Isabela Tent urmărește, în debutul său documentar Alice On & Off (acum în cinematografe), zbaterea dark a unei tinere incapabile să spargă cercul traumei.
Ea abia a împlinit 18 ani, el a trecut demult de 50 și împreună au deja un copil. Premisa filmului anunță culoarea: între o liceancă cu părul colorat și un tip deja trecut, cu mustață de biker și vestă de piele, se naște ipoteza familiei, întruchipată de acest băiețel care fuge de la unul la altul. Camera ne introduce fără preambul în miezul acestei căsnicii febrile cu aer inevitabil de provizorat, printre pânze ușor naive – ambii aspiră să fie pictori –, țigări mereu aprinse și replici întrerupte de exasperarea celuilalt. Filmul e tensionat cadru de cadru, compus în frica și anticiparea unui mare conflict întotdeauna amânat in extremis, cu fiecare nouă hârjoană tăind din resursele de umanitate și înțelegere, și-așa puține, avute la dispoziție. „Pasiune”, va rezuma la un moment dat Alice acest moment al vieții ei, dar o pasiune care are un preț. În final rămânem cu o priveliște devastată, niște fotografii ale unor femei din generații diferite care descriu același traseu implacabil, reprodus în buclă.
Alice On & Off e un film pe care îl încasăm în bloc, de la prima imagine până la ultima. Imposibil altfel. Proiectul pare făcut cu gândul necesității ca spectatorul să petreacă o oră și jumătate privind la suferință, abuz, traumă – dar nu e sigur dacă această privire e emancipatorie sau grea de vină. În ansamblul său, documentarul românesc de astăzi pare tot mai prins între o extremă narcisistă (filmul ca dezvăluire a unui eu banal) și una voyeuristă (filmul ca exhibare a unui celălalt vulnerabil). În titlul de față, confuzia e mare, iar dilema pare insolubilă. Tocmai din această teamă de a fi expus o viață fragilă în ochii străinilor, Isabela Tent alege să încadreze materialul spunând că povestea lui Alice e, de fapt, și povestea ei însăși. Idee complet ratată pentru că, în loc să mai restabilească echilibrul etic între cel ce filmează și cel ce este filmat, apare ca tentativă oportunistă de a se agăța de o dramă a altuia, livrându-ne o cheie de interpretare deja știută.
Optând pentru a face acest film în această formă – una în care camera privește cu determinare chinuiala existențială a celuilalt –, Tent aruncă în irelevanță chestiunea identificării cu propriul subiect (care, desigur, poate fi un motor valabil pentru creație). Însă filmul e nevoit să trăiască cu metoda sa, care este fatalmente una contradictorie: între binele potențial al proiecției pe un ecran mare și binele concret al unui ajutor direct față de protagonistă, cert e că prima variantă nu se impune neapărat de la sine. Există o întreagă tradiție, chiar și în filmul documentar, a non-asistenței persoanelor aflate în pericol, însă, privind la destrămarea vieții lui Alice, distanța instaurată de abordare ridică niște semne legitime de întrebare: unde e Alice acum, în timp ce echipa filmului participă la Q&A-uri? Și s-ar fi putut oare face rabat de la meritele artistice ale filmului, de la acest conținut hardcore pe care ni-l înfățișează, în numele salvării lui Alice cu orice preț?
Evident, sunt întrebări pe care filmul însuși le ațâță – și pe care eu însumi le pun de dragul discuției, fiindcă știu că realitatea e mereu mai complexă, iar ipostaza salvatorului nu e neapărat dezirabilă. Anul trecut, un alt film foarte interesant, Mrs. Buică al lui Eugene Buică, ne punea față în față cu o situație incomodă și chiar incontrolabilă, asigurându-ne un acces privilegiat în sânul intimității pestilențiale a unui cuplu trecut prin viață. Dar ecuația e mai delicată aici: Alice e abia la început, însă deja prinsă într-o existență căreia s-ar putea să nu îi intuiască toate consecințele. Pe măsură ce anii trec, Alice se maturizează – în timp ce ex-consortul pare tot mai infantil, un copil burduhănos perfect incapabil să își asume responsabilitatea pentru actele comise –, sprijinind financiar viața acestui bărbat și a copilului din sesiuni de videochat. O tot vedem printre țări (trăiește o perioadă în vestul Europei), mătăhăindu-se cu o cușcă de câine prin autocare și scări de bloc prost iluminate, în timp ce corpul ei în permanentă evoluție rămâne, în esența sa, tot mai frijit și mai obosit de condamnarea la un trai precar.
Alice On & Off e un film încropit la limită, în funcție de perioadele în care Tent s-a intersectat cu subiecții săi. De-a lungul anilor, aceste perioade reținute în film nu sunt, de fapt, atât de multe. Rezultă o narațiune plină de goluri și de momente „tari” cărora li se cere să explice, să edifice mulțumitor un parcurs fără îndoială mai complex și mai sinuos. De unde și alternanța între secvențe de observație și interviuri pentru cameră, menite să mai recupereze din timpul pierdut și să ofere pe repede-înainte un rezumat al celor întâmplate (structură rezumată perfect de copil, atunci când zice, la cameră, „ne vedem în episodul următor”). Din toată această arhitectură șubredă ceva, în detalii, rămâne nespus, mereu fugitiv – în timp ce imaginea de ansamblu capătă un fel de grandoare tenebroasă, cu posibilitatea fericirii devenind tot mai îndepărtată pe măsură ce anii trec. Dar există un suspans la mijloc – suspansul de a vedea în ce direcție o vor mai apuca lucrurile. Între timp, din această uniune, copilul prinde să se transforme într-un tânăr matur și serios, pe care – în cea mai dură secvență a filmului – parcă se înscriu live urmele tuturor certurilor și acuzelor dintre părinți. Poate că acest film îi va servi, în primul rând, lui, atunci când va încerca să urce în amonte pe cursul traumei intergeneraționale.
