Există vreun cuvânt mai mare decât alinare? Unul care să-nsemne mai mult decât sfârșitul durerii, dar și consolarea că durerea s-a dus?
Alinarea ca o iertare.
Genul ăsta de alinare a făcut valuri pe tot cuprinsul Statelor Unite în noiembrie, după ce 72 de milioane de americani au votat în timpul celei mai grele pandemii din istoria SUA - unii au stat la cozi de zeci de ore - ca să-i dea afară pe Donald Trump și Mike Pence din instituția președinției, înlocuindu-i cu vicepreședintele Joe Biden și senatoarea Kamala Harris.
În sfârșit, avea să se termine.
Preț de cinci ani și pentru mai bine de jumătate din țară, Trump a fost un flagel al angoasei și al suferinței. Nu din cauza părului său sau a prostului gust. A vulgarității. A limbajului de măcelar sau a lăcomiei fățișe.
Ci din cauză că, preț de aproape cinci ani, Trump a condus cu triumfătoare cruzime: a închis copii în cuști; i-a expulzat pe cei mai vulnerabili locuitori ai Americii; a pornit procese ca să le ia oamenilor accesul la servicii medicale în timpul unei pandemii; a încurajat polițiștii brutali să bată deținuții și mai tare, le plătește el facturile la avocați, așa s-a lăudat.
Epoca lui a fost una de jubilare la durerea altora.
Dar să nu ne pripim. În loc să aplaude rezultatele voinței democratice, Trump, firește, acuză fraude. De luni de zile, Trump a avertizat că dacă „pierde” o să susțină că alegerile au fost furate, iar acum fix asta face. „Falsificat” e noul lui cuvânt preferat.
Nu contează că Trump n-are nicio dovadă că s-ar fi petrecut vreo fraudă. Sau că, până acum, peste zece dintre procesele lui la tribunal, care afirmau existența voturilor fraudate, au fost anulate din lipsă de dovezi. Nu-i ăsta scopul real al acestor procese - să stabilească adevărul. Trump deschide procese la fel ca orice publicitar: ca să împută ciclul de știri și, prin insinuări și repetiție, să ajusteze realitatea ca să se muleze pe nevoile lui.
Și la fel cum scopul proceselor nu a fost să ceară daune, rolul investigațiilor și al liniei telefonice de raportare a fraudelor deschisă de Partidul Republican nu e, firește, găsirea de dovezi, ci mai degrabă încetățenirea acelei putori în ciclul de știri.
Faptul că William Barr, întâiul om al legii din țară, investește jocul cu sigiliul de aprobare al Departamentului de Justiție chiar e o veste proastă, care a contribuit la menținerea cazului absolut de necâștigat al lui Trump în atenția mass-media. Până și propriul său Departament al Securității Naționale a afirmat că au fost cele mai libere și mai corecte alegeri din istoria modernă. Cu toate astea, printre mulți americani persistă următoarea atitudine: dacă au loc cercetări clar e semn rău și ar trebui să așteptăm rezultatele lor.
Între timp, Trump rămâne ferm pe poziții: „Nu recunosc NIMIC.”
Așa că iată-ne la două săptămâni după niște alegeri câștigate cu aproape șase milioane de voturi din mai mult de 150 de milioane de buletine validate, fără nicio dovadă de voturi fraudulente - și, cu toate astea, un procent impresionant de americani crede până-n măduva oaselor că alegerile au fost falsificate, pentru că președintele, ca un manipulator abil al mass-media ce e, a făcut această fantezie posibilă. Într-adevăr, 70% dintre alegătorii republicani cred că alegerile din 2020 n-au fost nici libere, nici corecte.
În același timp, în vreme ce SUA ajunge la finalul celei de-a zecea zile consecutive cu mai mult de 100.000 de cazuri noi de COVID-19 pe zi, aproape 40% din populația țării crede că și asta este fals.
