Mă-ntreb dacă Aphex Twin își ia vreodată copiii de la școală. Parcă-l și văd: într-o decapotabilă din care se-aude la maximum „Come to Daddy”, școlari fugind în toate părțile, și băieții nebunului: „Dad, not AGAIN!”.
Întâmplarea imaginată mai sus e una dintre cele mai amuzante bucăți de fan fiction pe care mi-au căzut ochii vreodată și una care spune o grămadă despre fascinația pe care o pot exercita asupra noastră artiștii cu adevărat ieșiți din comun: ne e aproape imposibil să ni-i imaginăm spălând vasele sau schimbând scutece.
În cazul lui Nick Cave, însă, n-a fost nevoie de fan fiction: în documentarul (mockumentarul?) 20,000 Days on Earth, Prințul Întunericului și cei doi gemeni ai săi comandă niște pizza și se uită la Scarface: „Așa devine relația noastră mai profundă – ne uităm împreună la câte-un film pe care n-ar trebui să-l vedem împreună”, avea să explice Cave mai târziu .
Moartea - la 15 ani! - a unuia dintre cei doi băieți e pretutindeni în Skeleton Tree, al șaisprezecelea album al australianului împreună cu The Bad Seeds, chiar dacă cele mai multe cântece fuseseră scrise dinainte. „With my voice I am calling you” - în „Jesus Alone”, strigătul se îndreaptă către, presupun, un soldat („un tânăr care se trezește scăldat în sânge care nu e al lui”) sau către „un drogat întins pe spate într-o cameră din hotel din Tijuana”.
Instrumentația e austeră: sintetizator prelung, foarte puțin pian, percuție minimalistă. Îi invidiez pe cei care sesizează (și) altceva decât sfâșierea unui părinte care și-a pierdut copilul. Dar vocea lui Nick Cave, acel instrument capabil să te înspăimânte, să te seducă și să te hipnotizeze - adesea pe parcursul aceluiași cântec - îmi pare fizic schimbată: nu mai puțin convingătoare sau mai puțin gravă, ci pur și simplu altfel. Iar „Jesus Alone” e doar prima piesă.
După cum spuneam, moartea lui Arthur Cave nu e „tema”, nu e povestea din Skeleton Tree. După primele ascultări, aș spune că albumul e o colecție de cântece damnate de dragoste, de o fragilitate și de o profunzime emoțională înfricoșătoare („I knew the world it would stop spinning now since you've been gone” – „Girl in Amber”, „When you turn so long and lovely/it's hard to believe/ That we're falling now in the name of the Anthrocene” – „Anthrocene”, „Just breathe/Just breathe/I need you” – „I need you”). Ceea ce, oricum, n-ar fi o surpriză când vine vorba de Nick Cave: omul s-a luat la trântă cu tot soiul de fantome și de Dumnezei de vreo 40 de ani încoace.
Schimbată e, însă, raportarea la aceste teme, modalitatea în care ele sunt abordate: mă gândesc în primul rând la economia de mijloace. Instrumentația barocă, sinuoasă, excesivă chiar, de odinioară (Boatman’s Call, de pildă), e înlocuită de câte o temă dezvoltată răbdător, de tușe de-a dreptul ambientale sau de mici răbufniri atonale, repede înăbușite (din nou, „Anthrocene”). Trânta cu fantomele, altfel spus, s-a transformat în vals. Trecut de 60 de ani și încercat cum nimeni n-ar trebui să fie vreodată, Nick Cave continuă să își forțeze limitele și să facă artă - profund personală, imposibil de ignorat și cât se poate de relevantă, în ciuda oricăror mode sau „direcții”. Un argument în plus e de așteptat pe 23 septembrie, în deschiderea festivalului bucureștean Dokstation, cînd e programată premiera românească a filmului care însoțește albumul, One more time with feeling.
Că veni vorba de mode, aș așeza Skeleton Tree în compania altor două albume recente cu tematică și sound asemănătoare – Carrie&Lowell, al lui Sufjan Stevens, și Blackstar-ul lui Bowie. Primul e despre o mamă prea bolnavă ca să poată avea grijă de copiii ei și despre un tată vitreg dispus și în stare să corecteze dezechilibrul - eroi din viața reală, cum ar veni. Al doilea e uluitorul testament al unui om care știa că se stinge și care-a ales să ne mai facă, nouă și familiei sale, niște muzică.
Cred că vom măsura corect relevanța culturală a acestor albume abia după ce vor fi trecut câțiva ani buni. Dar găsesc cu totul reconfortant faptul că, într-o epocă dominată, pe de o parte, de crize parcă nesfârșite și, pe de alta, de o tiranie a imediatului și a instantaneului, pot exista și pot avea succes albume care pun în mod convingător întrebări „mari”, rusești, tulburătoare. La o adică, ce naiba e un „skeleton tree”, un arbore-schelet? Fiecare dintre noi, probabil. Atunci când vine vremea – și vremea, fiți siguri, o să vină! – nu poți decât să te sprijini de un astfel de arbore și să îngaimi, speriat, „It’s alright now”.
