AICI.ACUM, expoziția-manifest care a adus la Rezidența BRD Scena9 din București lucrări ale câtorva dintre cei mai relevanți tineri artiști din România, se încheie pe 15 ianuarie. Mai aveți câteva zile în care puteți vizita expoziția unde artele vizuale, cinematografia și muzica se întâlnesc să transmită un mesaj lucid la adresa celor mai apăsătoare probleme ale societății contemporane. Până atunci, vă propunem să-i cunoașteți mai bine pe artiștii și artistele din AICI.ACUM.
Pe lângă dialogurile dintre cele trei curatoare ale expoziției și artiști, i-am provocat pe aceștia din urmă să discute despre munca lor, despre ideile pe care le urmăresc prin practica artistică, ce-i unește și ce-i desparte. Începem seria de interviuri cu întâlnirea dintre regizoarea Lucia Chicoș și artistul vizual Dragoș Dogioiu.
Lucia Chicoș este în prezent masterandă la UNATC, unde studiază „Arta regiei de film”. Cel mai recent film al Luciei, scurtmetrajul de licență Contraindicații, a fost premiat în competiția finală din secțiunea Cinéfondation a Festivalului de film de la Cannes, dedicată filmelor realizate de studenții din școlile superioare de film. În cadrul Galei Gopo2020 a primit o nominalizare la categoria „Tânără Speranță” pentru Contraindicații și pentru scurtmetrajul documentar Munca noastră cea de toate zilele.
Invitată de Irina Trocan, curatoarea secțiunii cinematografice din expoziția AICI.ACUM, Lucia Chicoș prezintă instalația video Fatima, despre povestea unei adolescente dintr-o familie de refugiați. Fatima are 18 ani și e din Afganistan, de unde a venit la București în urmă cu trei ani, alături de familia ei, cu statut de refugiat. Filmul se află în fază de montaj, iar materialul pe care se bazează documentarul este filmat de Fatima, cu o cameră primită din partea regizoarei. Filmările Fatimei sunt un material extrem de bogat în straturi. Uneori camera este pasată de la ea la surorile ei mai mici, care încearcă să obțină un material de vlog, alteori intențiile lor „regizorale” sunt sabotate și în același timp îmbogățite de întâmplările și spontaneitatea lumii reale, de fundalul unui București care trece treptat în pandemie, de transparența intențiilor lor care naște discrepanțe comice. Alteori Fatima filmează într-o manieră de jurnal, alteori îndreaptă camera spre ea, într-un cadru static auto-regizat sau documentează viața din jur, Bucureștiul văzut de un străin, dar și dramele sale personale legate de condiția de refugiată și de condiția de tânără afgană.
Partenerul de discuției al Luciei Chicoș e Dragoș Dogioiu, artist vizual român activ în fotografie, video și animație digitală. Dragoș a participiat la expoziții împreună cu grupul Kinema Ikon și Suzana Dan. A absolvit Universitatea Națională de Arte București, în cadrul departamentului Foto-Video, iar în prezent este student al centrului CINETIc, secția Tehnologii Interactive pentru Noile Media. La invitația Ralucăi Oancea Nestor, curatoarea secțiunii de arte vizuale din expoziția AICI.ACUM, Dragoș prezintă proiectul Opera.
Opera e o cercetare artistică on going, începută în 2018, care investigghează un sit abandonat din centrul Bucureștiului, cunoscut neoficial ca Groapa Operei. În perioada comunistă, aici trebuia să fie construit un nou Centru de Creație și Cultură - Cântarea României, dar în timp acesta a împărtășit soarta multor alte clădiri neterminate în momentul bruștei schimbări de regim politic. În ciuda faptului că se afla la o distanță scurtă de Piața Unirii, fundația neterminată, întinsă pe o suprafață de 10 hectare, a fost abandonată și, în scurt timp, iradiată din memoria scurtă a administrațiilor locale și guvernamentale. În prezent, acest șantier incert e locuit de păsări și, sezonier, de oameni ai străzii, fiind o scenă a înfruntării dintre civilizație și natură, pe care omul pierde continuu teren. Asemenea Deltei Văcărești, cu fiecare anotimp care trece, șantierul devine în mod paradoxal tot mai viu, mai verde, devine refugiu din calea zarvei orașului, unul dintre cele atât de puține locuri deschise de unde încă se poate vedea cerul. „Unul dintre lucrurile pe care le-am intenționat în filmările mele aproape statice a fost să surprind frumusețea monumentală a plăcilor enorme de beton, străpunse din loc în loc de conducte de fontă umplute cu apă de ploaie sau cu ramurile unui pui de oțetar,” spune Dragoș, interesat să exploreze deopotrivă forța vizuală a clădirii-ruină, dar și acustica fantomatică a spațiului.
