Când am intrat în camera întunecată, aproape c-am plonjat în ecranul uriaș, unde niște polițiști mângâiau tandru câțiva civili, într-un pat uriaș care plutea printre creaturi cât se poate de stranii. O femeie extrem de frumoasă în uniformă își plimba mâinile pe corpul unui tânăr de culoare, unul pe care altminteri ar fi fost gata să-l împuște, dac-ar fi fost într-un ghetou din Gotham City. Sau în Ferguson, NY. Un câine straniu, cu tentacule de caracatiță, plutea în jurul patului luxos, pe cerul albastru. Am rămas în fața lumii ăsteia de pixeli, până când niște microbi delicați au coborât ușor, ca fulgii de zăpadă, pe obrajii unor copii. După care a urmat genericul, o listă lungă de nume și roluri. În mijlocul camerei stătea pe scaun un bărbat. I-am recunosc fața în lumina ecranului și mi-am adus aminte că tocmai intrasem în galeria de artă Mobius, chiar sub trotuarul însorit și sub o cafenea hip din centrul Bucureștiului. Și că în fața mea se derulase o parte din Inverso Mundus, cea mai nouă lucrare a colectivului rus AES+F. Ei zic că ar fi o instalație video pe trei canale, mie mi se pare o pictură vie. Doar că-n loc de pensulă, folosesc oameni și tehnologie digitală.
Într-o lume ca asta a noastră, în care ne hrănim non-stop cu imagini, nu-i cel mai ușor să-ți amintești de forța lor feroce. Secvența de pe ecranul întins pe un perete întreg mă lovise pe nepusă masă, poate fiindcă era făcută din aceeași material ca visele și iluziile. Inverso Mundus își ia numele de la Saturnalii, vechile sărbători la care romanii, adunați la templul lui Saturn, ridicau un sacrificiu zeilor, după care se aruncau la banchet și carnaval. Despre momentul ăsta, în care rolurile sociale erau lepădate ca niște măști, la care stăpânii își serveau la masă sclavii, poetul Catullus spune că era „cea mai bună dintre zile”. Celor patru artiști din Moscova le-a luat mai bine de un an și jumătate să facă lucrarea asta, care traduce în imagini & imaginar de 2016 ideea din spatele sărbătorii. În deschidere, o brigadă de vidanjori agită în slow-motion niște țevi, din care curg râuri dense, ca de petrol, o cascadă de (bull)shit pe treptele elegante. Un cerșetor îi dă pomană unui corporatist la costum. Bărbații și femeile fac schimb de roluri. Ceva mai încolo, un porc cu față sinistru-bonomă despică un măcelar. O parte dintre imaginile-astea își au rădăcinile într-o serie de desene de secol 16, Lumea cu fundul în sus. Inverso Mundus nu doar ca lume de-a-ndoaselea, ci și ca lume în versuri, fiindcă în italiană „in verso” asta însemană.
Procesul care îmbracă acest concept într-o formă video e lung și complicat. Presupune găsirea oamenilor potriviți, filmarea lor, o recuzită pentru fantezie (în cazul de față, un pat uriaș făcut la comandă de tapițeri italieni de lux, dispozitive dintr-un sex shop berlinez & multe altele), apoi o lungă perioadă de post-producție. Ultima etapă, care arată unde tehnologia seamănă suspect cu magia, construiește arma fatală a seducției, fantasma perfectă pe care ecrane de toate dimensiunile ne-o livrează în flux continuu. În sufragerie, seara, la știri, sau dimineața, în metrou, cu ochii agățați de peretele de Facebook. La urma urmei, Apocalipsa e divertisment, spun AES+F. Rezultatul muncii ăsteia sunt 38 de minute de hiperrealitate barocă, o hipnoză care te duce-n măruntaiele lumii pe care o împărtășim acum cu toții. Nu degeaba personajele care se mișcă încetinit, ca niște fantome ori manechine, sunt cât se poate de diferite – ca o reclamă perfectă á la United Colors of Benetton.
