Azi au loc alegerile parlamentare din Marea Britanie, ale căror rezultate pot influența nu doar deznodământul Brexit-ului, ci și pulsul unei Europe tulburi. În contextul ăsta, în care ne e greu (sau incomod) să ne imaginăm cum ne-ar fi într-un continent al granițelor din ce în mai închise, Raluca Nagy își amintește cum a trăit pe propria piele toate schimbările de dinaintea intrării României în UE, până la votul de azi, via referendumul pentru Brexit.

 

Înainte de 1 martie 2002 nu a trebuit niciodată să mă dezbrac în pielea goală fără că eu să consimt la lucrul ăsta. În cămăruţa albă şi încuiată, poliţista, sau vameşa, sau ce-o fi fost, care îmi vorbea tot timpul că să-mi distragă atenţia, m-a pus să-mi dau jos mai întâi haina, pe urmă puloverul, pe urmă pantalonii, şi în timp ce scoteam de pe mine fiecare articol de îmbrăcăminte, în timp ce ea pipăia şi căuta prin buzunare fiecare haină, mi-am dat seama că de fapt trebuie să mă dezbrac de tot. Mi-am scos chiloţii cu stângăcie, aşa cum faci la ginecolog. Eram jenată, tot eu.

Primăvara a început la fix în 2002, 1 martie s-a nimerit să fie frumos şi însorit; ne-am trezit târziu pentru că am stat la taclale până la 8 dimineaţa, se făcuse deja foarte lumină. Venisem să o vizitez pe prietena mea care locuia în Århus, un orăşel studenţesc cochet şi liniştit; Danemarca îmi părea făcută din lego (cred că le-a fost uşor să-l inventeze), o versiune ceva mai adultă a unui orăşel al copiilor.

Mă bucuram că în sfârşit putusem să ies din ţară şi să intru în altele fără cozi pe la consulate şi bagaje desfăcute la fiecare vamă şi numărat de bani şi controlat până la ultima şosetă. De la 1 ianuarie se scoseseră vizele turistice pentru cetăţenii români care mergeau în ţările UE, în vederea aderării noastre care avea să urmeze.

De la Århus m-am întors la Copenhaga şi am luat-o spre Malmö; de mare lucru nu mi-am dat seama până nu m-am trezit, pentru prima dată în viaţă, într-o celulă. Eram închisă într-o cameră cu pereţii albi (scrijeliţi pe alocuri în diferite limbi) şi o băncuţă la fel de albă; nu aveam nimic la mine şi pe nimeni şi nu ştiam ce se întâmplă afară. Cred că abia atunci am înţeles puţin cum trebuie să fie privarea de libertate.

Când am rămas complet goală, femeia m-a pus să flexez genunchii ca să se poată uita dacă nu am nimic lipit pe talpă. Cred că atunci m-am simţit prima dată ca un cal.  După ce am stat în albul generic al celor patru pereţi pentru ceea ce mi-a parut o veşnicie, am fost escortată înapoi la maşina în care traversasem podul şi care, sub ochii mei, a fost controlată până la ultimul artefact. Mi-au cotrobăit inclusiv printr-un caiet cu tot felul de scrijelituri de-ale mele, la care femeia în uniformă s-a uitat atent, pagină cu pagină. Apoi am plecat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, lăsând în urmă Podul Øresund.

După aproape cinci ani, pe 14 decembrie 2006, asistam live la intrarea României în Uniunea Europeană. Aderarea se făcuse sub ochii mei, între drumurile dus-întors Bucureşti-Bruxelles pe care le tot făceam din toamna lui 2002. Un prieten foarte bun care pleca şi el în Italia mi-a pus atunci întrebarea celebră a lui Moromete, „Niculae, unde mergem noi, domnule?”, şi-am cam râs creţ amândoi.

Am văzut anunţul cu sărbătorirea aderării României şi Bulgariei (de la începutul procesului de aderare toată povestea fusese tratată „la pachet” cu bulgarii) pe Hotnews; m-am întrebat atunci cum de la Bruxelles nu s-a făcut tam-tam, pe niciun mailing list, pe nici un grup Yahoo (reţelele de socializare erau încă incipiente, eu am intrat pe Facebook abia în primăvara lui 2007, când eram deja bine intraţi in UE). Cum de tramvaiele alea frumoase din Bruxelles nu fuseseră pictate cu „România simply surprising” sau mai recent răsăritele bannere portocalii pe care scria mare că de la 1 ianuarie 2007 România intră în Uniunea Europeană?