Dragoș Dogioiu: Ce te-a motivat să studiezi regie la UNATC?
Lucia Chicoș: Aveam 15 sau 16 ani, eram destul de plictisită, nestimulată de mediul din jur. Mă interesau literatura, scrisul, dar fusesem în același timp și un copil crescut destul de mult în fața televizorului, cu filme și seriale.
A început să mă intereseze foarte mult filmul când mi-am dat seama cât de complex e, mă intriga mult atât creativ, ca storytelling, cât și intelectual, ca medium, ca limbaj. Cred că nu întâmplător mi-am ales o pasiune pe care puteam s-o studiez doar în alt oraș, nu și la Iași, și am avut norocul ca părinții să mă susțină. Nu aș fi avut în mod real posibilitatea să studiez film în altă țară, dar m-am interesat de oferta din UK. Cred că am vizitat efectiv toate site-urile facultăților din Marea Britanie care aveau și studii de cinema. Pe vremea aia scandalul de la UNATC era în plină desfășurare, și urmăream toate amănuntele publice extrem de atent. Mi-era groază și în același timp mă intriga foarte mult. Simțeam că vreau să fac parte din ce-i acolo, chiar dacă nu părea deloc roz. Am început să merg la cursurile de pregătire de sâmbătă încă dintr-a unșpea și îmi plăceau, mă provocau foarte mult.
Dar tu? Mi se pare super interesant că vii de la un profil de științele naturii, că ai făcut un an de finanțe înainte de arte. Te intimida asta? Faptul că urma să ai contracandidați la admitere, apoi colegi la facultate, dintre care probabil mulți care erau deja formați în domeniu? Știu că pentru mine a fost destul de stresant. Aveam impresia că sunt mulți alții care sunt deja mult mai familiari cu „Filmul” decât eram eu.
Dragoș: Îmi dau seama că parcursul meu e puțin neobișnuit. Asemenea multor colegi din liceu, visam să studiez medicina la Universitatea Carol Davila din București. Cu timpul însă, mi-am dat seama că este aproape imposibil să alegi o carieră la doar 18 ani. Am studiat finanțe la recomandarea unui prieten mai mare, gândindu-mă că este un mediu mai puțin nișat decât medicina. Însă mi-am dat seama foarte repede ca nu e un loc potrivit pentru mine. În semestrul al doilea de la ASE ajunsesem să mă ocup mai mult cu fotografia decât cu economia. Uneori am mai și lipsit de la cursuri și am plecat prin oraș în căutare de subiecte, cu aparatul foto la gât. Pot să spun că nu regret această decizie. Tot ce îmi mai aduc aminte acum este că voiam să fug din acel mediu al ecuațiilor și tabelelor de excel. Știam că există alții mai familiari cu domeniul artelor, dar ăsta nu a fost un motiv suficient să mă descurajeze.
Ambii mei părinți sunt profesori de istorie, așa că mi-e uneori dificil să îmi dau seama cum am luat calea artelor vizuale.
Chiar dacă aveam un anume interes pentru fotografie și video, nu mi-as fi imaginat că va depăși nivelul de hobby. Dacă stau să mă gândesc, știu ca bunicul din partea tatălui avea o pasiune pentru fotografie, chiar dacă de profesie era forestier. Chiar și acum păstrez cu mult drag imaginile rămase de la el.
Ce artiști ți-au influențat lucrările într-un mod semnificativ?
Lucia: În facultate m-au influențat mult John Cassavetes, Claire Denis, Chantal Akerman, Michelangelo Antonioni, David Perlov, frații Dardenne, Frederick Wiseman, Cristi Puiu.