Evgheni Svyatsky, Tatiana Arzamasova, Lev Evzovici și Vladimir Fridkes fac artă de aproape 30 de ani. În 1988, cu trei ani înainte de disoluția Uniunii Sovietice, făceau desene, schițe și colaje, unele care parcă anticipau storyboard-urile pe care le folosesc azi în proiectele video. Au continuat cu pictură, sculptură, apoi cu fotografie, întoarsă pe toate fețele, cu filmat, animație și elemente de jocuri video. Într-un fel, arta lor e și-o istorie a tehnologiilor prin care poți crea și transforma imagine. Am stat de vorbă cu Evgheni, Tatiana și Lev în camera din spatele galeriei Mobius, unde clipea răbdător ledul computerului de pe care rulau proiecțiile. „Nu atingeți / Do not touch” scria mare pe el. „El face posibil magia”, a zis Lev, râzând.
Cum a fost când ați început, în urmă cu 30 de ani?
Lev Evzovici: Noi am început în plin proces de îndurare a destrămării Uniunii Sovietice, când aveam în față un uriaș spațiu gol și o lume cu totul nouă. Pentru noi, a fost o aventură să ne dăm seama ce putem face în lumea asta, cum putem crea un nou mod de a comunica cu publicul. Un amestec de entuziasm și de frică.
Tatiana Arzamasova: Am început în formula de 3 artiști. La început, am lucrat împreună cărți unicat, după care ne-am dat seama că putem face pur și simplu artă. Prima noastră lucrare a fost o instalație mare, cu pictură și broderie, după care au urmat tot felul de alte lucrări, cu picturi, obiecte, fotografie. În 1995, ni s-a alăturat Vladimir, cu care am făcut Corruption Apotheosis, o instalație care, deși e făcută fără niciun mijloc digital, arată ca un film horror, la fel ca Family Portrait in the Interior și The Prince and the Beggar. De atunci, suntem AES+F și am continuat să lucrăm cu pictură, sculptură, desen, video, iar mai târziu am început să experimentăm cu manipularea digitală a imaginilor.
Care era rolul artistului în Rusia anilor '80-'90?
Evgheni Svyatsky: În vremurile alea, exista o viziune romantică față de ocupația asta. La Moscova, toți artiștii tineri lucrau și existau multe expoziții. În același timp, nu mai erau priviți ca niște demiurgi, ci deveneau un fel de mediatori și se întorceau la rădăcinile artei, ca fiind ceva magic, nu neapărat folositor în viață, dar care poate influența drumul omenirii. Pentru noi, personal, cea mai importantă a fost senzația de libertate, de a ne exprima și de a ne găsi un drum al nostru. Nu mai era nevoie să interacționăm cu statul, cu uniunile și nici măcar cu structurile artei contemporane, care oricum nu existau, la fel cum nu exista piața de artă. Așa că a trebuit să găsim o cale directă de a ajuns la oameni. Eram independenți, la modul absolut.
Cum v-a schimbat modul de a lucra dezvoltarea pieței de artă?
Evgheni Svyatsky: Totul s-a petrecut foarte organic, fiindcă noi nu ne-am schimbat ideile, conceptele, limbajul. Noi folosim piața ca posibilitate de a crea proiecte la scară mai mare, mai complexe.
Vindeți lucrările video?
Tatiana Arzamasova: Sigur. Nu doar muzeele cumpără, ci și colecționarii privați. Nu se compară, bineînțeles, cu pictura, care atârnă așa frumos pe pereții sufrageriei. Când vindem lucrări video, vindem un joc de lumini, sensuri, culori și sunete. Fresce. Fresce cu un anumit tempo care-ți permit să le privești în detaliu.
Trimalchio trailer 5min (1920x1080 h264 Hi42 10-15Mbps - AAC 320kbps 48kHz) from AES+F on Vimeo.
Cine sunt colecționarii voștri?
Tatiana Arzamasova: Cred că sunt oameni care se regăsesc în ideile noastre. Noi îi iubim pe colecționarii de artă, fiindcă într-un fel, sunt foarte fericiți. Un artist nu se poate realiza decât pe sine, cu identitatea lui, iar un colecționar se poate realiza printr-o mulțime de culori și de artiști. În felul ăsta, identitatea lor poate fi exprimată prin mult mai multe căi. Datorită banilor, desigur. Poți să-ți cumperi identitatea.
Și noi, ceilalți, privitorii simpli, facem cumva asta. Ne uităm la lucrări de artă și luăm din ele ceea ce rezonează cu noi, ba chiar ne asumăm idei ca și când ar fi ale noastre. Vă folosim, cumva.
