„Nu mai bea”, i-au spus la urgențe lui Grigore, dar degeaba. Consumul de alcool nu mai este demult o alegere pentru el, cum nu este pentru mulți români care se luptă cu dependența.
Își ține capul proptit de pernă, cu ochii ușor închiși, și încearcă să dibuie ceva pe ecranul spart al telefonului. Vederea lui e foarte proastă. Tremură în patul de lângă mine, dar nu de frig. E sevrajul. Sângele aproape curat începe să-i saboteze corpul. Și după atâta timp, spasmele lui necontrolate încă mă sperie. Decid să îi pun o cană cu bere. Poate, poate i se mai potolește tremurul frenetic. Știu doar că nu e indicat să îi dau bere după calmantul de la prima oră, dar mă cutremură gândul că i-aș putea face mai rău dacă îl lipsesc brusc de băutura cu care s-a ținut ani întregi. De altfel, și doctorul mi-a indicat să procedez așa, cu vreo două zile înainte, când l-am adus de la țară.
„Să nu îi cedeze organismul”, mi-au spus la urgențe. „Îi mai dați așa, un păhărel, din când în când. Să n-o dăm în altele dup-aia.”
A trebuit să-l aducem pe unchiul Grigore la spital la Galați chiar de Florii. Fusese ziua lui și eram deja cu ai mei în drum spre satul în care locuiește, să punem de-un grătar. Să îi mai păcălim pentru o după-amiază singurătatea. Ne sunase să ne spună că în dimineața aceea blestemată se trezise s-o ducă la deal pe Geta, iapa lui, când i s-a prins piciorul în funia cu care urma s-o priponească și a căzut la vale. Tremura deja viguros din pricina lipsei de alcool. Dacă ar fi băut ceva, s-ar mai fi calmat puțin și poate ar fi reușit să ajungă până în deal aproape în siguranță. Dar dacă ar fi băut, iapa l-ar fi respins degrabă.
„Nu pot deloc să pun piciorul în pământ”, se auzea din telefon. „Eu așa durere n-am simțit de când mă știu.”
Am ajuns la el și imediat ne-am pus pe măturat, gătit, strâns, scuturat. Casa era toată o harababură. Piciorul lui era vânăt și umflat. L-am mai luat și eu la rost că așternuturile nu erau schimbate, casa nu era măturată, farfuriile stăteau murdare de o săptămână, împrăștiate prin toată curtea.
„Când să le fac singur pe toate?” mă întreabă încet. „Mă scol de dimineață și plec cu căruța. Mănânc pe unde apuc. Seara duc apă la iapă, îmi mai fac un ou, mă spăl și mă culc. Când să mai am timp și de casă? Tu de ce nu vii să-mi faci un capăt de treabă aici?”.
Cumva am simțit că are dreptate, în același fel în care am simțit că îmi cerea o imposibilitate. De la București nu poți să tragi în fiecare weekend o fugă de vreo 250 de kilometri până la Valea Mărului, ca să-ți usuci oasele de muncă după o săptămână de birou și facultate. M-am întristat și eu, s-a întristat și el și am rămas așa în tăcere. S-a făcut seară și toate frunzele de varză în care își împachetase piciorul, ca să nu-l mai doară, n-au rezolvat nimic. L-am cărat până la mașină, ne-am oprit direct la urgențe și-am rămas până pe la unu noaptea, să i se facă radiografii și să îi fie fixat gipsul.
„Nea Grigore, da’ ce tremuri dom’le așa?”
„De frică, dom’ doctor”.
În timp ce îi punea întrebarea, doctorul a consemnat în fișă starea de ebrietate. Părea că doctorul de gardă vede zilnic astfel de cazuri. Cunoaște alcoolicii de la sat de cum dă cu ochii de ei. Sunt neîngrijiți, slabi, cu pielea bătută de soare, ochii tulburi și mâini muncite. Au părul netuns, obrazul nebărbierit și riduri adânci, premature. Se țin greu pe picioare, au degetele îngălbenite de tutun și ochii nu reușesc să prindă nicio imagine mai mult de-o bătaie de pleoape.
Simptomele și bolile asociate alcoolului nu reprezintă o raritate pentru medicii din țară. În România, conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății din 2016, 1,3% din populația de peste 15 ani este dependentă de alcool: 2% dintre bărbați și 0,6% din femei. Unchiul Grigore este doar unul dintre oamenii consemnați în aceste statistici.