Simt că m-a format mult Noul Cinema Românesc, neorealismul italian, Dogma 95, Nouvelle Vague-ul.
Îți întorc întrebarea, dar în plus, aș fi curioasă și care sunt primii artiști care au fost o descoperire importantă pentru tine. Și în plus, primele scrieri din domeniu pe care le-ai parcurs și pe care le consideri esențiale. Ce mi-ai recomanda să citesc ca persoană care cochetează cu arta video dar care nu are o formare specifică pe asta?
Dragoș: Probabil cea mai importantă influență asupra lucrărilor mele a venit din partea grupului Kinema Ikon, în special opera lui Călin Man. Am avut ocazia să vizitez atelierul acestui grup în 2019, iar un an mai târziu am participat la expoziția Ki/lling Time Shattering Ikon/s, la Muzeul de Artă din Arad. Consider relația cu grupul Kinema Ikon ca fiind un punct extrem de important în demersul meu artistic.
Trebuie să o menționez aici și pe curatoarea Raluca Oancea, alături de care am lucrat la mai multe proiecte de grup, printre care se numără Good Dogs, de Noaptea Albă a Galeriilor 2019, Opera la Rezidența BRD Scena9, Dogman la Borderline Art Space Iași, cât și expoziția din Arad amintită mai sus.
Am fost în parte influențat și de Alexandru Solomon, alături de care mi-am realizat lucrarea de licență în cadrul Unarte, cât și de Iosif Kiraly, în ceea ce privește latura fotografică a unora din proiectele mele. Un alt profesor ce trebuie neapărat amintit este Irina Botea, fără de care nu as fi putut realiza proiectul de la Rezidență. Prin îndrumarea ei am realizat filmul care stă la baza acestei lucrări, în anul 2 de studii la departamentul Foto-Video.
Cred că asupra atmosferei din opera mea au intervenit și niște influențe din zona de cinema. I-aș numi aici pe Andrei Tarkovski și Robert Bresson, printre alții. Lucrarea Opera, prezentă până pe 15 ianuarie la Rezidența BRD Scena9, este un exemplu bun pentru natura poetică și contemplativă a imaginii ce reiese din filmele celor doi regizori amintiți mai sus.
Dintre operele esențiale cu care am avut contact la cursurile de Estetică și Arta Noilor Media din Unarte, aș aminti de Opera de artă în epoca reproducerii mecanice de Walter Benjamin, Societatea spectacolului de Guy Debord și Digital Art de Christiane Paul.
Lucia: Mi se pare interesant (și amuzant) că eu am răspuns la întrebarea asta cu nume de regizori mai mult sau mai puțin canonici, iar tu ai răspuns preponderent cu nume de artiști pe care i-ai cunoscut.
Cred că avem un punct comun în Bresson. Îi recitesc foarte des Notele despre cinematograf. E adevărat că sunt destul de ermetice, multe par chiar mistice, însă de multe ori am rezonat cu modul în care verbalizează niște idei, în care concretizează niște senzații, niște impresii. Nu cred că sunt multe scrieri ale regizorilor de film care să fie atât de precise, de on point. Că tot l-ai menționat pe Tarkovski, și el are, de exemplu, Sculptând în timp, care spre deosebire de Notele lui Bresson, e o lucrare mult mai structurată, mai coerentă, și cu toate astea, nu o găsesc la fel de inspiring, poate pentru că nu sunt eu o mare fană a cinemaului lui, dar poate și pentru că vine la pachet cu sistemul lui de valori, cu un misticism puțin conservator, nu știu. Cred că de la Bresson poți să „împrumuți” mai ușor, chiar dacă e mai puțin transparent.
Aș fi curioasă înainte să te întreb despre Opera, să-mi spui mai multe despre ce studiezi la CINETic. Suntem basically colegi la UNATC și cu toate astea recunosc că nu știu prea multe despre ce faceți voi acolo. CINETic are multe evenimente de prezentare și aș fi avut șansa să mă familiarizez mai mult cu activitățile de acolo, însă cred că n-am eu o înclinație pentru lucrurile astea.
