La rubrica noastră cu chestii descoperite de-a lungul unei săptămâni, chestii nu neapărat de actualitate, îi avem astăzi ca guests pe fotograful Trent Parke, specializat în „noi specii” de lumină, un ospăţ jurnlistic al cărui amfitrion este Online Journalism Award, un articol care ne dă un shot de optimisim în labirintul perpetuei îngrijorări cultivate de media, un mini-serial cu mega acţiune pentru adormiţii de weekend şi un joc obsedant, cu mult substrat matematic – descoperitoarea lui spune că știe pe cineva care l-a jucat opt ore, până la şapte dimineaţa, a dormit, l-a visat, s-a trezit şi l-a mai jucat opt ore.
Ce am descoperit: Fotografiile lui Trent Parke
Cât te ține: Variabil, de la 30 de secunde, la 24 de ore. Depinde cât de mult te plimbi prin arhiva lui online, cât rămâi fixat cu ochii-ntr-o imagine și dacă-i ai cărțile la îndemână.
De ce? Trent Parke, singurul fotograf australian din familia Magnum, ilustrează perfect sensul etimologic al fotografiei: desenează cu lumină de parc-ar avea niște senzori numai ai lui, specializați pe descoperit specii noi de lumină. Culege scene de stradă ca decupate dintr-un vis colectiv, iar după ce te uiți la imaginile lui, începi să cotrobăi prin realitate după mici semne, urme și indicii de ceva ce-ar putea fi numit poezie. Seria Dream/Life, publicată de altfel și-ntr-un album cu același nume în 1999 (pe care n-o să mi-l permit niciodată, fiindcă costă vreo o mie de dolari), e una din cele mai tulburătoare „capturi” de viață prin obiectivul foto pe care le cunosc, fiindcă scoate la/din lumină o întreagă lume invizibilă, din unde & umbre, în care ne mișcăm cu toți, complet oblivious de cele mai multe ori. (Andra Matzal)
Ce am descoperit: Lista nominalizărilor la Online Journalism Award. Materialele finaliste au fost alese de 20 de jurnaliști și profesioniști media de la cele mai importante publicații din lume, sub tutela Online News Association.
Cât te ține: De la câteva minute, la câteva zile, în funcție de ce-ți îți face cu ochiul din listă
De ce? De fiecare dată când mai apare o listă de nominalizări pe jurnalism, îmi frec palmele de încântare și mă pregătesc de ospăț. N-am cum să fiu geană pe tot ce-apare mișto/provocator/groundbreaking într-un an, așa că best of-urile vin la fix. Îmi place să văd în ce direcție o ia jurnalismul, cum folosește digitalul, cum face ordine în lumile din jurul nostru și din noi. Pe lista asta găsești categorii ca „Explanatory reporting” (care la noi se face mult prea puțin), „Feature”, „Visual Digital Storytelling”, „Investigative Journalism”, „Knight Award for Public Service” (am o feblețe pentru categoria asta), plus niște categorii extra pentru studenți. Jurnalismul bun ține mintea în priză, nu-l lăsați să dispară. (Luiza Vasiliu)
Ce am descoperit: Un articol care să-ți redea optimismul înainte de weekend: “You may think the world is falling apart. Steven Pinker is here to tell you it isn't” (Vox.com)
Cât te ține: Mai puțin de un sfert de oră
De ce? Profesorul de psihologie la Harvard Steven Pinker, o personalitate enciclopedică a lumii de azi, arată că – în ciuda a ceea ce vedem oră de oră în feed-ul de Facebook – violența a scăzut semnificativ față de secolele de dinainte și că pesimismul alimentat de media ar trebui să fie adevăratul motiv de îngrijorare pentru politicienii de azi. (Vlad Odobescu)
Ce am descoperit: Mad Dogs (2015-2016), o mini-serie în 10 episoade
Cât te ţine: În total, aproximativ 10 ore (un episod are 52 de minute)
De ce? Pentru că mi se pare ceva numai bun de văzut în weekend. Un american plin de bani, Milo, îi invită pe cei mai buni patru prieteni ai săi în ditamai căsoaia lui din Belize, unde s-a stabilit după ce s-a retras din câmpul muncii, ca să sărbătorească „pensionarea” lui, să le ofere o vacanţă opulentă şi şansa de a-şi reînnoda prietenia. Lex e un fost dependent de droguri care şi-a cam ratat viaţa, Cobi e analist financiar, Joel e un profesor dilematic, iar Gus un fost avocat care a pornit o afacere.