Jumătate din consumatorii de alcool din România prezintă consum de risc, iar prevalența episoadelor de consum excesiv este una din cele mai înalte din Europa. Amploarea fenomenului este mai mare în mediul rural, unde consumatorii frecvenți de alcool reprezintă un procent de 23,6%. În orașe, procentul este de 19,5%.
„Nea Grigore, nu mai bea, dom’le. La 47 de ani să arăți chiar așa! Dă-o-ncolo de treabă! Nevastă ai?”
„N-am, dom’ doctor.”
„Păi și fata a cui e, dom’le?”
„E fata soră-mii, nepoată-mea.”
Fața i s-a luminat. Mereu ține să-mi amintească că-s mândria lui, fata lui. M-a îndrăgit de copil. Știa că mă supără când îmi prindea fața în mâinile lui imense, să mă strângă de obraji. Îi eram dragă fiindcă eram mezină ca el, rea de gură și deosebit de alintată. Deși în tinerețe era cât un munte, imediat ce ajungea de la muncă se punea pe prispă cu mine și frate-miu, să ne jucăm cu cocenii. Ne construia fântâni și case până ne plictiseam. Când se mai ducea arșița în zilele de duminică, ne ducea în deal să batem mingea, să ne fugărim cu vițeii, să ne urce în spate să ne jucăm de-a calul. Toamna ne desfăcea cu cuțitul nuci verzi sau ne urca în căruță și ne ducea la cules de struguri. Primăvara ne făcea prăștii din limbi de adidași ponosiți, să ochim vrăbii cu ele.
Privirea i-a fost mereu blândă. Chiar și acum, după multă însingurare, tot cu ochi blânzi ne dojenește că l-am uitat. Uneori stă pe prispă seara, după o zi de umblat cu căruța prin sat, și mă sună: „Ție ți-oi lăsa toată bătătura de aici, că eu numai în tine am bază.” Nu știu ce bază o avea el în mine, dar îi promit că așa vom face. Că voi avea grijă de bătătura în care a muncit o viață.
Una dintre casele din curte e construită de părinții lui. Cealaltă de bunică-sa, Irina. Aici a deschis ochii, aici și-a trăit tinerețea și tot aici pare că își va găsi și sfârșitul. După ce a făcut liceul la Galați și mai apoi armata la Constanța la Marină, s-a întors acasă la mama lui rămasă văduvă. Taică-su a murit de tânăr, să fi avut vreo 49 de ani. Se întorcea din sat iarna, după ce ciocnise câteva pahare cu vecinii, când a alunecat de pe un pod și acolo a rămas. N-a izbutit să se mai ridice și de la frig i-a stat inima. Bunică-mea a umblat câteva zile să-l găsească, dar în zadar. Până la urmă soră-sa l-a zărit în prăpastie. Nu mai respira demult.
Unchiul Grigore a suferit mult la moartea lui taică-su. Nu că ar fi fost vreun model de părinte, că îi mai altoia și venea des băut acasă. Nu îi conveneau bătăile pe care i le dădea maică-sii în tinerețe și nici scandalul pe care îl făcea când ajungea băut acasă. În schimb, înțelegea că de acum încolo, el rămâne singurul sprijin al maică-sii.
Altfel, tatăl fusese un om muncitor, cunoscut în mahala că te puteai baza pe el să dea o mână de ajutor. Muncea și la deal și la Combinat, la Galați, în timpul săptămânii. Era om de ispravă până ducea paharul la gură, spun ai mei. Nevastă-sa, bunică-mea, l-a jelit mult. Nu a știut niciodată dacă l-a iubit. O furase de acasă în ziua de Sfânta Cruce și ea nu se opusese, că îi părea frumos și harnic. A doua zi, se striga deja pe drum că Vasilica s-a măritat. A rămas la el, în curtea maică-sii. După vreo două săptămâni, s-a întors la mama ei. „E cam rău, mamă. Bea cam mult și îmi mai scapă câte una.” „Așa ți l-ai ales, așa ți-l ții. Eu acasă înapoi nu te primesc”. Până la urmă, s-a întors la el. O bătea des, dar munceau împreună și avea bază în el că își creșteau copiii. Patru au avut.