***
Dacă crezi în fapte și dovezi sau în orice arată a adevăr, epoca Trump a fost epuizantă psihologic. Încă din prima zi, Trump și-a arogat dreptul de a da cu flit celor pe care Karl Rove i-a numit odată „comunitatea care se bazează pe realitate”. „Lumea nu prea mai funcționează așa”, i-a explicat Rove unui reporter la începutul anilor 2000. „Acum suntem un imperiu, iar când acționăm, ne creăm propria realitate. Și în timp ce tu studiezi realitatea aia - judicios, așa cum o faci tu - noi acționăm din nou și creăm alte noi realități, studiabile și alea, și așa se așază lucrurile.”
Mandatul lui Trump a fost un studiu asupra a ce se întâmplă când un singur om folosește abordarea asta în toate. Izvorul lui de minciuni a fost nesecat - vreo 20.000, conform unei numărători. A mințit cu privire la pericolele coronavirusului și la dimensiunile propriilor adunări. A mințit că are un plan să „repare serviciile medicale” și i-a mințit pe americani pe tema naturii proceselor lui împotriva reformei lui Obama pentru sănătate (procesele continuă, în timp ce peste 11 milioane de americani au ieșit pozitivi la testele de COVID-19). A mințit despre ce impozite a plătit. A mințit despre cât e de bogat. A mințit despre scutirile de taxe de care a beneficiat. A mințit despre vreme, a mințit despre climă; în anumite perioade, a mințit de mai mult de o sută de ori pe zi. Gândiți-vă că cea mai vizibilă persoană din lume - și poate cea mai limbută - a saturat aerul cu minciuni.
Când era confruntat cu chestii pe care tocmai le zisese, când cuvintele rostite de el întreceau o măsură, ceea ce se-ntâmpla aproape zilnic, Trump nega, afirma că ceea ce spusese era o glumă, spunea că nici măcar n-a zis așa ceva, indiferent dacă fusese înregistrat sau nu. Și până se dădea de urma minciunii, în gaură de șarpe, și se ajungea la ultimul bastion de apărare - n-am zis asta, stai așa, avem înregistrarea, te-am prins! - o minciună nouă, mai mare, diferită, era încărcată și catapultată în peisajul mass-media american, prin intermediul aspersorului gigantic care a fost portavocea lui Trump din Dealul Capitoliului: feed-ul lui de Twitter.
Trăim cu toții într-o lume în care trebuie să observăm fenomenele, ca să discernem ce e și ce nu e sigur, în cine putem să avem sau nu încredere. Ce e și ce nu e adevărat. Volumul și frecvența minciunilor lui Trump în sine - ca să nu mai vorbim de mizele lor, căci n-a mințit doar despre numărul participanților la adunările lui, ci și dacă a încurajat sau nu violența - i-au menținut pe mulți americani într-o continuă stare de alertă. Viața și siguranța lor erau în joc.
Una dintre marile surse de alinare, deși de scurtă durată, a fost că toată agitația asta constantă avea, în sfârșit, să scadă. Dar acea lună de miere a speranței deja s-a terminat. Există deja zvonuri despre o candidatură în 2024, care ar începe, fără doar și poate, pe 21 ianuarie. Sau despre un nou post TV, care poate nu i-ar atrage toți votanții, dar cu siguranță ar prelua o bună parte din ei. Ce-i cu sunetul ăla, pe care-l auziți dinspre America? E disperarea învingătorilor din aceste alegeri, care-și dau seama că 70 de milioane de concetățeni de-ai lor au votat să-i mențină în starea asta de precariat. Unii dintre cei care l-au votat pe Trump chiar se bucurau de frica asta, pe care o provoca cu voioșie. Conducerea lui, care venea la pachet cu un stil onctuos, de căcat, nu era un defect, ci un punct în plus, pentru unii dintre alegătorii lui Trump. Atitudinea asta i-a contaminat demult pe cei care au urcat alături de el. Era îmbibată din plin în rânjetul pe care l-a afișat Secretarul de Stat George Pompeo zilele trecute, când a fost întrebat cum va fi să lucreze cu președintele ales Biden: „Tranziția la al doilea mandat al președinției lui Trump va fi lină”.
