Marie Davidson revine cu City of Clowns, un album în care comentariile sociale și alienarea urbană se întâlnesc cu spoken word incisiv și beaturi industriale, colaborarea dintre Lust for Youth și Croatian Amor e inspirată de călătoria intergalactică a discurilor Voyager, îmbinând techno, dream pop și sensibilități hauntologice, Club Shy Room 2 al britanicei Shygirl te provoacă la hedonism și dans, explorând influențe hyperpop și R&B futurist, Yarın Yoksa, proaspătul album al proiectului multietnic Derya Yıldırım & Grup Şimşek, îți propune o călătorie muzicală prin Anatolia, iar Radio DDR de la Sharp Pins reinterpretează nostalgii britanice șaizeciste și estetici indie lo-fi nouăzeciste.
Albumul City of Clowns, de Marie Davidson
Canadiana Marie Davidson a reflectat dintotdeauna în muzica ei, întinsă pe șase albume, relația paradoxală cu scena clubbing, despre care a mărturisit că o privește atât cu fascinație, cât și cu dezgust: „Touring and playing live late at night can lead to destructive habits and behaviors.” Pe City of Clowns e, poate, cea mai concretă în acest sens. Proaspătul album e inspirat de cartea The Age of Surveillance Capitalism, scrisă de Shoshana Zuboff și apărută în 2019, iar Davidson, dincolo de anxietăți și alienări legate de control și (tehno)capitalism, pe care le deconstruiește fie prin asfixieri new beat („I don't want your cash / What I want is you / I want your data”, pe Demolition, ale cărei versuri îți vor aminti de „We Want Your Soul”) sau lascivități ironice („Push, push me / Push me to insanity / Push push me deep / You got the best of me”, pe „Push Me Fuckhead”, un soi de „Satisfaction” în variantă Kraftwerk), se simte cel mai bine cu sarcasmul țintit către individualism, megalomanie sau paranoia, dar și către conservatorism și conformism („Baby, I ain't no mommy / But I’ll cool you, spicy, naughty, naughty”, pe „Fun Times”, un Depeche Mode întâlnește Goldfrapp). Totul e ambalat în spoken word crispant, provocator ori senzual, așezat pe exerciții techno, EBM sau chiar electro boogie, care se sustrag, totuși, nostalgiei sau reciclării.
Albumul All Worlds, de Lust For Youth & Croatian Amor
Danezii de la Lust for Youth și Loke Rahbek, aka Croatian Amor, sunt la a doua colaborare, după albumul Pomegranate, apărut în 2013. Dacă acolo erau mai degrabă preocupați de ambient și industrial, proaspătul All Worlds e o schimbare de ton, mai departe de rădăcinile post-punk și synthpop ale duoului și mai aproape de inspirații techno sau garage, dar și dream pop (vezi „Passerine”, care îți poate aminti de Washed Out sau Air France, dar și de Slowdive). Inspirat de cele două „discuri de aur” identice, trimise în spațiu în 1977, la bordul a două nave Voyager, albumul transpiră tocmai această dorință de relaționare între genuri diferite și melancolii declanșate de colțuri liminale, precum nouăzecista și euforica „Dummy” (aproape, pe undeva, și de Glue, a celor de la Bicep), exercițiul hauntologist „Nowhere” sau technoidilica & balearica „Kokiri”.
EP-ul Club Shy Room 2, de Shygirl
Britanica Blane Muise a atras atenția cu albumul de debut din 2022, Nymph, o excelentă colecție de hyperpop, trap și alte nuanțe electronice, pe care Shygirl jongla între empowerment feminin via bravado & hipersexualizare și sensibilități ori escapism Y2K. De atunci, a scos câteva EP-uri, dintre care cel recent e mai preocupat de dancefloor, decât de introspecție: „You can find me in the VIP / Chilling in the back, two bottles and the yay on me / Gimme some of that, yeah, I’m looking hella heavenly / Bitches looking sick, but you know I got the remedy”, își defilează hedonismul aproape autoironic (unde „yay” e slang pentru cocaină) pe primul cântec, „Je M’appelle”, un R&B futurist, cu trimiteri la două „clasice” urbane ale sfârșitului și începutului de mileniu, „La Gasolina” și „My Neck, My Back”. În evidență mai ies și „Flex”, un hip-hop douămiist cu ecouri la producțiile lui Timbaland despre dominare și feminitate („Only wanna ride when I see you've got the top down / Can you get it up, boy? Finna get a ho down, lick shots / I don't wanna cruise, just drive-by”) sau anticonformista „Wifey Riddim” („You like me the way I am, you think we're meant to be / I know you dream of me, but, boy, it's just a fantasy”). Oricum, tot EP-ul e brici.
Albumul Yarın Yoksa, de Derya Yıldırım & Grup Şimşek
Grupul multietnic e păstorit de Derya Yıldırım, născută din părinți turci la Hamburg, în cartierul Veddel, populat, în mare, de imigranți. Derya interpretează cântecele și, în același timp, cântă la bağlama, unul dintre cele mai importante instrumente tradiționale din muzica turcească și anatoliană, un tip de saz (termen general pentru lăutele cu gât lung din Orientul Mijlociu și Asia Centrală), la tobe e Helen Wells, sud-africană stabilită la Berlin, în timp ce clăparul Graham Mushnik și chitaristul și basistul Antonin Voyant sunt amândoi francezi. Le-am urmărit evoluția și pot spune că acest al treilea LP, al cărui titlu se traduce prin „Dacă mâine nu mai există”, e cel mai închegat și seducător de până acum. Dintre cele nouă cântece originale, ies în evidență „Yakamoz”, o baladă cu synth psihedelic despre exil („Dönemem evime / Bakamam geriye”, care se traduce: „Nu mă pot întoarce acasă / Nu pot privi înapoi”) sau „İstanbul'un kuşları”, aka „Păsările din Istanbul”, un folk-rock psihedelic anatolian, piperat cu conga și bongo de percuționista newyorkeză Elizabeth Pupo-Walker. Dar vei auzi și două cântece tradiționale, săltăreața „Hop Bico”, o melodie populară din regiunile Sivas și Tokat (vezi și interpretarea celebrei compozitoare și profesoare de muzică Güler Duman), și „Ceylan”, o compoziție a meșterului saz Neşet Ertaş, din anii ’60. E belea.
Albumul Radio DDR, de Sharp Pins
Al doilea album al proiectului solo pus la cale de muzicianul Kai Slater, din Chicago, pe care-l mai găsești și în trupa de post-punk și noise Lifeguard, are o producție mai bogată și variată decât precedentul, chiar dacă Slater înregistrează singur majoritatea cântecelor. Cumpănit între nostalgia pentru rock-ul britanic al anilor ’60 și anxietățile indie lo-fi nouăzeciste, Radio DDR fentează orice comparație cu numeroasele sale influențe (The Byrds! Hehe) tocmai prin simplitate, căldură și melodicitate. Mi-au atras atenția, printre altele, „If I Was Ever Lonely”, un The Beatles întâlnește The Ronettes întâlnește jangle pop optzecist cursiv și abundent, psihedelica „You Have A Way”, care își poate aduce aminte, în mod paradoxal, de vreun cântec imaginar al celor de la Suede, sau crispanta cu nuanțe grunge „Is It Better” (niște riff-uri austere te pot trimite la „1979”), pentru că albumul nu e doar melancolie, ci și autoizolare: „Are you bitter? / I know that you are able / But can you realize / It's a substitute for a lonely heart?”
Fotografie principală: Derya Yıldırım & Grup Şimşek, de Philomena Wolflingseder
