scenă și spune despre viața ei? Eu vin dintr-o familie tradițională de romi, din partea tatălui, dar apăream pe scenă îmbrăcată în negru, fără să prezint nicio obiectificare a noastră, gândindu-mă întotdeauna foarte, foarte atent la elementele pe care le prezint, la simbolistică. M-am dus pur și simplu în negru și spuneam doar: Eu asta sunt. Și doare aici, aici, aici.
Și spuneam și cum a fost mama la închisoare și cum am trăit eu fără ea... Și acest lucru mă făcea cunoscută în ziare, dar periclita siguranța noastră. A mea și a familiei mele. Pentru că se afla că mama mea are cazier, era riscul de a nu avea unde să stăm. Mama mea ascundea ziarele în care apăream. A trebuit să cred foarte mult în ceea ce fac, ca să-mi asum că pun în pericol locul unde stau – care nu ne aparținea. Era pur și simplu o cameră de 2 pe 2 și mama mea făcea curat în bloc.
Eu i-am citit mamei textul de la Declar… și plângea foarte tare. Că lucrurile astea sunt foarte dureroase și niciodată vindecate complet, mai ales pentru o mamă leoaică. Nu există ceva mai important pentru ea decât copiii ei. Și ea este cel mai important om din viața mea. Și cel mai puternic pe care-l știu. Spectacolul ăsta e un elogiu pentru ea.
Cred că i-a fost greu să-mi spună „mă deranjează ceva”. Era abia 2009, ea abia se întorcea acasă din închisoare. Rudelor și astăzi le e greu să-mi zică ceva, având în vedere că am fost singură atâția ani din viața mea și m-am ținut pe picioare. Așa că era și greu între noi două să ne reconectăm. Eu căutam amintirea ei într-un om care era astăzi altul. Și ea la fel.
Cred că niciuna dintre noi nu și-a imaginat că spectacolul va ajunge atât de mare. Eu credeam - și ea credea - că va fi într-un subsol, undeva, pe întuneric, cinci oameni, în fine, „E, ce-o să fie!”
A fost impresionant, având, în același timp, toate presiunile a ceea ce-nsemna să spui povestea asta. Și apoi am început să cresc și să fac lucrurile cât pot eu de bine. Am devenit din ce în ce mai conștientă de faptul că reprezint. Și că trebuie să o fac nu în orice fel.
Unul dintre cele mai puternice momente din „Marea Rușine”
Credeam și simțeam - și și acum am același sentiment - că un mod pozitiv de a schimba niște lucruri dureroase e să le dau puțină lumină, prin a le împărtăși cu alții. Și, prin, sper eu, a-i face pe alții să vină mai aproape de noi, romii, să ne vadă umani.
Nu începi genul ăsta de mișcare artistică în niciun caz ca să apari în ziare, ci pentru că știi că ai o poveste de spus. Simți că altfel nu se poate. Eu am avut o nevoie. Dintr-o nevoie am început să scriu și acum dintr-o nevoie a trebuit să încep să regizez. Pentru că trebuia să fie viziunea mea. A mea, de femeie romă, cu experiențe trăite pe pielea mea, și sperând să spun povești ale strămoșilor mei.
Am avut de luptat cu cinismul meu, dar UK-ul mi-a dat foarte multă forță. Când m-am întors de acolo, pentru mine era normal să vorbesc despre strămoși. Acolo era o întrebare destul de normală în cercul meu de prieteni cam din toată lumea: So, where are your ancestors from? Și eu eram: Ăăă, păi... Ăăă. Lăsați-mă să mă gândesc. Am fost întrebată inclusiv: Ești din India? Ăăă, păi... ăăă. Lăsați-mă să mă gândesc. La urma urmei, puteam să fiu o simplă româncă. Dar iată că identitatea romă nu e ceva ce se voalează.
Când am venit în România, mi-a luat ceva să păstrez ce construisem acolo. Să mă întorc în țară și să zic: Din toate problemele noastre, eu mă apuc să vorbesc despre sclavie. (Râde.) Mi-am pus de foarte multe ori problema asta: Să spun povestea asta acum? Are sens? Incit? Ce fac? Cum fac?