Grigore, cel mai mic, s-a născut cu probleme de sănătate. Avea convulsii febrile. Era grăsun, cu roșu în obraz și ochii mici, afectați oleacă de strabism. Tocmai că era așa firav de la boală, bunică-mea ținea la el ca la ochii din cap. Copiii râdeau de el și îl băteau des, mai ales din gelozie. Bunică-mea îi căpăcea pe toți să-i dea pace. Teama să nu îl răpună boala o însuflețea să găsească putere după o săptămână muncită la C.A.P., să îl ia în spinare și să-l ducă din spital în spital la Galați pentru tratament. Îi era milă de ce îi făceau prin spitale. Ce e drept, nici nu prea înțelegea, că n-avea carte multă. Învățase numai patru clase, cât au putut ai ei să o țină la școală. Pe urmă a rămas cu vacile pe deal și dorința de-a citi. Îi respecta pe medici și umbla cu capul plecat și copilul în spate de la unul la altul, doar doar i-or găsi leac. Îi era frică de oraș, așa cum îi e și lui frică acum, după vreo 45 de ani.
Când am ajuns la spital cu unchiul Grigore, am rămas cu el tocmai de mila ochilor lui înspăimântați. Starea lui de panică s-a datorat și faptului că nu mai văzuse atâta lume și foială de ani buni. Cu atât mai puțin în ultimele luni. Prin noiembrie murise cumnată-sa care locuia la el în curte împreună cu fratele lui. După moartea ei, nepoatele și-au luat tatăl în străinătate, unde trăiesc ele. Și uite așa, Grigore a rămas singur de tot. Cu frate-su, timpul trecea mai ușor. Mai stăteau împreună la masă, mai munceau în livadă, își mai aminteau de când erau copii. De când a plecat din bătătură, are zile întregi în care nu schimbă o vorbă cu nimeni. Îl mai sună uneori soră-sa din străinătate să îi mai amăgească singurătatea. Vorbesc pe video-call o oră — două înainte de culcare, pe urmă se lasă liniștea din nou. Doarme mereu cu televizorul deschis, să mai audă glas de om.
,,Ăsta o înnebunit de tot, mamă!”, m-a sunat maica-mea într-o seară la București. „Nu le mai primește nici pe vecine. Dă drumul la câine, stă singur și bea.”
Știe el prea bine de ce nu îi mai primește pe niciunii. Dacă vin, vin să-l dojenească, să facă haz de necazul lui, să râdă de starea în care au ajuns casa și ocolul. „Nu mai bea!” e primul și adeseori singurul lucru pe care i-l spun. Uneori continuă să întoarcă cuțitul în rană: N-ar fi fost mai bine să se-nsoare? Ce-a fost om rău și nu și-a găsit și el colo o muiere cu care să facă câțiva copii?
Mama mereu s-a temut pentru el, că va prinde o astfel de zi. Știe că bea mai cu sârg când e singur. Știe că bea și mai și când se supără pe sat. De jumătate de an maică-mea îi ține hainele de moarte în șifonier. I le-a cumpărat cu lacrimi în ochi, așteptându-se în fiecare zi la acel telefon. L-a iubit de copil, exact cum l-a iubit bunică-mea. A avut grijă de el de când era cât o plasă de mălai. Bunica pleca la câmp să muncească și maică-mea rămânea să-l legene și să-l hrănească până la apus. „Ochii și băiatul!”, îi spunea bunică-mea. Și dusă era. Mama avea numai vreo cinci ani când primea astfel de porunci. Le lua cât putea ea de în serios și stătea toată ziua cu privirea pe el.
Așa a rămas și acum, după atâta timp. În ciuda eforturilor ei de a-l interna la dezalcoolizare, unchiul Grigore a rămas prins în dependența lui pentru mai bine de 10 ani. Are doar o idee vagă despre ce presupune internarea și urmarea unui tratament de dezalcoolizare. Devine defensiv și vorbește despre riscurile la care ar fi expus deși noi i-am explicat în mai multe rânduri că procesul nu reprezintă niciun pericol. Dezalcoolizarea presupune ameliorarea simptomelor fizice ale opririi consumul brusc de alcool prin tratament medicamentos. Medicația este susținută de terapie psihologică cu ajutorul căreia pacientul să își poată depăși dependența cât mai ușor. Nu numai mama l-a asigurat de tot sprijinul ei. Sora și fratele lui au încercat să îl convingă că e timpul să ceară ajutor. Conflictul apare atunci când Grigore ne spune, spre șocul tuturor, că el nu are o problemă cu băutura. Se poate lăsa oricând, că doar bea de singurătate, de plictiseală, de sete și așa mai departe.