M-am gândit că ar fi frumos să mă duc la ceremonia oficială,  pentru că eram oricum la Bruxelles şi pentru că aveam timp, iar petrecerea mai era şi la cinci minute de unde stateam. Pe la ora 11, am ajuns totuşi în piaţeta al cărei nume e dat de Biserica Madeleine; să fi tot trecut pe acolo de vreo o sută de ori, nu remarcasem că există o biserică. Orban (al nostru, nu al ungurilor) tocmai cobora dintr-o maşină, mi s-a părut extrem de modest şi timid. Cum putuseră să-l facă comisar al „multilingualism”-ului?

În faţa celor două scene instalate nu era foarte multă lume; erau în schimb mulţi tineri flamanzi cu şepcuţe albastre şi mă întrebăm ce-or cauta acolo şi ce legătură aveau cu toată povestea. Mai târziu am aflat că ei, elevii unei şcoli din oraş, au ajutat la organizarea evenimentului.

Lumea distribuia sau agita steguleţe şi aştepta cu nerăbdare să apară somităţile, pe un fond muzical vesel şi într-un frig pişcăcios, în premieră pentru iarna pe care încă n-o simţisem. A început „festivitatea” şi din spatele scenei au apărut, rând pe rând: Barroso, Rehn, Băsescu, Tăriceanu şi bulgarii.

Am văzut pe ecranele televizoarelor instalate pe cele două scene multe stele verzi - galbene pe fond albastru. Eforturile „vesticilor” de a spune multe fraze în română şi bulgară erau hilare, apoi Barroso a concluzionat artistic „Welcome back to Europe” şi „Welcome home”. Băsescu a vorbit despre sacrificiile pe care au trebuit să le facă românii în cei 16 ani de tranziţie. Îmi veneau în minte imagini din primăvara lui 2003, când mă întorsesem la Bucureşti după primul calup îndelungat de Bruxelles şi mă izbiseră în plex staţiile de tramvai cu oameni zgribuliţi, zloata, oraşul chinuit de o iarnă şi o tranziţie prea lungi. 

Pe urmă, Barroso şi Rehn au dezvelit o hartă gigantică a Europei, portocaliu pe fond albastru, din turtă dulce, şi preşedinţii celor două ţări nou-venite au adăugat la ea două bucăţi în formă de România şi Bulgaria. Apoi ne-a cântat trupă Sistem, veselie şi antren. Deja îmi era frig, aşa că am acţionat foarte elegant şi n-am mai stat să ascult şi trupa din ţara vecină şi prietenă, nici măcar să gust din turta dulce care era ţara mea. 

Mi s-a părut istoric şi în acelaşi timp atât de inutil tot ce se întâmpla. Probabil că după ce stai atâţia ani şi te uiţi de după gard, când eşti poftit în sfârşit în grădină e prea târziu să te mai poţi bucura. Din 2002, de când plecasem la Bruxelles, permisul meu de rezidenţă era hotărât an după an la comuna de care aparţineam. Parcă cu fiecare toamnă cu care ne-am apropiat de 2007, birocraţia mi s-a părut mai mai puţin absurdă şi umilitoare decât precedenta. Nici uşurinţa cu care am obţinut un job în 2007 n-a fost întâmplătoare, aderarea practic a anulat birocraţia sau cel puţin a simplificat-o foarte mult; apartenenţa la Clubul select al europenilor a devenit status quo.

Eram ca pe Xanax. Alice în Ţara Minunilor din turtă dulce. Life in plastic is fantastic.

Am tresărit o singură dată, când o prietenă sârboaică a avut nevoie de viză doar ca să vină la mine în vizită.

În februarie 2010, am primit o scrisoare roz, de crezusem că e o Valentină, de la aceeaşi comună care mă alergase la început ce pe hoţii de cai: mi se propunea cetăţenia belgiană. N-am stat să mă gândesc prea mult, calul de dar şi alea, am luat-o ca pe încă o diplomă la CV; m-am prezentat la Poliţie cu certificatul de naştere şi o scrisoare de intenţie. În 2010 au avut loc alegeri federale şi aşa am aflat că între timp devenisem cetăţean belgian, pentru că am primit convocare la vot, iar străinii votau doar la locale.

Ce face omul după ce-şi ia diploma? Trece la altceva. Aşa că Belgia a rămas sedusă şi abandonată, iar la sfârşitul aceluiaşi an am plecat în Anglia unde, în baza noii cetăţenii, nici măcar n-am avut de-a face cu autorităţile.