Pentru că o lovitură de stat e mortal de amuzantă.
***
Va dura ani de zile să înțelegem prețul curent al acestei epoci a minciunii. A trăi în America - sau chiar a fi doar vag conectat la Statele Unite, adică a te afla în preajma unui radio - a însemnat să fii atins de minciunile astea. Au invadat fiecare celulă a Pământului precum fluorocarburile, iar măcar că acum o să plece Trump de la Casa Albă (nu poate să rămână, dincolo de scenariile apocaliptice, e imposibil din punct de vedere legal) - sau o să fie condus afară de serviciile secrete - vom afla fix cât de mult au să dureze.
Minciunile lui deja au provocat morți, măcar atâta lucru e clar. Un studiu recent arată că sursa principală de dezinformare despre coronavirus a fost președintele Statelor Unite.
Comparați cu primul discurs public susținut de Joe Biden și Kamala Harris, în care amândoi au mulțumit voluntarilor și partenerilor de viață, după ce majoritatea posturilor americane de știri i-au declarat câștigători. Iar apoi au avertizat America despre zilele grele ce au să vină, despre lupta care se va da. Ceva ce Trump n-ar fi fost niciodată în stare să zică.
Trăim într-o epocă a adevărurilor incomode. Sunt la fel de incontestabile ca gravitația. Temperatura lumii crește, drept urmare, populațiile sale s-au pus în mișcare - și deși se văd la orizont vaccinurile, un virus ucigaș, transmis prin aer, continuă să facă ravagii. Săptămâna trecută, 185.000 de oameni au fost diagnosticați cu COVID-19 într-o singură zi: mai mult decât numărul total de infecții din Suedia, de la începutul pandemii. Adevărurile astea stau la baza triplei crize cu care ne confruntăm în ce privește clima, naționalismul feroce stârnit în întreaga lume - pentru că frica e întrebuințată întotdeauna pentru a închide granițele - și modul în care combinația celor două a accelerat ascensiunea principiilor revanșarde ale rasismului, sexismului și intoleranței.
În ultimii cinci ani, Trump a oferit o vacanță de la adevăruri incomode. Un bilet cognitiv de voie. Virusul o să dispară de la sine. Stați să vedeți, la iarnă o să se facă frig. America e măreață din nou. Există oameni foarte buni în ambele tabere. Cele mai mari scutiri de impozite pe care le-a impus au fost pentru clasa de mijloc. Nicio altă persoană din cameră nu-i mai puțin rasistă decât el. Rasimul structural, nu există. Stați așa un pic, acuș trecem hopul. Atâtea fotografii de la Casa Albă din perioada asta - în care o încăpere plină de bărbați albi se prefăceau că muncesc - au fost, la rândul lor, minciuni. Au spus o poveste despre America care contrazice realitatea de astăzi a țării.
Minciunile lui Trump - modul flamboaiant în care a negat adevărurile incomode - ar fi fost mai puțin eficiente, dacă n-ar fi fost atât de bine croite pe miturile pe care și le-a spus America ei însăși. În poveștile astea vechi și binecunoscute, America e țara tuturor posibilităților pentru cei curajoși și ingenioși. E tărâmul oamenilor buni. Peisajele sale sunt motiv de mândrie și frumusețe. Dacă muncești îndeajuns de mult acolo, poți să reușești.
Foarte puține dintre lucrurile astea mai sunt adevărate azi - și n-au mai fost de ceva vreme. Dacă te naști în sărăcie în America, ai mari șanse să și mori în ea. Dacă te naști de culoare, ai șanse mult mai mari să fii împușcat de poliție sau arestat. Dacă ești sărac sau din clasa de mijloc, plătești impozite într-o proporție mult mai mare decât cei bogați. Iar pământul Americii e foarte bolnav. Mare parte din 2020, o bucată uriașă din el a ars.
