La rubrica noastră cu chestii descoperite de-a lungul unei săptămâni, chestii nu neapărat de actualitate, avem astăzi un serial în care un om face trolling cu spammer-i, unul despre muzică, un radio online cu muzică, ce le permite artiştilor să-şi încarce creaţiile şi unde ascultătorii plătesc în groovies ca să asculte ce vor, nişte artă produsă într-un spital de psihiatrie din Berlin şi o trilogie de romane despre Al Doilea Război Mondial, a cărui acțiune începe în România.
Ce am descoperit: Ce se întâmplă dacă intri în vorbă cu spammer-ii tăi cei de zi cu zi? Se întâmplă serialul de comedie Scamalot.
Cât te ține: Episoade a câte 2-3 minute, în fiecare vineri
De ce? Pentru că cineva trebuia să ne răzbune pentru tot timpul ăla pierdut ștergând emailuri imbecile. Ca noi toți, James Veitch primește o grămadă de mesaje care-l îmbie cu moșteniri-de-la-unchi-cu-morți-misterioase, propuneri de super-afaceri de super-nișă și de posibile suflete-pereche. La un moment dat, s-a hotărât să dea câte-un reply. Când o prințesă din Zimbabwe îi cere ajutorul pentru a recupera fabrica de hârtie de la un unchi malefic care i-a ucis tatăl, Veitch îi sugerează să rezolve situația prin dialog, apoi îi acceptă cererea în căsătorie. Iar când cineva îi scrie: „Am nevoie de cineva care să investească 30.000 de dolari într-o fermă care va produce 6 milioane de dolari în opt luni”, el întreabă ce fel de fermă și află că-i una de melci. Bine-bine, dar cum să-i păzești să nu fugă, trebuie garduri electrice sau cum? Iese un trolling de mare clasă și, încetul cu încetul, o să-ți fie milă de tipul care-ți umple căsuța. (Vlad Odobescu)
Ce am descoperit: The Get Down, un serial nou-nouț marca Netflix despre Bronx-ul anilor '70 și o gașcă de puști care întorc lumea cu josu-n sus
Cât te ține: 6 x 60-90 de minute. La mine a ținut o sâmbătă întreagă.
De ce? Pentru că avem în sfârșit un serial mișto despre muzică și cum apare ea acolo unde nu te-aștepți. O s-aflați mai ales de hip-hop, dar și de disco și punk, și ce războaie poate stârni un vinil c-un remix de colecție. Cu puțin sclipici și melodramă via Baz Luhrman (co-creatorul serialului), cu inserturi dark de imagini de arhivă (nu cred că vă închipuiți ce haos era New York-ul pe-atunci), cu o povestioară simpatică și o echipă brici de actori. Ca să nu mai vorbesc de coloana sonoră, de ritm și de culoare. Enjoyable, to say the least. (Luiza Vasiliu)
Ce am descoperit: pe Adolf Wölfli, unul dintre primii artişti asociaţi cu curentul outsider art
Cât de ţine: Nu are o durată fixă, depinde cât de mult vrei să descoperi şi găseşti despre el şi opera lui. Aici găsiţi câteva ceva.
De ce? Pentru că pe mine, unul, mă fascinează arta practicată în afara canoanelor, de oameni fără pregătire în domeniu şi cu percepţii diferite asupra „realităţii” (arta brută sau outsider) – deşi m-am ferit s-o sondez prea mult pentru că, recunosc, mă sperie la fel de mult pe cât mă fascinează. De asta nu ştiam nimic până acum despre unul dintre primii artişti asociaţi cu această zonă, elveţianul cu trecut întunecat Adolf Wölfli, peste care am dat întâmplător. Născut în Elveţia la sfârşitul secolului XIX, abuzat sexual în copilărie şi rămas orfan la vârsta de 10 ani, arestat de două ori pentru tentative de a molesta sexual copii, Wölfli a fost interenat la vârsta de 30 de ani într-un spital de psihiatrie din Berlin. Suferea de psihoză, manifestată prin halucinaţii puternice şi comportamente violente. Acolo, fără vreo pregătire artistică prealabilă, a realizat ceea ce André Breton a numit „una dintre cele mai importante opere ale secolului XX”. Mai exact, 45 de volume însumând 25.000 de pagini, cu 1.600 de ilustraţii, 1.500 de colaje, text şi compoziţii muzicale, o călătorie epică ce îmbină elemente din viaţa lui cu aventuri fantastice şi care îl poartă din copilăria chinuită înspre un viitor glorios, transformându-l, pe parcurs, din copil în „Cavalerul Adolf”, apoi în „Împăratul Adolf” şi apoi în „Sfântul Adolf al II-lea”. Deşi lucrările sale sunt reci, fără emoţie, ca alte picturi sau desene outsider pe care le-am văzut, îmi plac foarte mult expresivitatea şi îmbinarea culorilor, asocierile neobişnuite de imagini şi sentimentul de spiritualitate decăzută ce îngheaţă timpul, precum şi uluitoarea simetrie a unei minţi dezorganizate. (Ionuţ Dulămiţă)
Ce am descoperit: Trei romane despre Al Doilea Război Mondial prin părțile noastre de lume: Trilogia balcanică („Marea șansă”, „Orașul decăzut”, „Prieteni și eroi”), de Olivia Manning, editura Nemira, colecția Babel, în traducerea Dianei Stanciu. 2016.