Cu Marea rușine am mai vrut și să trec de la teatrul documentar la a face teatru. M-am întrebat: Eu chiar scriu? Ce-nseamnă asta? Mă întrebam dacă ăsta e jurnalism. Eu nu vreau să spun lucrurile numai cum au fost. Vreau să-ți arăt impresia mea artistică asupra lucrurilor. Cum îmbrac eu acea informație? Altfel, sunt sigură că putem să facem zece piese dacă stăm aici și înregistrăm povești și facem din ele dialoguri. Dar miza mea e mult mai mare.
Chiar dacă nu o cunosc pe tipa romă de lângă mine, cu ea împart un sentiment pe care nu-l împart cu altă fată, neromă.
Am citit mult, am început să caut imagini în capul meu și tot nu știam cum să fac asta. Și știu că-ntr-o seară, efectiv am visat piesa. Jur. Tema centrală e rușinea – o rușine istorică, dar mai ales o rușine individuală, a fiecăruia în parte.
Am vrut ca personajele astea să spună lucruri pe care noi le spunem cu greu. E foarte greu să spui iartă-mă. E foarte greu să spui mă doare. E foarte greu să spui te iubesc. E foarte greu ca o femeie romă să renunțe la tot pentru un bărbat și să spună Eu nu mai sunt romă – ceea ce eu n-aș putea să fac. Să facă ce nu pot eu să fac în realitate. Să vorbească despre faptul că noi, romii, suntem foarte diverși. Cu toate astea, mă identific cu sentimentul de respingere pe care-l resimțim ca grup. Chiar dacă nu o cunosc pe tipa romă de lângă mine, eu cu ea împart un sentiment pe care nu-l împart cu altă fată, neromă. Eu cu ea o să ne recunoaștem. E un contract nescris între noi uneori.
Voiam să arăt solidaritatea dintre noi. Îmi pasă foarte mult să ne ridicăm unele pe celelalte. Înainte de premieră, o luam pe actrița Oana Rusu de mână, mă uitam în ochii ei și-mi curgeau lacrimile deja. Pentru că eram împreună nu doar fizic. Eram două femei rome pe scenă.
Cum stăteam noi, actorii, în cabină înainte de spectacol, foarte emoționați – simțeam că nu e chiar orice piesă. Pentru că alții nu au mai fost pe scenă ca romi să-și spună povestea. Povestea lor și a strămoșilor lor. Și noi tremuram de frică. Că vrem să facem bine, că suntem limitați, că suntem obosiți. Că... toate neajunsurile noastre umane. Le-am spus: Suntem împreună. Nimeni nu este singur. Piesa asta este susținută de noi toți. Astăzi, pe 20 februarie (de Ziua Dezrobirii), noi avem onoarea de a simți în spatele nostru foarte multe suflete. Pentru ei trebuie să găsim puterea să spunem povestea asta. Când am ridicat ochii, a fost incredibil. Spațiul fizic parcă nu mai exista.
Munca mea îmi aparține și e viziunea mea – romă.
A fost foarte emoționant când am plecat de la spectacol. Eram, gen: Toată lumea aia a venit să vadă ceva ce eu am făcut. Ceva ce nu exista până acum. E interesant, dezbrăcăcios, așa, să vezi că ai invitat lumea să vadă ceva ce ai inventat tu.
Sunt conștientă acum că munca mea îmi aparține și e viziunea mea – romă. Și vine împreună cu munca multor oameni. Dar se pornește de la mine spre ei. E Alina care a crescut.
Proiectul Marea Rușine face parte dintr-o campanie mai mare, care vreau să se numească (R)Evoluție Culturală. Prin campanie, propun ca în mediile mainstream să vedem mai multe voci diverse. Pentru că, în momentul de față, în spațiile de stat – corectează-mă, te rog, dacă greșesc – vezi povești care țin strict de majoritari. Miza mea este mare: vreau o revoluție culturală în majoritari. Noi, cu toții, trebuie să ne auzim poveștile împreună, nu separați.