Dragoș: Centrul CINETic a fost un pas foarte important spre dezvoltarea capacitaților mele tehnice. M-am lovit de foarte multe ori în timpul studiilor la Unarte de piedici de așa natură, eu fiind înclinat și spre lucrul cu modele 3D și animație. Pe unele am putut să le depășesc de unul singur, dar cred că am ratat câteva idei bune în cei 3 ani de studiu la arte. Acum am șansa să le dezvolt, cu ajutorul experienței profesorilor. În semestrul acesta am studiat Creative Coding, Narrative Structures, Art Research, Spatial Design și nu în ultimul rând Digital Media Arts.
Mai lucrez la un proiect VR alături de unii colegii de la departamentul Art of Game Design, o sa anunțăm pe canalele de social media când o sa fie într-un stadiu final, dar până acum pare o experiență foarte promițătoare. Ce mi se pare foarte bun la Cinetic este că profesorii sunt foarte deschiși să te ajute atât în proiectele de școală cât și în cele personale. E drept că în urma pandemiei nu putem să avem contact fizic și să lucrăm instalații media cu senzori, cum au făcut colegii din anii precedenți în semestru 1. Totuși, profilul ITPMA este destul de flexibil și a putut fi adaptat la restricțiile impuse de pandemie. De exemplu, ne-am concentrat pe programarea aplicațiilor vizuale pentru web.
Prin ce proces ai trecut în dezvoltarea lucrării Fatima prezentată în expoziția de la Rezidența BRD Scena9?
Lucia: Fatima e prima mea instalație video, și nu aș fi avut probabil curajul să fac așa ceva decât într-un context ca ăsta, care m-a ajutat foarte mult. Dacă invitația n-ar fi fost lansată explicit unor tineri veniți din cinema, cel mai probabil m-aș fi simțit într-o mare impostură, întrucât nu consider că am cunoștințele necesare pentru a face asta, chiar dacă mă interesa de mult.
Pentru mine, conceptul a fost inspirat chiar de punctul de plecare al AICI.ACUM. Am pornit de la ce înseamnă pentru mine video art ca persoană formată pe film.
Lucrez de un an la un documentar lung despre Fatima, o adolescentă de 18 ani care vine din Afganistan, ca refugiată și care trăiește cu familia în București. Proiectul a început în cadrul unui workshop de filme cu refugiați dedicat studenților de la UNATC, împreună cu One World Romania și UNHCR Central Europe, tutoriat de regizoarele Vanina Vignal, Ivana Mladenovici și Adina Pintilie. E un film pe care-l coregizez și montez cu Alexandra Diaconu, cu care montez de doi ani toate filmele de facultate.
Am avut ideea destul de devreme în proces de a-i da o cameră de filmat, un handycam, Fatimei, pentru ca ea să ne prezinte acele părți din viața ei la care noi nu aveam acces - acasă, familia, la școală. A fost un demers care ne-a servit bine în perioada celor două luni de lockdown, pentru că era și singurul mod în care puteam avansa cu proiectul în acea perioadă nefericită. Deși noi ne-am fi dorit inițial ca noi să fim cele care o filmează pe Fatima în diverse ipostaze din viața ei, am descoperit repede cât de mult mai interesante și neconvenționale erau filmările ei, cât de multe straturi conțineau acele imagini. Că nu erau doar fragmente ilustrative ale vieții ei de zi cu zi, care veneau în completarea discuțiilor noastre filmate cu ea în care aflam despre lucrurile cu care se confruntă, ca străină, ca adolescentă, ca tânără afgană, ca sora cea mai mare a familiei. Ne-am dat seama că sunt mult mai bogate, că relația dintre ea, cameră, ceea ce ne arată naște mult mai multe straturi interesante ale filmului, chiar ale raportului dintre spectator și protagonistă, despre limitele cunoașterii pe care o poți avea despre ea.
Însă e un material extrem de greu de editat, dovadă că montăm de mai bine de jumătate de an și încă nu am ajuns decât la un rezultat aproape-final. Pe de o parte, pentru că documentarele sunt, în general, pentru mine, extrem de greu de montat. Nu am niciodată un approach prea narativ, ce fac e mereu mai degrabă din familia cinemaului observațional, și atunci sunt foarte multe elemente ale imaginiilor pe care te bazezi în ordonarea lor, poate pentru că dispare binomul ăsta expozitiv vs. narativ.