Puterea lui Trump ca politician a fost capacitatea lui de a crea o sectă a izolării de aceste forțe. În sensul ăsta, a fost chintesențial american. De la bun început, experimentul American s-a născut din credință și negare. Toți oamenii au fost creați egali, în afară de cei aflați în sclavie, care n-aveau niciun drept și făceau cât trei cincimi dintr-o persoană. În sfârșit, oamenii aveau să fie scopul guvernanților, mai puțin atunci când i-ar fi putut teroriza pe latifundiari, așa că au fost inventate mecanisme precum colegiile electorale.
Ca să devină un experiment de succes, America a trebuit să învețe să recunoască aceste contradicții, să omagieze durerea și suferința pe care le-au provocat celor mulți și să încerce să-și trateze toți cetățenii mai bine. Din această abilitate politică negativă a decurs o extindere a dreptului de vot, a accesului la educație, a posibilităților de a trăi și de a te bucura de viață. Oare e de mirare că cele mai valoroase forme americane de artă sunt traversate de un curent profund de tristețe, o senzație de bucurie în ciuda durerii?
Se aplică și mișcărilor civice. Protestele care au erupt după asasinarea lui George Floyd în iunie 2020 au părut adeseori un proiect artistic colaborativ, îndreptat împotriva abuzurilor uluitoare la care au fost supuse femeile de culoare în America. Au fost pictate ziduri, create pancarte, scandate lozinci, reinventate și scandate din nou. În toiul agoniei a existat bucurie, pentru că așa s-a simțit în grupurile amestecate de americani din stradă, care se ridicaseră împotriva nedreptății. În cele mai bune zile ale acelor proteste, s-a simțit precum iubirea. Un sentiment care, fără doar și poate, i-a însuflețit pe votanți și pe lucrătorii din sistemul electoral - dintre care mulți au lucrat peste program, în timpul unei pandemii - în zilele de pe urmă ale alegerilor.
Și mizele au fost cât se poate de limpezi. Am mai avut președinți rasiști în America, dar n-am mai avut niciodată unul care a refuzat să se descurce mai bine. Care se supăra când i se cerea să se descurce mai bine. Care a făcut apel fără perdea la resentimentele votanților albi - care a detestat ideea că trebuie să aibă loc ispășiri. Trump n-a guvernat, cât și-a petrecut timpul creând o structură elaborată și infinită de minciuni, care a permis adepților lui să mențină dreptul de neîncălcat al celor care s-au născut mai avuți - chiar dacă doar cu puțin mai avuți - de a se simți tot ei nedreptățiți, victime ale unui complot de a li se lua ce li se cuvine. Ăsta a fost adevăratul lui zid.
Cum zidul ăsta de minciuni n-a putut să anihileze complet realitatea, Trump și-a petrecut ani de zile subminând instrumentele de creație a realității: jurnalismul, știința și aparatul birocratic funcțional al administrației publice. S-a pornit zilnic împotriva conspirațiilor statului paralel, a știrilor false, împotriva farselor climatologilor și epidemiologilor. Omul care și-a început campania cu „Doar eu pot să rezolv” s-a transformat într-un președinte ale cărui furtuni zilnice pe Twitter și conferințe demente de presă au continuat de parcă motto-ul lui ar fi fost „Doar eu pot să stabilesc ce e adevărat”.
***
Nu doar America de dreapta își duce viața în spatele unui zid. Din ce în ce mai mulți americani trăiesc în realități diferite față de oamenii cu credințe diferite, mai mulți ca niciodată, din cauza rețelelor de socializare, care s-au strecurat în toate colțișoarele vieții noastre în ultimul deceniu, despărțindu-ne prin ziduri algoritmice care ne arată tot mai mult ceea ce pare că vrem să vedem și să auzim. Datele noastre n-au mai fost niciodată atât de importante pentru ceea ce ajungem să cunoaștem. Printr-o serie de clicuri și postări relaxate, le-am spus companiilor care domină piața de tehnologie exact ce ne place auzim - și, astfel, trăind pe internet, fiecare dintre noi și-a creat o realitate customizată.