Am încercat să îi explicăm și noi, nepoții, că a duce paharul la gură din zori și până în asfințit nu este un obicei, ci o dependență. I-am prezentat pașii pentru recuperare, am încercat să îl convingem să vină la Galați, la întâlnirile celor de la Alcoolicii Anonimi. Cu toate astea, stigma, cultura alcoolului și obișnuințele satului îl împiedică să își conștientizeze propria cădere.
De când a murit bunica, mama îl tot roagă să vină la Galați, să își facă analizele, să se apuce de un tratament. ,,Și eu porcii cui îi las? Iapa? Lasă-mă, fă, în pace, că tu nu știi cum e să îngrijești de-o bătătură.” Mama știe foarte bine, cum știe de altfel că nu astea sunt motivele pentru care nu vine la oraș.
Nu vine de rușine. Știe că locul lui nu e la oraș. Știe că n-are program de oraș, că n-are rost, că n-are prieteni. Și mai știe că nici înfățișarea nu mai e de partea lui. Deșirat, scuturat tot de tremur, bătut de soare și c-o gâlmă cât o nucă în tâmplă, arată ca omul de la care ți-ai întoarce privirea.
Iar la oraș este privit mai rău decât la sat. Oamenii își dau seama dintr-o uitătură că bea. Cu toate acestea, rareori ceilalți îl privesc ca pe un om bolnav, ci mai degrabă ca pe o persoană care a luat decizii șubrede în viață de a ajuns în punctul ăsta. La sat măcar nu este singurul. Oricât l-ar certa vecinele sau i-ar bate obrazul prietenii, cumva se simte înțeles. Fiecare cunoaște câte un alcoolic, o rudă sau un prieten care a pierdut demult bătălia cu dependența.
Acum nu a mai avut de ales și a rămas la noi după ce l-am dus la spital. Stă cuminte în patul din camera noastră și se uită la televizor. Îi pun o farfurie cu tocană de cartofi și vreo doi castraveți murați. Nu mănâncă mult, nu poate. Nu e obișnuit. Îi este rușine că îi aduc eu mâncarea la pat. Îi este rușine să îmi ceară să îi aduc și puțină pâine. Îi este rușine să ceară orice, oricui. După masă îl pun să-și ridice tricoul să îi fac injecția în abdomen. Sunt anticoagulantele pe care i le-a dat doctorul când i-a pus gipsul. Se vede că îi e teamă, dar nici nu scrâșnește din dinți. Numai după ochi știu că e îngrozit de fiecare dată când vede blestemăția aia de ac. Totuși, nu s-ar plânge o secundă, mai ales de rușine. Atât mai spune:
,,Îmi pare rău, Mărie, că trebuie să faci tu asta. Să pui tu mâna pe un uncheaș olog și răpănos ca mine.”
Îi fac injecția atent, rapid și apoi mă pun la locul meu, pe gânduri. Rușinea, ochii, scuza — pe toate le-am mai văzut cândva.
Aveam vreo 13 ani când bunica s-a îmbolnăvit de cancer la sân. N-a vrut să vină la control la medic până ce-a rămas înțepenită lângă pat și nu s-a mai putut ridica. Au găsit-o câteva femei din sat și au sunat la Galați să vină mama. Exact ca unchiul Grigore, nici ea nu a vrut să audă de spital. Că se face ea bine acasă, că nicăieri nu-i mai bine ca la ea în bătătură. Și tot exact ca unchiul, nu a avut de ales. A fost în cele din urmă operată, dar în tandem cu cancerul accelera și Alzheimerul ei. Citostaticele o afectau neuronal din ce în ce mai tare, până când familia a luat decizia să oprească de tot chimioterapia. Era deja vlăguită, speriată, își pierduse părul și o parte bună din amintiri. Doctorii i-au mai dat vreo nouă luni de trăit. A mai trăit șase ani cu noi la Galați.
Unchiul Grigore a suferit enorm după ce s-a îmbolnăvit mama lui. Plângea cu zilele. Se oprea doar când își punea ceva de băut și se mințea că o să se facă bine și o va lua din nou la câmp cu el.
