Continuăm rubrica noastră cu chestii pe care le-am descoperit de-a lungul unei săptămâni, nu neapărat de actualitate, cu niște muzică prin care ne lovim de realitatea refugiaților din tabăra de la Calais, cu alta care ne îndepărtează de realitate, cu un articol despre obsesii și ipohondrie ce încearcă să ne readucă la realitate, cu o serie animată care reușește să facă asta și cu un joculeț obsesiv ce ne îndeamnă să fugim de realitate, dar fără s-o putem evita.
Ce am descoperit: The Calais Sessions, un album minunat înregistrat de o gașcă de muzicieni britanici și un grup de refugiați din tabăra de la Calais
Cât te ține: Cel puțin 2 minute și 58 de secunde - asta dacă te poți abține să asculți tot albumul sau măcar să bagi „Khandahar” pe repeat
De ce? Pentru că nu ți-ar trece prin cap că, blocați în jungla din Calais și, în general, într-o lume care nu-i vrea, niște oameni s-ar putea apuca de muzică, așa cum au adus-o cu ei de acasă. Pentru că povestea cu limbajul universal al muzicii nu-i o vorbă-n vânt. Pentru că ție îți aduce bucurie în urechi și lor le poate aduce o cană de apă în plus și niște speranță. Tot ce se strânge în urma vânzării albumului ajunge la refugiații din Calais. Pentru că uite ce povestește unul dintre băieții afgani care au participat la înregistrarea albumului: „Talibanii m-au auzit într-o zi cântând la mine în casă. Mi-au băgat mâna dreaptă în apă clocotită și mi-au zis că e din cauză că eu fac muzică cu mâna aia.” Mai multe despre album, citiți în New York Times. (Luiza Vasiliu)
Ce am descoperit: Cyberchondria: D.I.Y. Diagnosis in Overdrive. Un articol la persoana I despre ipohondria pe care și-o cultivă oamenii prin căutări obsesive pe net
Cât te ține: Maxim 15 minute
De ce? Acum un an-doi, aș fi scris eu un text dintr-ăsta. Cu diferența că nu eram pasionat de tumori pe creier, ci - alternativ - de cancer la gât, de piele, pulmonar, TBC, hepatită C. Episoadele maniacale începeau brusc, când dădeam de vreo statistică despre incidența crescută a bolii/virusului cu pricina sau auzeam de cineva care s-a îmbolnăvit ori a murit din cauza aia. Întotdeauna însă mai era și altceva: se nimerea mereu în perioadele în care mă simțeam vulnerabil, când trebuia să-mi schimb locul ori să încep vreun proiect; sau înșelasem așteptările cuiva și mă simțeam vinovat. Culmea e că înțelegeam prea bine că-i o problemă care ține de psihic, dar asta nu-mi tăia deloc elanul ipohondriac.
Mai întâi, gugăleam timid un simptom oarecare, după care - pe măsură ce aflam despre manifestarea afecțiunii - le dezvoltam brusc și pe restul. Căutam tot mai mult, până deveneam expert în forme ale bolii și știam pe de rost zeci de povești. Obsesia se oprea la fel de rapid când ajungeam în fața vreunui medic care-mi arăta că de fapt e nimica toată și-mi spunea să stau liniștit. Povestea lui Barry Newman, fost corespondent internațional pentru Wall Street Journal, descrie în amănunt experiența. (Vlad Odobescu)
Ce am descoperit: Am (re)descoperit Tomma Alistar – simplu spus, un proiect de electro românesc (via Berlin); mai complex, un proiect în care un om-orchestră adună în jurul lui muzicieni de clasic, cu care face o muzică între vis și realitate
Cât te ține: Circa 60 de minute pe SoundCloud (plus live-uri; cât mai multe live-uri)
De ce? Pentru că sună incredibil de bine pentru un proiect românesc. Pentru că are vioară și violă (Raluca Stratulat). Pentru că Alexei Țurcan e un nume care-ar trebui să-ți spună ceva, după 13 ani de Travka, pentru care compune piesele. Pentru că, dincolo de asta, Alexei cântă la aproape orice, inclusiv la acordeon. Pentru că în compoziții se aude un instrument de care n-ai auzit niciodată – Electronic Wind Instrument (la care cântă Bogdan Gugu). Pentru că, în fine, sună excelent coloanele alea de percuție care punctează peisajele sonore cvasi-scandinave, onirice, numai bune să te rătăcești prin ele.