Mai mult decât orice alt candidat înaintea lui, Trump s-a folosit de informația asta ca să ajungă țintit la alegători. Nerușinarea - și disponibilitatea lui de a minți - l-au ajutat aici. Mai mult decât orice alt candidat, Trump a fost dispus să spună lucrurile pe care le auzeau oamenii în capetele lor. Nu conta dacă-s misogine, rasiste sau neadevărate. Le-a dat frâu. Apoi, dacă era nevoit, zicea că n-a spus așa ceva - iar ulterior le făcea cu ochiul oamenilor cărora li se adresase. Campaniile pe care le-a susținut și circul guvernamental pe care l-a prezidat s-au transformat într-un carnaval febril de exagerări și stereotipuri, în timp ce minionii lui digitali scoteau pe bandă rulantă meme și insulte la adresa listei lui de dușmani, în continuă creștere. Fotografiile modificate, conturile-marionetă și știrile false au curs în ciclul de știri. Într-un mediu haotic nu-i nevoie să fii consecvent sau coerent.
Chiar dacă crezi că rușii n-au influențat rezultatele precedentelor alegeri din SUA, reclamele și dezinformarea lor au ajuns la un număr uluitor de alegători americani. Și toți le spuseseră platformelor - prin like-uri, clicuri și postări - ce cred, ce-și doresc deja, cum speră să arate realitatea.
Din 2016 încoace, parțial pentru că America și-a ales primul președinte troll, viața cotidiană în țară semăna cu o zi proastă pe Twitter. Câți dintre cetățenii țării s-au trezit că politici cu potențial letal sunt anunțate volubil pe Twitter? Câți funcționari publici de carieră s-au pomenit cu amenințări cu moartea, din cauză că președintele s-a hotărât - pe Twitter - că nu-i convine că iau apărarea statului de drept? În fiecare zi câte-un nou scandal, care se termina cu o formă diferită, dar asemănătoare, de epuizare.
Noi toți, ca americani, am început să reproducem ciclul ăsta infernal în ultimii câțiva ani, în mod special online. Am cancelat și blocat oameni, ne-au încântat exagerările și le-am spus oamenilor, pe ecrane, cu degetele, niște chestii pe care nu le-am fi zis niciodată în persoană, unde-ar fi existat un chip real care să ne dea niște feedback. Am dezvoltat forme de știri din c în ce mai partizane și le-am urmărit cu un devotament demn de o sectă, sincer. Asta nu scuză pericolul constant la care mulți cetățeni au fost supuși de această administrație, prin politici și declarații publice. Dar așa cum Trump a construit o lume bazată pe minciuni și fantezii, la fel a fost - uneori - și efortul de a-i ține piept.
***
Cum ieșim la liman din asta? Cum vom putea vreodată să punem duhul adevărului înapoi în lampă? Într-adevăr, ușurarea pe care o aduc aceste alegeri constituie și cea mai mare provocare a lor. Într-o măsură uriașă, realitatea trebuie reparată în America și pe tot cuprinsul lumii - pentru că multe națiuni de pe tot glob s-au confruntat cu probleme asemănătoare, cu metode tehnologice de distragere și de atenuare a disperării, care consolidează, prin familiaritatea miturilor lor, minciuni proaspete, din cauza cărora ne e mai greu ca niciodată să conviețuim.
Și dacă oamenii pur și simplu vor să audă minciunile?