Pe de altă parte, materialele Fatimei nu sunt create în mod direct pentru a deveni un film, în felul în care suntem obișnuiți. Odată ce îl supui convențiilor (oricare ar fi alea) de limbaj ale unui film, ești obligat să selectezi, să re-purpose materialul, ceea ce înseamnă o potențare și în același timp, pentru mine, o trădare.
Ceea ce e foarte appealing pentru mine la video art este că cel care privește video art într-un spațiu expozițional are altfel de așteptări de la experiența asta decât spectatorul de film. În video art nu ai aceeași pretenție a narativității, nu ai așteptarea ca informația să-ți fie livrată într-un anume fel, iar faptul că poți să intri la o proiecție într-un muzeu în orice moment, nu există aceeași condiționare a începutului și finalului pe care le ai la film, asta eu o percep ca un fel de eliberare de niște convenții de limbaj pe care le am în film. Mi s-a părut că materialele filmate de Fatima se pot preta și pe o astfel de citire, una de artă video.
Am inclus trei mari momente în instalație, care nu sunt montate în sensul clasic al montajului de film, nu sunt tăiate - începutul cadrului e startul camerei, finalul e stopul înregistrării. E un fel de refugiu al meu ca autor, care nu ar vrea să renunțe la nimic, care vrea să scape de povara concluzionării pe marginea existenței unui om.
Am amenajat în cele două camere ale blackbox-ului o cameră „de cinema” și o „sufragerie”, odată pentru că sunt cele două feluri în care consumăm film, odată pentru că și materialul Fatimei poate părea, la o primă privire, un material de vlog (pe care l-ai vedea pe un telefon mobil, în cazul instalației, pe o tabletă) pentru că ăsta e reperul principal al ei și al surorilor ei. Pentru genul de cinema pe care sunt eu formată să îl practic, vizionarea pe orice ecran care nu e unul de cinema e destul de dezavantajos.
Pentru că materialele pe care le vezi în instalație, cele trei momente, sunt alternate în playere, se naște perspectiva asta multiplă, percepi în același timp și momentul de joacă și seninătate nevinovată a surorilor, și momentul în care Fatima vorbește despre război, singură în parc și plânge, și observaționalul ei mut și singuratic de la fereastră noaptea. Îmi place mult simultaneitatea asta, care în film poate fi construită, dar altfel.
Cam asta au fost principalele mele gânduri din spatele lucrării Fatima. După cum spuneam, sunt strâns legate de atitudinea mea legat de film și video art. Dar m-am bucurat mult de naivitatea începătorului.
M-am simțit, la vernisaj, așa cum m-am simțit când am făcut primul film în cadrul unui atelier de film pentru liceeni, cu acel curaj pe care-l ai când încă nu știi tot ce poți să greșești și doar te arunci. A fost o experiență foarte mișto pentru mine să pot să fac ceva pentru prima dată și să nu fiu mâncată de fricile pe care le-aș avea în mod normal, mai ales frica de a greș. Iar asta se datorează, cred, în mare parte, contextului special al AICI.ACUM.
Spune-mi despre Opera. Spune-mi despre cercetarea pe care o faci, despre cum ai gândit amplasarea elementelor din instalație, despre ce înseamnă instalația asta/expoziția asta pentru parcursul tău artistic.
Dragoș: Instalația Opera de la Rezidența BRD Scena9 are ca punct de plecare un film realizat în anul 2 de studii la Foto-Video. Este vorba de cel monocrom, așezat pe peretele din partea stângă a camerei.