Și, mai important decât toate astea, pentru că i-am regăsit pe oamenii ăștia la festivalul Ideo Ideis din Alexandria, unde i-am văzut lucrând o melodie de la zero cu o gașcă de adolescenți și am (re)descoperit cum trebuie să fie un bun profesor (cu respect pentru oamenii pe care-i învață, cu blândețe și cu tact). Dar despre asta, într-un episod următor. (Ioana Pelehatăi)
Ce am descoperit: Bojack Horseman, serie animată dementă & demențială
Cât te ține: Depinde de porție: 25 de minute episodul sau, pentru amatori de binge, variații pentru 1.200 de minute
De ce? E o plăcere uneori când nu descopăr unele lucruri cât sunt pe val și mă pot bucura de ele în tihnă și lacom, după ce au trecut hype-ul, dezbaterea, comentariul. Așa mi s-a întâmplat cu Bojack Horseman, serialul animat ajuns de curând la al treilea sezon, peste care-am dat printr-o recomandare apropo de Serialele vieții noastre. Fiindcă livrează pe un tobogan de umor o tonă de probleme pe care le măcinăm zilnic, de la cultul idolilor pop, la drepturile animalelor, de la megamașinăria media, la ipocrizia noului colonialism umanitar. Fiindcă are personaje fabuloase, cum ar fi cel mai profund cal pe care-l știu de pe ecran și cea mai bună încarnare a personalității canine, printre care răsare fulgerător J.D. Salinger. Fiindcă e despre ratare, singurătate și izbăvire și fiindcă limbajul e un spectacol în sine. Fiindcă episodul despre festivalul subacvatic de film e o capodoperă. Și fiindcă desenele animate n-au cum să fie plăcere vinovată – sunt printre puținele lucruri de care te poți bucura cu totul, oricât de prost ai sta cu timpul. (Andra Matzal)
Ce am (re)descoperit: Canabalt, un joculeț din 2009 disponibil online, cu versiuni pentru IOS și Android
Cât te ține: Nu se termină niciodată. Creatorii lui ar fi inventat subgenul endless runner.
De ce? Pentru că e simplu și la obiect în lupta cu momentele în care nu ai chef să faci nimic, dar vrei să-ți umpli timpul cu ceva addictive. Povestea jocului e la fel de complexă ca grafica lui: ești un bărbat la costum și începi să fugi de o amenințare necunoscută dintr-un birou aflat la înălțime, fără să te mai poți opri. Alergi încontinuu, sărind de pe o clădire pe alta, intrând prin geamuri și evitând obstacole care te încetinesc dacă te lovești de ele, într-un setting distopic, gri cu alb, în care apar din când în când nave spațiale pe fundal, se prăbușesc clădiri și cad chestii greoaie din cer care te omoară când intri în ele. Viteza crește constant, cu cât înaintezi mai mult, și te trezești la un moment dat, dacă ești tenace, într-un iureș amețitor în care simți că nu mai ai control asupra singurului buton cu care manevrezi personajul. Scopul jocului e să ajungi cât mai departe, să aduni cât mai mulți metri înainte să dai cu capul de un colț de clădire sau să cazi în gol. Moartea e inevitabilă. E probabil una dintre cele mai bune reprezentări ale trăirii interioare pe care o are omul când fuge în zadar de muncă.
Foto: Bojack Horseman/Netflix
