O fată blondă cu ochi albaștri își plimbă repede degetele pe butoanele unui instrument care pare cunoscut. Seamănă cu un acordeon, dar nu-i chiar asta - n-are clape. Instrumentul e o harmoșca, adică o armonică, pe limba rușilor lipoveni. Alexandra Listrat (15 ani) e lipoveancă din Sarichioi, Tulcea, o comună aflată pe malul Lacului Razim, nucleu al comunității lipovenești din Dobrogea.
Prima oară o ascult pe Alexandra cântând la harmoșca dintr-o fereastră de Zoom, într-o după-amiază de primăvară pandemică, în care începe proiectul Crescut pe muzică. Își acompaniază instrumentul cu vocea - cântă în rusa lipovenească despre o poveste de dragoste neîmpărtășită. Din celelalte căsuțe ale aplicației o privesc emoționați vreo 15 adulți, copii și adolescenți - particpanții în proiect și trainerii lor.
Crescut pe muzică va fi o expoziție online, creată de 21 de tineri artiști populari - fie ei copii sau nepoți de lăutari, dansatori sau pur și simplu pasionați de tradiție, așa cum e Alexandra. Proiectul a pornit de la ideea că nu prea există pe net informații interesante despre folclor pentru cei tineri - așa că preia muzica, dansurile și poveștile direct de la cei mai proaspeți păstrători ai tradiției. Până la vernisajul de pe 15 august, tinerii lucrează în ateliere cu șase specialiști în domenii relevante: etnomuzicologie (Bogdan-Mihai Simion), fotografie (Andreea Câmpeanu), film documentar (Claudiu Mitcu), scriere creativă (Vera Ion), jurnalism (Delia Marinescu) și media literacy (cu autoarea acestui articol).
Pentru proiect, Alexandra a fost recomandată de Pimon Bejenaru, un personaj binecunoscut atât printre pasionații de folclor de la noi, cât și printre turiștii fermecați de Sarichioi, care-l surprind uneori cântând. Pima, cum îi spun apropiații - inclusiv Alexandra - și-a petrecut toată viața culegând cântecele lipovenești. Unele vin de demult, din Rusia secolelor XVI și XVII, de unde au fost goniți de Petru cel Mare și Ecaterina a II-a pentru că n-au vrut să accepte europenizarea. (O parte dintre ei s-au așezat în Dobrogea de Nord, pentru că apele din zonă le-au permis să-și reia îndeletnicirea tradițională de pescari.) Alte cântece s-au născut în lumea lor „cea nouă”, din prigoană, din dorul de țara-mamă sau din alte îndurerări lumești.
Alexandra Listrat s-a apucat de muzică pentru că l-a descoperit pe Pima cântând în filmările de la nunta părinților ei. L-a ascultat de atât de multe ori, încât îi memorase aproape toate melodiile. Îl credea un star inaccesibil, așa că, în clasa întâi, când a aflat de la un coleg că e profesor la ei în sat, n-a stat pe gânduri: voia și ea să învețe muzică de la el. Mai avusese un mic acordeon în copilărie, de care „trăgea” fără să știe să cânte, așa că a prins repede drag de harmoșca.
Diferența principală dintre harmoșca și acordeon e că cea dintâi are cam 30 de clape rotunde (arată ca niște butoane), pe când acordeonul are clape de pian. Bașii sună altfel la harmoșca. Fiecare armonică are sunetul ei și nu-s toate potrivite pentru orice melodie, astfel încât muzicienii cară după ei mai multe la fiecare cântare - Pima Bejenaru, de pildă, are vreo 5-6. Și, apoi, explică Alexandra, harmoșca ține de tradiție: „nu prea poți să cânți o melodie în rusă la acordeon cum cânți la harmoșca, e mai specific rusească”.
Prin clasa a patra, Alexandra și-a dat seama că a început să se descurce cu clapele, pentru că reușea să reproducă aproape orice melodie după ureche. Anul ăsta a deprins și bașii. „E mult mai frumos. După atâta muncă a venit și momentul ăla al victoriei, când îți dai seama că ai reușit să faci ceva ce ți-ai propus.” A descoperit, între timp, că a învăța un instrument e un proces care nu se oprește niciodată. Poți să și modifici melodiile, să nu le cânți ca toată lumea, să le faci pe placul tău. Ea are mereu emoții înainte să cânte, dar i se par un lucru bun - înseamnă că are și pasiune pentru ceea ce face. „Trebuie să-ți fie un pic frică. În momentul în care urci pe scenă te deconectezi de tot și termini melodia aia atât de repede și apoi vezi oamenii atât de fericiți.”
În Sarichioi sunt patru oameni care știu să mânuiască harmoșca, iar Alexandra e singura fată. „E un pic ciudat, dar, într-un fel, pot influența și alte persoane într-un scop bun - să vadă că, dacă ești fată, asta nu-nseamnă că nu poți face acel lucru.” A avut și momente în care s-a descurajat, însă Pima a îndemnat-o să repete: avea încredere că atunci când o să-i iasă o să fie foarte fericită. Și avea dreptate, spune Alexandra. „Explică atât de frumos și nu se enervează, chiar dacă tu nu pricepi. Stă acolo și-ți explică până prinzi care-i ideea.”