Exact ca el, acum, nici ea nu a cerut nimic. O chinuiau dureri cumplite, dar nu o auzeam nici măcar scâncind. O găseam adeseori cu lacrimi în ochi, înfășurată strâns în pătură. Plângea de durere, plângea de dorul de casă, plângea cu gândul la copiii ei. De moarte nu îi era frică, știa ea bine că Domnul o va lua la ea.
De pe atunci a prins el drag cumplit de mine. Știa că eu am grijă de bunică-mea cât mama era plecată la muncă. Știa că o spălam, o schimbam, îi dădeam să mănânce și o puneam la culcare. Tot eu îi dădeam tratamentul dimineața și seara și aveam grijă să nu se înece în somn. Acum, Grigore se lasă cu încredere pe mâna mea, dar tot se simte rușinat că ne stă pe cap. Mă impresionează docilitatea lui. Cum mă roagă să îi explic la ce sunt bune toate pastilele. Cum stă el cuminte în pat de dimineața până seara, om obișnuit să bată tot satul în lung și-n lat cât e ziua de lungă.
Muncește căruțaș cu ziua de vreo patru ani. Pornește de la crăpatul zorilor cu iapa și cară gunoaie, table, damigene de vin și ce-o mai fi de cărat. Un timp a lucrat la săpat fântâni. Muncea de îi pârâiau oasele până în asfințit, când ajungea terminat de oboseală și-și turna un pahar de vin. S-a lăsat de meserie după ce nu și-a mai primit banii pe ultimele trei lucrări.
Mai înainte cu vreo zece ani fusese șofer, cu siguranță cea mai bună perioadă din viața lui. Făcea drumul Galați-Tecuci de vreo zece ori pe zi și îi plăcea. Banii nu îi arunca niciodată aiurea. Îi strângea cu grijă pe toți și îi ducea bunicii acasă. De băut, se lăsase de tot când a început să lucreze ca șofer. În parte datorită muncii, dar în special fiindcă îi mergea bine pe-atunci. Înainte, se mai lua el cu bărbații singuri din sat și mai bea la deal sau pe la bar în zilele de sărbătoare. Odată ce și-a găsit loc de muncă, a părăsit acest vechi obicei.
În vremea aceea avea și o femeie: Dolores. Dolores avea un copil dintr-o căsătorie anterioară și gânduri serioase cu Grigore. Înaltă, lată în umeri și în șolduri, muncitoare, Duți cum o alinta tot satul, încerca să se împartă între casa ei și a lui. S-au despărțit când ea ar fi vrut să se mute împreună la Cudalbi, împreună cu copilul și mama ei, iar el voia să rămână în Valea Mărului, să o ajute pe bunica cu munca la câmp. N-au reușit niciodată să găsească o cale de mijloc.
Așa că unchiul Grigore a început din nou să bea după despărțire, încercând să se împace cu gândul la singurătatea în care trăia. Avea 34 de ani pe-atunci. Și-a pierdut locul de muncă, a îndesit drumurile la bar și a încetat să îi mai pese. Singura care l-a împins să o ia de la capăt a fost tot bunica. Îi gătea și îi spăla zi de zi. Plecau la deal să muncească împreună. Înhămau calul la căruță când se iveau zorile, luau cu ei trei-patru vecini de prin mahala și o porneau în sus, la bucata lor de pământ. Tot anul munceau pământul și se ocupau de roadele lui. Făceau vin, mergeau la moară să scoată făină de grâu, culegeau pepeni să îi vândă, măcinau porumb pentru mălai. Se înțelegeau bine, în bătătura aceea mică, numai ei doi, muncind cot la cot.
Singurătatea lui Grigore și-a mai arătat colții de-a lungul vieții sale. Cândva în tinerețe, prietenul lui cel mai bun s-a spânzurat cu o funie în casă. Dinu era cel mai de nădejde prieten al lui. La fel ca Grigore, Dinu era neînsurat și locuia cu mama lui.
Într-o zi, după ce încercase de câteva ori să dea de el la telefon, Grigore s-a dus la Dinu. Aveau treabă în ziua aceea, să înhame la căruță să plece la Matca. L-a găsit cu picioarele atârnate în camera lui. Capul îi era vânăt și umflat. Grigore a apucat un cuțit de pe masă și i-a tăiat degrabă funia. „Încă-i viu, încă-i viu”, se gândea în timp ce încerca frenetic să îl readucă la viață. A strigat în toată mahalaua după ajutor.