Tatiana Arzamasova: E un mod foarte poetic în care se întâmplă asta. Și un sens pozitiv al folosirii. În felul ăsta, poți împărtăși ceea ce vezi și gândești.
Lev Evzovici: Poți folosi viziunea artiștilor despre lume, ca să-ți exprimi propria viziune.
Mulțumim foarte mult că faceți lucrurile pe care le faceți, de care noi ne putem bucura.
Lev Evzovici: Cu plăcere (râde).
Dacă ne uităm la frescele-astea în ordinea în care au fost făcute, vedem o evoluție a societății din ultimii ani?
Evgheni Svyatsky: Nu neapărat o evoluție, noi analizăm diferite aspecte ale societății contemporane. Care, într-adevăr, se schimbă. De exemplu, The Feast of Trimalchio e despre creșterea economică neoliberală de la începutul secolului. Proiectul ăsta (Inverso Mundus, n.r.) are legătură cu criza pe care lumea a travesat-o. Altele vorbesc despre seducția pe care o exercită sexualitatea și violența, unele din cele mai vechi structuri ale limbajului nostru, de care oamenii sunt atrași de mii de ani.
Aproape toate lucrările voastre fac referire la alte lucrări din istoria artei sau a culturii: Allegoria sacra la tabloul cu același nume al lui Bellini, The Feast of Trimalchio la Satyricon, al unui poet roman etc.
Lev Evzovici: Pentru noi, e foarte important să înțelegem că suntem parte din aceeași istorie ca artiștii baroci, de exemplu. Că istoria nu e întreruptă de secolul XX. Folosim referințe la pictura manieristă, la fel cum folosim referințe la jocurile pe calculator, fiindcă ambele fac parte din aceeași lume a imaginii.
Parcă tehnologia ne dă impresia că trăim într-un prezent continuu.
Evgheni Svyatsky: Un trecut prezent. Un continuum.
Lev Evzovici: Eu cred că deja trăim în viitor. Că viitorul e prezentul nostru și n-avem cum să ne temem de viitor, tocmai fiindcă trăim în el.
Allegoria Sacra (trailer) from AES+F on Vimeo.
Cum credeți c-o să arate arate arta viitorului, dacă până la urmă există viitor?
Lev Evzovici: Nu știu cum o s-arate arta, dar în vreo 50 de ani, cred că va exista iPhone 57S și vom avea două pastile. Una pentru a deveni nemuritor și alta pentru eutanasie.
Evgheni Svyatsky: A fi sau a nu fi (râde).
În ultimele voastre lucrări video, e din ce în ce mai greu să discerni între ce e real și ce e procesat. Dar m-am bucurat să văd că în continuare lucrați cu oameni reali, nu cu simulări, cu post-oameni.
Lev Evzovici: Personajele noastre sunt undeva la mijloc, între oameni și post-oameni. Sunt un pic zombie. Joacă rolul de roboți sociali.
Pare ușor să devii un robot social în zilele noastre. Cum poți să nu devii unul?
E ușor, într-adevăr. O cale ca să eviți asta e să faci un proiect artistic despre roboți sociali.
Când lucrați cu oamenii, cum funcționează? Îi lăsați să improvizeze, le dați libertate?
Lev Evzovici: Nu, niciun pic de libertate. Nu-i considerăm actori, cu psihologia lor.
Sunt ca un fel de marionete?
Evgheni Svyatsky: Sau ca niște roboți.
Tatiana Arzamasova: Mai degrabă ca niște umbre străvechi, în regatul unui zeu. Nu sunt reali, sunt doar formă. Nu au interior, doar imagine.
În același timp, deși în lucrările voastre oamenii relaționează foarte mult unii cu alții și multe momente sunt încărcate de erotism, oamenii ăștia nu se ating.
Tatiana Arzamasova: Nu e o acțiune directă. E o idee de acțiune directă. De pildă, Last Riot, o lucrare mai veche, e plină de așa-zisă violență, dar n-a existat nicio atingere. Am folosit multe săbii, multe arme, dar ele n-au atins corpul. Nicio picătură de sânge, niciun joc actoricesc real.
Când cineva se uită la lucrările astea, e voyeur? E implicat în ceea ce vede?
Lev Evzovici: Nu cred că cineva poate trăi în lumile astea, fiindcă ele nu au aer. Nu poți respira acolo. Dacă te uiți bine, vezi că lumile astea nu au perspectivă, iar obiectele din planul secund sunt la fel de clare ca portretele din prim-plan.