Filmul ăsta a venit dintr-o obsesie care am avut-o față de Groapa Operei, pe care am descoperit-o aproape accidental. Trecusem de foarte multe ori prin acea zonă fără să mă uit atent la ce se află în spatele perdelei subțiri de copaci, până când am observat grupuri mici de oameni care dispăreau printre betoane. Curios și armat cu aparatul de fotografiat am vrut să aflu mai multe. Primul contact cu locația m-a lăsat de-a dreptul impresionat, mă gândeam cum a putut un teren atât de mare și atât de bine plasat geografic să rămână neexploatat. În lunile care au urmat am revenit constant, și am reușit să strâng destul de mult material, atât video cât și foto. În același timp am căutat cât mai multe informații despre istoria locului. Așa am aflat despre planul regimului comunist de a construi pe acea fundație Centrul Cântarea României, cât și motivul stării de abandon. Situația este complicată la nivel legal și politic, dar realizând o sinteză pot spune că în jur de 50% din acel teren este proprietate privată, iar proprietarii nu au fost încă despăgubiți. Din acest motiv zona respectivă va rămâne, să sperăm că nu pentru foarte mult timp, blocată.
Cel mai mult am fost surprins de mulțimea de conducte ruginite, care au ieșire la suprafață. Fiecare părea să conțină un ecosistem propriu; din unele creșteau plante, altele erau pline cu apă în timp ce o parte din ele adăposteau mici insecte. Simțeam că în fiecare conductă aș fi putut găsi altceva, un nou amestec de viață și deșeuri abandonate de zeci de ani. Un alt aspect interesant al locației sunt fragmentele de beton armat, erodate de ploaie și de vânt în ultimii 30 de ani. Din fundația colosală se desprind constant bucăți mici de ciment, iar pe suprafața unora din ele se pot observa urmele lăsate de armătură sau de barele de oțel ruginite care au fost folosite pentru susținerea construcției. Parcă ar fi niște fosile, dintr-o eră de mult trecută. Odată ce am realizat acest lucru mi-a fost greu să mă despart de ele și am simțit nevoia de a le aduce în spațiul galeriei.
Sunetul prezent în instalație este compus din mai multe fragmente de coloană sonoră, ce aparțin unor filme de propagandă ale arhivei TVR. Inițial au făcut parte din filmului monocrom amintit în primul paragraf. Materialul selectat este în strânsă legătură cu Festivalul Cântarea României, iar prin tehnica montajului am vrut să dau senzația unor voci care ies din conducte. Până la finalul materialului se creează un crescendo greu inteligibil, alcătuit din ceea ce mi se pare a fi ecoul regimului comunist, rămas până în ziua de azi printre bucățile de ciment erodate.
Mă întreb uneori ce o să se întâmple cu Groapa Operei, dacă va rămâne uitată de autorități sau dacă fundația curentă va fi demolată, iar peste ea vor apărea noi construcții.
O altă posibilitate ar fi ca terenul respectiv să o ia pe calea Deltei Văcărești și să devină un refugiu pentru fauna locală.
Viitorul rămâne incert.
Lucia: Apropo de viitor, ce planuri ai în perioada asta? Eu, de exemplu, nu pot spune că mă simt prea inspirată de perioada pe care am traversat-o anul ăsta. Cred că mai am nevoie de mult timp ca să o înțeleg și să o pot digera în arta pe care o fac. Pentru tine cum e?
Dragoș: Cred că este o perioadă foarte dificilă pentru domeniile creative, atât vorbind la nivelul nostru, ca artiști, cât și pentru instituțiile culturale. Am întâmpinat dificultăți în procesul creativ, simt că sunt blocat. Deși am început mai multe lucrări în ultimul timp îmi este foarte greu să le termin. Prezența fizică limitată în spațiul galeriilor a fost dificilă, deși multe evenimente artistice s-au mutat în mediul online, parcă nu mai au același farmec. Aștept cu nerăbdare o soluție pentru criza epidemiologică prin care trecem și ziua în care vom putea în sfârșit să ne întâlnim la vernisaje, fără mască, ca în anii trecuți.
AICI.ACUM este un proiect conceput și produs de Rezidența BRD Scena9, ce face parte din programul de susținere a galeriilor de artă din București inițiat de Primăria Capitalei prin Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public și Centrul Cultural Expo Arte.
Cele șase proiecte din expoziție au fost selectate de curatoarele Diana Miron, Raluca Oancea și Irina Trocan, fiind realizate de artiștii și artistele Lucia Chicoș, Rareș Andrei Constantinescu / ASMR, Dragoș Dogioiu, Gabriel Durlan, Bety Pisică și grupul wundrkam (Alessandro Grigoriu, Liviu Ralea & Ștefan Simion).