Îşi dau seama din prima zi că prietenia lor a ajuns să atârne de un fir de aţă şi apare tensiunea, care, dintr-odată, izbucneşte într-un coşmar plin de acţiune, în care protagoniştii trec prin cele mai nebune experienţe din viaţa lor, bântuiţi de fantoma unui druglord local, Jesus, într-un setting exotic. Pe toată durata lui, mini-serialul prezintă un plot concupiscent şi plin de adrenalină, care se cam stinge însă spre final, când apare riscul plictiselii. Ce mi-a plăcut mult la el, pe lângă experienţele demente şi alerte, numai bune de weekend, e că îţi arată cât de proşti, simpli, egoişti sunt oamenii chiar şi după 40 de ani, dar şi cât de sensibili şi umani pot fi în acelaşi timp, fragilitatea relaţiilor dintre ei, lipsa de comunicare bătătorită de trecerea timpului, precum şi forţa solidarităţii şi a instinctului de supravieţuire. Toate împănate cu umor discret şi ironie.
Mi-au plăcut foarte mult două secvenţe: una în care Joel vede un tapir în pădure, în timp ce fugea cu prietenii lui de o ameninţare, şi le spune fascinat tovarăşilor săi că chiar dacă o să moară, măcar a văzut un tapir, sau cea în care, captivi în carantină, sub ameninţarea unei boli infecţioase, „câinii nebunii” îi fac adăpost unei iguane, pe care Gus o protejează ca pe un copil. (Ionuţ Dulămiţă)
Ce am descoperit: No Man’s Sky. Un joc action-adventure cu estetică SF, lansat fix acum o săptămână pentru PC. Jocul care ar fi putut să mă facă să mă îndrăgostesc de matematică.
Cât te ține: Universul jocului nu-i infinit propriu-zis, dar, cu 18 cvintilioane(!) de planete de explorat, zic că ai ce face prin el o vreme relativ îndelungată. Mai jos, trailerul pentru versiunile de PS4 și PC:
De ce? Jocul ăsta e o ilustrare fabuloasă a unui principiu matematic care mi-a făcut să-mi înghețe nițel mintea de filolog înrăit. No Man’s Sky e poate primul joc în care universul e creat aproape integral matematic - mai exact, algoritmic. Cum funcționează asta? Prin folosirea de seed numbers unice, care fac ca interacțiunea ta cu elementele pre-determinate ale art-ului din joc să genereze instantaneu lumi întregi. Jocul e povestea deschisă a unui călător, abandonat pe o planetă din acest univers generat procedural, deterministic și încă neexplorat.
Aproape toate elementele din univers, de la sisteme solare la planete, de la la ecosisteme până la floră, faună și pattern-urile lor de comportament, se nasc din interacțiunea jucătorului cu jocul. De exemplu, un jucător care ajută o flotă de NPC (non-player characters), se poate aștepta ca la următoarele interacțiuni cu populația respectivă să primească ajutor din partea ei. Se mai poate chinui și să le învețe treptat limbajul, chestie la care ajută „pietrele Rosetta” descoperite pe diverse planete. Orice modificare importantă adusă unei planete e înregistrată de joc, iar jucătorii care distrug sistematic ecosistemele planetare devin „wanted” în univers. Până și muzica de fundal, semnată de 65daysofstatic (fuck yeah, math rock!), e generată procedural.
Pentru orice informație nouă pe care o înscrii în Atlasul universului primești resurse, deci supraviețuiești prin cunoaștere, la propriu. Poți să-ți iei drept misiune supraviețuirea în sine, comerțul, războiul sau explorarea, iar scopul (teoretic) e să ajungi în centrul universului. La cât de mare e – baftă cu asta. 90% dintre planete sunt nelocuibile, iar din cele 10% rămase, doar 10% au un ecosistem bogat și forme de viață complexe, deci sunt extrem de rare. Chiar mai rar ar fi să te întâlnești cu un alt jucător - deși, tehnic vorbind, jocul poate fi văzut ca un massive multiplayer online game.
Creatorii No Man’s Sky spun că un jucător obișnuit nu va descoperi niciodată 99,9% dintre planete. Deși gameplay-ul devine repetitiv, de la un punct încolo, acum că povestesc jocul, mă sparge din nou cât e de seducător conceptual: interacțiunile tale cu universul au forța de a genera planete întregi, forme de viață, galaxii. Știi că mai sunt și alții acolo - o să continui să încerci să-i găsești, sau o să alegi să crezi că ești, de fapt, singur? (Ioana Pelehatăi)
Foto main: No Man’s Sky/DualShockers.com