Atunci când vă prezentați lucrările în diferite colțuri ale lumii, oamenii se recunosc în ele, indiferent de background-ul lor?
Lev Evzovici: Cred că da. Fiindcă oamenii nu mai sunt așa divizați după naționalitate, ci sunt mai degrabă divizați în interiorul unei națiuni. În oameni deștepți și oameni proști, bogați și săraci, tot așa. De pildă, bogații din România sunt foarte asemănători cu bogații din Moscova sau Paris, iar săracii sunt mai aproape nu de bogații din țara lor, ci de săracii din alte țări.
Am impresia că distanța dintre oamenii obișnuiți, cum sunt eu, și arta contemporană, are tendința să crească foarte mult. Fiindcă mulți artiști și curatori adoptă un limbaj foarte complicat, iar multe lucrări conceptuale sau abstracte devin foarte criptice. Iar dacă nu le înțelegi, te privește. Înseamnă că ești needucat sau ignorant.
Tatiana Arzamasova: Noi încercăm să fim limpezi cu toată lumea. Cu intelectuali, cu profesioniști ai artei, cu fata care locuiește vizavi, care vine uneori la vernisaje, foarte frumos îmbrăcată.
Lev Evzovici: Dar ca să fim limpezi, nu facem niciun efort special. Suntem deschiși.
Tatiana Arzamasova: Dacă cineva vrea să intre, o poate face. Nu există pereți, nici sârmă ghimpată. Oricine poate intra să ia ce vrea. E ca o masă bogată la un festin. Ai tot felul de legume, fructe, mâncăruri exotice și speciale, uneori periculoase - ești invitat să-ncerci ce-ți face cu ochiul.
În sensul ăsta, și imaginea joacă un rol important. După o foarte lungă perioadă dominată de cultura scrisă, imaginea capătă din ce în ce mai mult teren. Și e un limbaj universal, pe care-l poate vorbi oricine, într-o măsură sau alta.
Lev Evzovici: Așa e. Acum, e inflație de text. La imagini, cu cât se fac mai multe fotografii cu tot soiul de device-uri, pe fundalul cu atât e mai ușor să vezi imaginile cu adevărat puternice. Avem o tonă de imagini de rahat și doar câteva cu adevărat mărețe.
Tatiana Arzamasova: Puterea imaginii e uriașă. Dacă aș parafraza Biblia, aș spune că la început n-a fost cuvântul, ci imaginea.
Cum ați reușit să faceți artă așa de critică la Moscova, fără conflicte deschise cu sistemul politic?
Evgheni Svyatsky: Moscova e foarte diferită, iar arta contemporană e foarte dezvoltată. În același timp, pentru cenzură și pentru regimul politic actual, care e foarte prost și limitat, suntem prea complicați. Ei îi lovesc mai degrabă pe artiștii care sunt și activiști politici, de care probabil se tem mai mult. Aspectele politice din lucrările noastre sunt vizibile, dar referă mai degrabă la lumea întreagă, decât la un regim anume.
Există destule prejudecăți legate de Rusia și îmi imaginez că se pot reflecta și asupra artiștilor. Ați avut parte de întâmplări din astea, în care să vi se lipească un etichete?
Tatiana Arzamasova: Sigur, e bine să aparții de o mișcare, dar în general ca artiști funcționăm extrateritorial. Societatea e cumva ca o turmă de oi cu o haită de câini, iar artiștii, deși desigur sunt membri ai haitei sau ai turmei, se situează un pic în afara lor, de unde analizează ce se întâmplă în lanțul ăsta.
De regulă, artele vizuale sunt o ocupație destul de solitară și individuală. Cum reușiți să lucrați împreună și rezultatul să fie atât de unitar?
Lev Evzovici: Suntem o microsocietate.
Evgheni Svyatsky: Și asta ne-a ajutat mult, mai ales în anii '90. Fiindcă societatea nu era prea interesată de cultură, eram destul de frustrați. Așa că să ai un grup de microreferință, în care să te oglidești, să fii înțeles, era un lucru foarte important.
Aveți anumite roluri, o ierarhie?
Tatiana Arzamasova: Participăm cu toții la proces și ne împărtășim părerile. Desigur, nu e democrație. Democrația e un cuvânt frumos. Noi funcționăm mai degrabă pe anarhie organizată.