Cât te ține: La peste 1.300 de pagini, măcar o săptămână. Sau poți să vezi miniseria BBC, cu Emma Thompson și Kenneth Branagh, care durează aproape 7 ore și include atât întâmplări din Trilogia balcanică, cât și din Trilogia Levantului - adică din întreg ciclul Fortunes of War.
De ce? Pentru că, de vreo șapte ani încoace, citesc cu aviditate și fără prea mare discernământ - pardon, fără să discriminez - tot ce-mi pică în mână despre Al Doilea Război Mondial: ficțiune, non-ficțiune istorică, memorii, autobiografii, jurnale etc. Peste trilogia semi-autobiografică a Oliviei Manning dădusem demult, într-o perioadă de căutăre avidă a oricărui semn al trecerii Mariei Tănase prin lume, dar abia acum am început să le citesc, pentru că anul ăsta le-a tradus și publicat Nemira. Știam că Manning, ajunsă la București în 1939, cu soțul ei cam băutor și gagicar, profesor la Consiliul Britanic, se intersectase cu ea în anii războiului. De altfel, primul volum al trilogiei începe cu un tânăr cuplu britanic, proaspăt căsătorit, care ajunge la București în prag de război. Urmează aventuri și discuții, observații despre antisemitism și vești despre invazia Poloniei, un peisaj românesc doldora de discrepanțe, punctat atât de sărăcia cruntă în care trăiesc țăranii, dar și de cine la Athenee Palace - pentru ca, în cele din urmă, eroii noștri să se refugieze la Atena, iar mai departe să fugă spre Levant.
Trilogia balcanică nu e, din punctul meu de vedere, proză de vreun deosebit rafinament stilistic sau de conținut: are niște evidente bias-uri, care decurg din distanța pe care vocea naratorială o păstrează față de tot ce povestește. Olivia Manning, cum îți confirmă, de altfel, și biografia ei, pare profund nefericită să se afle în București, e prinsă într-o căsnicie care n-o satisface și, în general, e tracasată de război. Tonul romanului e străbătut de un curent latent de nemulțumire, ceea ce, de multe ori, stropește cu o doză de acreală scenele descrise de naratoare. Cu toate astea, Trilogia balcanică e un roman de aventuri palpitant, care se citește repede, în ciuda dimensiunilor - o lectură numai bună de luat într-un concediu întârziat, sau de reîmblânzit naveta de fiecare dimineață spre serviciu. Dacă nu din alte motive, cel puțin pentru că e fascinant să te uiți la o altă Românie, care seamănă teribil de mult cu asta (cu diferența majoră a prezenței războiului), prin ochii unei străine. Mai jos, Maria Tănase, ficționalizată de Olivia Manning:
„Florica, transformată într-o furie în colivia orchestrei, părea făcută din fir de aramă. Avea subţirimea obişnuită a ţigăncilor şi era negricioasă ca o indiană. Când îşi aruncă, dintr-o mişcare, capul înapoi, i se văzură tendoanele gâtului şi muşchii pe braţele ei subţiri care se roteau prin aer. Lumina îi arunca reflexe în părul strâns la spate, strălucitor ca şi fruntea rotundă. Cântând acolo, printre grăsanele din public, părea un pisoi sălbatic, mort de foame, scuipând înspre pisicile mari, hrănite cu smântână. Muzica se stingea şi vocea ei coborâse într-un fel de mârâit. Se ridică, răsucindu-şi corpul, parcă de mâne, strângându-şi pumnii şi lovindu-şi fustele şi încheie cu un alt strigăt ascuţit, pătrunzător, de stihie, susţinut pe deasupra ropotului teribil al aplauzelor.” (Ioana Pelehatăi)
Ce am descoperit: un radio online din Los Angeles, Earbits, lansat în 2010
Cât te ține: 24/7
De ce? Pentru că e o platformă pe care diverși artiști de care n-ai auzit își pot urca muzica, după ce trec de filtrul unui juriu. Apoi tu îi asculți, iar dacă îți plac, pot să treci la fapte bune și mărețe. Gen, să le cumperi muzica. Ce mai face platforma asta e că îți dă voie să asculți melodii on-demand doar dacă ai portofelul umflat cu groovies, monedele în care se face treaba pe Earbits. Mai exact, dacă share-uiești melodii, primești. Dacă dai niște like-uri pe facebook și twitter trupelor pe care le-ai ascultat prin platformă, primești. Ceea ce face un binișor și artiștilor, și te umple și pe tine de valoare. Win-win, cum ar veni; și e o ocazie destul de bună să găsești niște artiști cool pe care să-i asculți înainte de a fi cool, ca să rămâi în istorie. (Larisa Baltă)
Foto main: Lucrare de Adolf Wölfli, luată de aici.