Vreau să fac pasul ăsta din independent în mediile vizibile, unde oamenii n-o să fie de acord cu mine. Îmi doresc ca piesa să fie acolo unde deranjează și oamenii să iasă din sală și să spună: Nesimțito!
Exagerez, dar ce vreau să spun e că, din 2009-2011 încoace, am generat public. Un drum la care fiecare pas e câștigat cu muncă, înțelegând responsabilitatea mea artistică de a reprezenta, e ceva ce iau foarte în serios. Totul e chestionat înainte să apară în piesă, astfel încât să-mi chestionez propriile privilegii, pe care le am față de alte rome. De ce țin eu să spun povestea aia? E ok ca eu s-o spun? E etic pentru mine să spun povestea aia în felul ăla? Ce beneficii am eu de pe urma acelei povești? Tot felul de întrebări, pe care toți artiștii care spun povești despre alții ar trebui să și le pună. La întrebarea reprezentării nu există un răspuns simplu.
De la Declar pe proprie răspundere până azi au apărut mulți artiști. Mulți au început să spună public că sunt romi. A crescut interesul pentru diversitate. Nu puteți spune că nu puteți să aveți un sociolog rom, că nu puteți să lucrați cu istorici, psihologi, actori, scriitori romi.
Dacă vorbești cu o clasă de liceeni, stai și le explici identitatea romă în mii de feluri. Dacă mă duc la Facultatea de Asistență Socială, n-am să rog oamenii să nu-mi spună țigancă. N-am să fac babysitting cu adulți. N-am să explic unor artiști așa-zis politici niște lucruri de bun-simț. Că fac proiecte despre romi fără romi. Greșeli pe care le pot face și eu. Dar evit cât pot de mult.
Să ai conștiință politică probabil că ține de lucruri în primul rând omenești. Dacă părinții tăi îți spun că nu trebuie să arunci cu piatra în nimeni, pentru că nici tu nu ești perfect, începi la școală sau în parcul în care te joci cu alți copii să fii de partea altora care sunt mai slabi. Și asta începe din copilărie, când nu tăceam când se-ntâmpla ceva. Eu eram apărătoarea fetelor. Așa că feminismul meu – și al mamei mele, care nu a făcut facultate – este un feminism care nu are definiții pretențioase: este ideea că eu sunt cineva și am o demnitate, că vreau să fiu respectată pentru ceea ce sunt și că nu voi lăsa în preajma mea să fie alții tratați mai prejos decât sunt ei, ca oameni.
Am familia mea, de oameni cu foarte multe experiențe. Astea îți deschid ochii. Sau îți deschid alți pori. Îmi dau legitimitate să spun: „Știi, eu pot să vorbesc într-o comunitate tradițională. Pot să spun despre cum e să ai pe cineva în închisoare. Despre cum e să ai în familie pe cineva cu probleme de sănătate mintală.”
O să-ți spun despre niște lucruri pe care nu mi-e ușor să le fac publice, așa că o să parafrazez niște idei de proiecte. Lumea mereu mi-a spus: În sfârșit, ți s-a auzit și ție vocea! Cândva voi face o trilogie de scurtmetraje care să se numească Bune intenții. Eu am trăit multe situații în țară a căror victimă am fost. Nu mi-e ușor să vorbesc despre ele. Și pe asta au și mizat. Și încă mizează pe faptul că nu se știe. Au fost atât de grave, încât era să nu mai creez. În schimb, ce e luminos e că eu am mai multe lucruri de spus și le voi spune, în felul meu artistic. Scuză-mă că sunt așa eliptică. Încă nu pot să vorbesc. În schimb, e bine că vocea mea există.
Și apoi, Alina mică se duce în fața unui munte și muntele spune: Stați, că mă mut.
------
Pe 22 aprilie 2018, „Tot în 2018, Alina a fost pe covorul roșu la Cannes, cu lungmetrajul „Seule à mon marriage” (r. Marta Bergman), în care joacă rolul principal.