Nu va fi necesar să schimbăm ocupanții biroului prezidențial, deși e un început uriaș și crucial. Joe Biden și Kamala Harris vor fi nevoiți să se confrunte cu întreg sistemul de dezbinare, care le face americanilor - și cetățenilor din cam toate țările - mai ușor ca niciodată să nu întâlnească idei diferite de ale lor. Va trebui să pună o întrebare existențială: care sunt sursele acestei nevoi de fantezii precum cele vândute de Trump? De ce n-au fost de ajuns părțile lor sinistre, ca să rupă vraja? Cu siguranță cei 72 de milioane de oameni care l-au votat pe Donald Trump l-au auzit spunând și hlizindu-se la remarci rasiste. De ce nu i-a deranjat? Cine le-a zis că e ok să-i privești de sus pentru atâția alții, să faci dintr-o diferență superficială de culoare a pielii - sau gen - o sursă de ridiculizare sau chiar o condamnare la moarte, în unele cazuri? Ce întreține răspândirea acelui virus?
Cât de proastă e educația în America, dacă nu avem un context mai amplu, care să tempereze asemenea aserțiuni de comportament?
Partea dătătoare de speranță a acestei mișcări e că implică imaginația. O minciună este, la urma urmei, un act al imaginației. Un bun mincinos face participarea ușoară, pentru că le oferă celor care-l ascultă material și cârlige narative, consolidând apoi minciuna cu alte minciuni adiacente. Negarea unor adevăruri incomode într-atât de flagrante precum cele negate de Trump necesită un efort uriaș de imaginație. Poate că nu-i la fel de obositor sau periculos ca și a le rezista, dar e nevoie de forță, voință, dedicare: toate lucrurile de care are nevoie America în acest moment.
Speranța a răsărit în Statele Unite, pentru că Joe Biden și Kamala Harris încearcă să spună o poveste despre țara în care oamenii care-au votat împotriva lor - sau, cel puțin, nu cu ei - se pot vedea. Nu e un apel la rasiști violenți, ci, mai degrabă, o încercare de a valorifica puterea fanteziei pe care le-a servit-o Trump, în timpul acestei guvernări și campanii, și de a-i invita pe acești votanți să-și imagineze ceva un pic mai bun. Mai mare. O națiune mai puțin dependentă de pedeapsă și răzbunare și separatism. Una care poate recunoaște că suferința nu e semn de slăbiciune, ci de viață - de luptă.
Reușita tentativelor lui Biden și Harris de a readuce decența în viața publică va depinde parțial de partidul Republican - care s-a revelat drept organizație alb-naționalistă prin Trump. Dacă acesta va recunoaște că există un avantaj în a ține piept iureșului de miniciuni care au catalizat ascensiunea lui Trump la putere. Știm cu toții că uriașa portavoce, fluviul nesecat de minciuni al lui Trump n-o să amuțească. Are nevoie de atât de multă atenție, privirea lumii întregi s-a dovedit insuficientă. Renunță o persoană de genul ăsta la lumina reflectoarelor? Sigur că nu. La ora la care citiți asta, cu siguranță îi va fi ieșit un nou șir de minciuni pe gură, oferind o portiță - de ieșire din momentul prezent posibil, mai amplu, înapoi către fantezia aia pe care a creat-o cu atâta rigurozitate. Vacanța de la realitate nu trebuie să înceteze, va spune povestea aia. E nevoie de o doză sfâșietoare de efort ca să-ți imaginezi că oamenii vor refuza s-o mai creadă.
John Freeman, fost editor al prestigioasei reviste Granta, editează Freeman's, o antologie bi-anuală de texte inedite, scrise de cei mai captivanți scriitori ai momentului. În cel mai recent număr regăsim abordări asupra subiectului puterii în zilele noastre, de la banalitatea violenței pe care o învățăm în copilărie, la modul în care a mersul pe stradă necesită o demonstrație de putere. De la Aminatta Forna și Margaret Atwood la Edouard Louis, Elif Shafak, Aleksandar Hemon și Leila Slimani, în paginile sale poți descoperi poeți, romancieri și eseiști în plină forță.
Textul a fost tradus din limba engleză de Ioana Pelehatăi.
Imagine principală de Brett Sayles, via Pexels.