Dinu nu a lăsat niciun bilet în urma lui.
Odată întors acasă, Grigore n-a mai fost om zile-n șir. A plâns și a băut, a plâns și a băut. N-a găsit putere să își ducă prietenul la groapă. Pe atunci a prins contur un gând care a rămas cu el până azi. „Dinu a fost un laș”. Era zidul său apărare în fața suferinței și, totodată, o promisiune că el nu va fi niciodată laș, oricât de rău i-ar fi.
În anii ce au urmat, Grigore s-a scufundat cu totul, mai ales după moartea bunicii.
În ultimele ei luni de viață, renunțase de tot la băutură. Avea singur grijă de casă, muncea și voia să facă toate lucrurile ca la carte, pentru ca ea să aibă bază în el ca pe vremuri. În inima lui, spera că truda sa, împreună cu renunțarea la alcool și rugăciunile pe care ajunsese să le spună tot mai des, o vor însănătoși pe maică-sa. Dar bunica a murit la scurt timp, iar Grigore a reușit să se ducă să o vadă abia în ultima noapte de priveghi. A urlat din fundul pieptului când a zărit-o așezată cuminte în sicriu. A strigat la ea să scoale. A întrebat-o ce va face el. Cui îl lasă? Cine mai merge cu el la deal? Cine îl mai ascultă când nu mai poate? A plâns lângă ea până i s-a învinețit fața și l-au scos femeile afară. A doua zi la înmormântare, ne era teamă de el. Se purta ca un nebun. Se îmbătase de dimineață și frații mei l-au sprijinit până la cimitir pentru că nu îl mai țineau picioarele. Striga când mai prindea glas. Toată mahalaua a plâns la înmormântarea bunicii și și-a deschis porțile să o primească în curte, dacă ar fi fost să se ridice. „E un obicei vechi, dar nu l-am mai văzut pe la noi de pe vremea când eram eu copil,” mi-a explicat mama mai târziu.
Grigore n-a mâncat și n-a dormit patru zile. A băut și-a stat cu ochii tulburi, larg deschiși în bezna camerei lui. Am mai rămas cu el vreo două zile. După aceea, fiecare a trebuit să își reia rostul, să se întoarcă la muncă, să încerce să își continue viața. Numai pentru el părea că timpul s-a oprit în loc. Luni întregi tot ce a așteptat a fost să moară. Îl sunam de frică să nu-i ia calea lui Dinu și stăteam ore întregi la telefon, ascultând cum o plângea pe bunica.
Dar felul în care a ales el să moară a fost, până la urmă, altul. A început să bea de dimineață până seara, orice îi pica în mână - bere, vin, rachiu sau vișinată. De mâncat nu prea mânca, de ieșit nu prea ieșea. În schimb, avea o singură treabă: să aibă mereu ceva de băut la capul patului.
Când banii s-au împuținat de tot, a fost nevoit să să muncească din nou. S-a apucat să înhame iapa și să plece cu căruța prin sat, ca să să primească de muncă cu ziua. Din banii câștigați își lua puțină mâncare, plătea facturile și pe restul îi dădea pe băutură. ,,Pentru cine să trăiesc?”
După ani buni, a ajuns la tremuratul acesta violent care îl împiedică acum, alături de gips, să se deplaseze singur. Acum trebuie cărat până la toaletă și înapoi în pat. Din prima zi de când e la noi promite că nu mai bea. Cel puțin nu vin sau rachiu.
Am mai auzit promisiunea asta. Odată când s-a speriat el cumplit că Florinel al lui Cârpală, un vecin de-al lui din sat, bărbat la vreo 30 de ani, a murit după ce a fost la dezalcoolizare și i-a cedat organismul. „Da, bine, dar ăla bea numai rachiu,” ne-a spus atunci la telefon. „Eu nu beau ca el și n-o să ajung așa. O să vă arăt că nu beau deloc săptămâna asta, că eu nu sunt alcoolic”. A doua zi când l-a sunat maică-mea seara, era băut.