Acum, profesorul repetă un grup de copii de două ori pe săptămână, pe care-i învață cântece tradiționale - Alexandra crede că ar putea fi mult mai mulți din comunitate, însă, din ce știe ea, școala nu l-a invitat niciodată să le vorbească celor mici despre muzica lor. Pentru proiectul Crescut pe muzică, Alexandra i-a luat un interviu lui Pima și a aflat că a rămas orfan de mic și că a trăit și-n sărăcie cruntă, ca să-și permită instrumentele și să continue să culeagă cântece de la lipovenii bătrâni. „Probabil că nu știe nimeni din satul ăsta prin câte a trecut. Iar, cel mai probabil, dacă nu ar fi fost acest proiect, eu n-aș fi avut niciodată ocazia să-l întreb despre el.”
Satul, spune Alexandra, s-a schimbat - majoritatea lipovenilor din Sarichioi au renunțat la pescuit și se ocupă de construcții; la fel ca în multe alte zone rurale, mulți dintre ei au plecat în străinătate. Comunitatea mare de lipoveni din România face eforturi ca să-i încurajeze pe tineri să-și păstreze cultura și limba, prin tot felul de concursuri: de recitat poezii, de religie ortodoxă de rit vechi, de cântări religioase - toate în limba comunității.
Rusa lipovenească, explică Alexandra, nu e cea care se vorbește în Rusia zilelor noastre - are împrumuturi din turcă și cuvinte din limba română, rusificate. Sora ei mai mică vorbește și rusa contemporană, învățată din clipuri de pe YouTube, însă folosește multe cuvinte pe care Alexandra nu le înțelege. Între timp, în Sarichioi, „românii au început să se acomodeze mai mult cu limba rusă decât noi cu ei”.
Când vorbim, la început de iulie, Alexandra așteaptă să afle dacă a intrat la liceu la Tulcea. O întreb ce le-ar povesti viitorilor ei colegi despre comunitatea din care provine. Tradițiile ei preferate, îmi spune: cele de Paște și de Crăciun.
Paștele lipovenilor începe cu o zi înainte: la 11, staroverii din Sarichioi merg la slujbă, care se numește „sacelnic” (post negru). La 3-4 se întorc acasă și au voie să mănânce cu ulei. Revin la biserică la 10 seara, iar la 12 îi dau ocol, cântând „Hristos a înviat”. Poate momentul ei preferat e cel în care se cântă Canonul Paștilor. „De fiecare dată îmi dau lacrimile. E o bucurie din aia sufletească atât de mare.” După slujba de noapte, care ține până pe la 2-3 dimineața, urmează câteva ore de somn, iar apoi revenirea la biserică pe 5, în zorii zilei, pentru sfințirea ouălor și a cozonacilor. E și obositor, recunoaște Alexandra, însă, după 40 de zile de post, pe care unii îl țin complet fără ulei, sărbătoarea e o mare bucurie după o îndelungă așteptare.
După masa în familie din ziua de Paști, Alexandra se duce „la clopote” - săptămâna sărbătorii e singura în care credincioșii au voie să tragă clopotele bisericii. Nu le tragi de sfoară, explică adolescenta, ci de niște manete. Fiecare are un sunet diferit, iar împreună le poți îmbina într-un soi de cântec. Alexandra a învățat să sune clopotele cântând la chitară, tot de la Pima Bejenaru - prima dată la biserica de rit străvechi din Sarichioi, apoi la cea de rit vechi.
Crăciunul lipovenilor se deosebește de cel al românilor prin faptul că cei dintâi au un singur colind, bisericesc, cu zece strofe. După slujbă, toți credincioșii se adună în „crîlîs” (strană), în mijlocul bisericii, și îl cântă într-un glas - cele mai impresionante sunt vocile bărbătești puternice. După ce mănâncă în familie, copiii din sat pleacă la colindat în hainele de biserică. Pentru fete, asta înseamnă batic, bluză cu mâneci largi și fustă până în pământ, iar la brâu „pois”-ul cu ciucuri la capăt - simbolic, acesta marchează granița dintre jumătatea „curată” a corpului (cea superioară) și cea necurată, inferioară. Se cântă pe opt „glasuri”, opt stiluri diferite în fiecare grup de colindători.
Pe vremuri, știe Alexandra de la bunica ei, doar băieții cu binecuvântarea preotului puteau ieși la colindat. Plecau 3-4 grupuri de la fiecare dintre cele două biserici și trebuiau să meargă la toate casele de pe străzile care le fuseseră repartizate. Acum, zice ea, unii copii se orientează după casele mai frumoase, de unde speră să primească mai mulți bani. „Eu nu merg după principiul ăsta, pentru că fiecare este om și are dreptul să se bucure”.
Tradiția spune că ar trebui să se colinde și de Anul Nou pe rit vechi, pe 14 ianuarie - colindătorii aruncă cu grâu, care simbolizează belșugul și bunăstarea. Datina nu prea se mai păstrează în zilele noastre, pentru că, de cele mai multe ori, de Anul Nou copiii din sat sunt la școală. O altă tradiție aproape pierdută în Sarichioi e „maslenița”, săptămâna brânzei, cea dinaintea începerii postului Paștelui și ultima în care oamenii mai pot cânta pe stradă.
De ce ține o adolescentă de 15 ani, care vrea să devină medic, atât de mult la tradiție? „Simt că asta ar trebui să facă toată lumea. Probabil, într-un fel, totul a venit de la biserică. Mergând în fiecare duminică, are ceva asupra mea. Și simt eu că trebuie să fac asta, mai ales că avem și cu ce să ne mândrim. Dar n-o facem - și e păcat. În maxim 10 ani, dacă n-o să fie cineva care să povestească și altor persoane, să vină să vadă tot ce-i aici, o să se piardă cu siguranță. Și sper să nu fie așa.”