Prin 2013, un coleg american m-a întrebat, mai în glumă, mai în serios, dacă nu mă căsătoresc cu el pentru viză. Când l-am întrebat de ce eu şi nu o localnică, mi-a explicat cât de avantajoase erau regulile care mi se aplicau mie faţă de orice britanică. Deja nu mai eram un oarecare din clubul select, aveam gold membership.

Double Xanax.

Am avut din nou o vagă tresărire în 2015, când aceleiaşi prietene sârboaice i-a trebuit din nou viză să vină să mă vadă. Mi se părea incredibil. Eu mă fluturam prin toată Europa ca de la Bucureşti la Craiova, iar pentru ea, în atâţia ani, nu se schimbase absolut nimic.

[Fac o paranteză pentru că mi se pare prea important să las pe dinafară plecatul pentru un an la celălalt capăt al lumii, în Japonia; a fost o revenire cu picioarele pe pământul birocraţiei. Din nou vize, înregistrări kafkaeşti la autorităţi locale. Acolo aveam să mă simt din nou, după fix un deceniu, ca un cal. Dar despre asta într-o altă carte.]

În 2016, primăvara s-a lăsat aşteptată. Mi-au îngheţat mâinile pe formularul de rezidenţă permanentă în UK. Mi-a dat prin cap pentru că deja se îngroşase gluma cu Brexit şi m-am gândit să aplic totuşi, pentru orice eventualitate. Erau 85 de pagini de completat, plus nişte documente anexe de o absurditate dincolo de tot ce trăisem până atunci. Mi-am zis că mai bine scriu un roman, că-mi ia mai puţin timp.

În noaptea Referendumului, n-am putut să dorm. M-am trezit din oră în oră. Pe la 4 am văzut rezultatele din Manchester şi m-am posomorât. Deşi majoritare pro-Remain, procentele nu erau suficient de mari ca sa acopere Leave-ul.

A doua zi dimineaţă, am înţeles că pentru divorţuri nu se dă petrecere cu turtă dulce. Aveam senzaţia că dacă aş deschide gura, cel puţin un om din doi s-ar uita urât la mine. Problema cu macro-ul e că n-ai cum să nu-l iei personal, n-ai cum. M-am dus la cafeneaua mea aproape zilnică, am cerut acelaşi latte macchiato ca (aproape) de fiecare dată, am scos cardul să plătesc contactless ca peste tot; dar fata de la bar, pentru prima dată, n-a mai fost draguţă cu mine mult peste prevederile legale, cum era de obicei, ba chiar m-a luat la rost, că de ce nu pot să fiu şi eu ca toată lumea, să cer o cafea normală şi să o plătesc cash...

M-a cam destabilizat reacţia ei; am încercat să nu o pun pe seama rezultatelor Referendumului, poate avea pur şi simplu o zi proastă. Dar n-am reuşit, tot am boscorodit-o. (Cafeneaua s-a şi închis de tot după câteva luni.)

A mai fost o vizită la părinţii unor prieteni, a căror întrebare mi-a rezumat aproape apocaliptic vacumuul de înţelegere al acestui Referendum pentru cetăţenii care l-au performat la paralele: „Tu, Raluca, ce-ai votat?”.

Eu, evident, n-am votat. Nici n-am primit vreo scrisoare surpriză prin care să pot vota la alegerile parlamentare de azi, care încă mai pot schimba lucrurile. Se prea poate să nu prind oricum ziua în care UK va fi cu adevărat afară din UE. Deocamdată îngroș şi eu rândurile celor „trei milioane” de cetăţeni ai altor membre UE în UK, păstraţi de May ca momeală în negocierile pentru accesul la piaţa unică.

Între timp, am văzut şi cum podul de piatră peste Canalul Mânecii s-a cam dărâmat. În aprilie 2017 am traversat cu ferry-ul pe Continent şi am fost controlată pe malul francez cu aceeaşi obstinaţie cinică de acum cinsprezece ani, pe care aproape o uitasem. Poliţiştii nu s-au lăsat înduioşaţi de franceza mea nici cinci secunde. Belgia n-a mai fost deloc asul din Mânecă.

Mi-am dat seama că Moromete greşise, de fapt, întrebarea. Important era, aşa cum fusese de la început în schema noi versus voi, nu unde mergeam, ci de unde veneam. Aşa cum îmi spusese un vameş pe aeroportul Narita, după ce mă trecuse prin tot CV-ul apartenenţelor geopolitice: There is no rest for the wicked.

Foto: Rezultatele votului popular în UK, din 1832 încoace. Legenda: albastru - conservatori, galben - democrați, roșu - laburiști. Sursa: Wikimedia