S-a mai speriat el o dată, când Ilinca a lui Dumitru, o vecină din sat pe care o știa bine, a murit după ce i-a cedat ficatul. Avea vreo 50 de ani și începuse să bea de vreo doi ani, de când îi murise bărbatul. Fusese femeie harnică la viața ei, dar a ocolit-o norocul. Dumitru, bărbatul ei, stătea toată ziua la bar. Spre seară, Ilinca venea la noi în curte să îi ceară bunicii roaba, să îl aducă acasă. O vedeam pe drum cum împingea roaba și el stătea în ea cu capul plin de băutură, răcnind din fundul pieptului.
Cu ceva ani înainte să moară Dumitru, le murise fiul cel mic, plecat la curățat canale în străinătate. După ce s-a stins și Dumitru, Ilinca n-a mai avut pentru ce lupta. Umbla toată ziua după rachiu. Mama mea o punea mereu la masă când trecea pe la noi prin bătătură. ,,De băut, mamă, primești pe unde te duci, da' o lingură de mâncare nu îți dă nimeni”, îmi spunea ea.
Într-o seară am găsit-o pe Ilinca în iarbă, căzută. Am cărat-o împreună cu mama până acasă. Camera în care am lăsat-o era nevăruită, cu pereți crăpați, cu un televizor mic lipit cu bandă adezivă și poze împrăștiate peste tot prin pat. Se uita la ele înainte să se culce, doar-doar își va vedea copiii sau pe Dumitru în vis. Câteva luni mai târziu, m-a sunat mama să îmi spună că Ilinca a murit.
„Și aia tot numai rachiu bea,” ne-a explicat Grigore.El a continuat să bea, cum au făcut și ceilalți din sat care aveau obiceiul ăsta.
Valea Mărului nu e vreo excepție, ci parte dintr-un peisaj mult mai larg. La nivel mondial, alcoolul este a treia cauză de îmbolnăvire și moarte prematură. Peste 3 milioane de decese (5,8% din numărul total) sunt asociate consumului de alcool, arată un raport OMS din 2018. Peste 200 de boli sunt asociate consumului excesiv, iar 900.000 de decese sunt cauzate de traumatismele ce apar pe fondul consumului de alcool.
De când cu accidentarea, Grigore și-a dat seama că nu prea mai are de ales decât să ia o pauză de la băutură. La noi în casă nu are de unde scoate sticle de vin sau de rachiu, și bere primește doar trei pahare pe zi, cât să nu resimtă sevrajul prea tare. Nu cere niciodată mai mult decât îi dăm noi, își ia pastilele cu sfințenie și mănâncă mai bine ca oricând în ultimii ani. Spune că nici nu îi lipsește vinul, că ne are pe noi.
În ziua de Înviere, ne ducem cu toții la țară să petrecem Paștele împreună. Întors acasă, mă așteptam ca unchiul Grigore să își reia vechiul trai. Reușește cumva să nu o facă. Mănâncă în continuare bine, își ia tratamentul și a rămas până acum la cantitatea de bere pe care i-o dădeam la Galați. Ne petrecem zilele împreună vorbind pe prispă la soare sau ascultând muzică lăutărească. E bucuros să mă știe la el în curte de sărbători.
În a treia zi de Paște, când ne pregătim să ne întoarcem la Galați, ne roagă să îi tăiem gipsul. Nu trecuseră zece zile de când îl avea, dar știa că odată rămas singur, nu se va descurca cu el. Piciorul îi este vânăt și încă îl doare, dar speră că își va reveni complet în câteva zile.
Stau cu el pe prispă înainte de plecare. Cerul s-a înnorat și a început să bată un vânt de ploaie. Este trist că plecăm și că rămâne bătătura pustie iarăși. Îmi spune cu lacrimi în ochi că nu va uita toată viața cât de iubit s-a simțit la Galați. Într-un fel, este bucuros că s-a accidentat. Îmi promite din nou că nu va mai pune gura pe vin și că își va lua în continuare pastilele, iar eu îi că îl voi suna seara, după cursuri.
Când rămânem în liniște și ne întoarcem privirea către deal, vedem că iapa s-a eliberat din pripon și aleargă prin iarbă. Trei bărbați din sat vin să o prindă și nu izbutesc. Începe să plouă mărunt, cu stropi reci. Unchiul Grigore privește amărât la calul slobod, la bătătura goală și la neputința sa. Îmi las capul pe umărul lui.
,,O veni când s-o însera”, îi spun.
„Nu cred”, îmi răspunde stins.