Și tu simți că nu mai găsești muzică nouă care să-ți placă? Mihai Tița vine cu cinci albume fresh și bune pe care ți le recomandă, de acum, în fiecare lună.
José Manuel Tomás Arturo Chao Ortega, pe scurt, Manu Chao e mai actual decât niciodată, deși vine dintr-un trecut pe care, pe aici, îl asociem, printre altele, cu tricouri imprimate cu portrete fotogenice ale lui Che Guevara, dar și cu un concert memorabil la B’estfest. Casa de discuri Light In the Attic continuă excursiile în muzica japoneză vintage. Producătorii de muzică electronică Tim Reaper și Kloke au dat printre cele mai bune bucăți jungle ale anului. Festivalul Dekmantel sărbătorește a zecea ediție cu o colecție grea, atât la propriu, cât și la figurat, iar psihedelicii Dummy din Los Angeles au ceva important de zis, când vine vorba despre reinterpretări ale new wave-ului. Așadar, cinci albume pe care le recomand. De acum, în fiecare lună.
Ieri ești tânăr, azi Manu Chao are 63 de ani, dar flamenco-punkismul său de stânga, antiglobalist și anticapitalist („This is not success / This is not progress / Just a collective suicide”, pe „River Why”), e mai oportun și actual decât în cei 17 ani care au trecut de la penultimul său album, La Radiolina, unde încă regăsesc bijuterii ca „Me llaman calle” sau „La vida tómbola”. Deloc surprinzătoare această concordanţă, după întremarea mainstreamului latino cu muzicieni care au ceva mai multe lucruri de spus decât livin’ la vida waka waka loca – mă gândesc, bineînțeles, la Rosalia, Bad Bunny sau C. Tangana. Pe lângă ecouri la compoziții mai vechi și acele cântece gypsy-melancolice pe care trebuie să le adaug mixtape-ului „Pe drum, de Manu Chao” („Cuatro calles, duro asfalto / Con graffiti de recuerdo / Cuatro calles de novela / De las malas, pa' que duela / Son tres almas y un misterio / Mil traiciones y un farol”, pe „Cuatro calles”), am fost plăcut surprins de colaborarea cu rapperița pariziană Laeti, care, de altfel, i-a și samplat unul dintre single-urile sale dintre cele mai cunoscute.
Acesta e al șaselea disc din seria de compilații Wamono, a casei de discuri Light In The Attic, din Seattle, de ale căror selecții se ocupă diverși muzicieni locali, pasionați de trecutul muzicii japoneze disco, funk, jazz sau City Pop, dinspre anii 60 până spre ’80. În lumea artei, eticheta „wamono” e a unei mișcări contemporane de sculptori artizanali, care lucrează cu metal, bambus și ceramică. În lumea modei, wamono înseamnă îmbinarea hainelor tradiționale japoneze cu elemente occidentale, iar în lumea muzicii, wamono e muzica japoneză vintage – „wa” înseamnă „japoneză”, iar „mono” înseamnă „lucru”. În jurul acestui fetiș muzical, au fost create localuri, magazine sau chiar party-uri, dintre cele mai cunoscute fiind seria Waradise Garage, începută în 2012 de Kazunao Nagata. Discul de față e dedicat, de data asta, casei de discuri Trio Records, înființate, în septembrie 1969, de Trio Electronics, astăzi Kenwood, al cărei catalog a adunat, până în 1984, anul închiderii, peste o mie de release-uri, așa că putem vorbi mai degrabă despre un antreu, care să-ți deschidă pofta pentru cotrobăit prin arhiva mai mult sau mai puțin disponibilă digital.
Albumul In Full Effect, de Tim Reaper & Kloke
Jungle-ul, un gen al muzicii electronice care a debutat fulminant spre sfârșitul anilor ’80, în mare parte datorită comunităților de imigranți din orașele mari britanice, care samplau soul și funk american, pe care-l piperau cu ragga și dancehall, a trecut prin mai multe revivaluri, înainte și după câteva momente critice: garage, grime și dubstep. Doi dintre reprezentanții de seamă ai recentei regăsiri, aka newskool, sunt londonezul Edem Alloh, aka Tim Reaper, cunoscut, în mod deosebit, pentru seria de party-uri și labelul cu același nume, Future Retro London, și australianul Andy Donnelly, aka Kloke, care a atras atenția cu Diamond Life 04. Dacă prima colaborare dintre cei doi, în cadrul seriei „Meeting Of The Minds”, sub umbrela labelului amintit, au fost două exerciții drum’n’bass, albumul de față e un omagiu atemporal adus jungle-ului, prin juxtapuneri savuroase între frenetismul percuțiilor more or less specifice genului, sub-bass-uri potente, synth-uri nostalgice și sample-uri ragga sau hip-hop.
Compilația Dekmantel Ten: A Decade Of Dekmantel Festival
Anul ăsta, în pădurea Het Amsterdamse Bos, de lângă capitala olandeză, s-a întâmplat a zecea ediție a unuia dintre cele mai versatile festivaluri dedicate muzicii mainly electronice. Pornit ca label și serie de party-uri, de către Thomas Martojo și Casper Tielrooij, în 2009, brandul Dekmantel și-a adăugat extensia festivalieră în 2013, iar de atunci a strâns la un loc, pentru câteva zile, DJ și producători consacrați, dar și proaspeți. Dintre cei „de-ai casei” Dekmantel au ajuns și la noi Kode9, la Atelierul de Producție, Marcel Dettmann, Aurora Halal, DVS1 sau David Vunk, la Control Club. Aceștia și alți 44 s-au strâns și pe noua compilație aniversară, disponibilă atât în format digital, cât și într-o colecție inedită cu nu mai puțin de șapte viniluri. Ai aproape de toate, de la un breakbeat industrial-auster al lui DVS1 („Vor Morgen”) la un ringtone-dubstep bubbly-sintetic al excentricei Thessa Torsing, aka upsammy („Galaxy P.”), de la dub tropical al meșterului Adrian Sherwood („The Dissolving Rhythm”) la un dembow senzual al francezului-senzație Simon Aussel, aka Simo Cell („High”). Practic, o bună parte din tot ce trebuie să știi despre muzica electronică din ultima decadă e aici.
E o provocare dificilă să aduci laolaltă krautrock, shoegaze și dream pop, dar trupa din Los Angeles a reușit, pe al doilea album, o intersecție încântătoare între sensibilitățile atonale ale unor Stereolab (referința cea mai evidentă, de altfel) sau melancolia crispantă a distortului unor My Bloody Valentine, dar și a fuzz-ului psihedelic întâlnit pe la niște Slowdive. În acest amestec se adaugă drone-uri insistente, care completează vocea bântuitoare a lui Emma Maatman, de data asta mult mai pronunțată decât în producțiile precedente, percuții digitale fie motorik, fie trip-hop (groovebox-ul Korg EM-1 e unul dintre „instrumentele” favorite ale trupei), și versurile dibace, uneori sarcastice („When it comes to an end / Have another laugh at my expense / Air is thin / Air is thin / A blurred horizon / The comedy of playing dead”, pe „Soonish…”), alteori cu substrat politic („Empty pockets feel pure / Feeling the weight / Begging for more each day / Come find me / Haven’t had enough yet”, pe „Unshaped Road”).
Fotografie principală: Manu Chao, de Moises Saman (Magnum Photos)
