Scriitorul Bogdan Răileanu a lucrat aproape trei ani la cartea Preda. Viața ca o pradă (Polirom, 2022), o biografie romanțată și solid documentată a unuia dintre cei mai importanți autori români din secolul XX. Publicăm un fragment în avanpremieră, în care Marin Preda se-ntâlnește cu Adrian Păunescu (și, într-un fel, cu Jim Morrison).
P.S. Pe 5 august 2022 se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda.
Își ridică privirea și capul, iar restul trupului se scufundă, prinse cu picioarele niște brădiș de apă și se sperie. Nu îi plăcea să simtă plantele din apă și nici mâlul. Nu îi era frică, îi era silă. Din câteva brațe ajunse lângă ponton și se ridică pe scară. Își simți trupul cum se îngreunează pe măsură ce ieșea din apă. Se așeză în fund pe marginea pontonului care era cald încă și se uită la femeia care stătea la marginea apei.
- Dom’ Preda, vă caută niște tovarăși, spuse femeia, spune că sunt de la partid.
Dădu din cap și îi făcu semn femeii că a înțeles. Își trecu palma peste fața umedă și strânse apa de pe pleoape, apoi se lăsă într-o rână și trase aer adânc. Nu avea chef de tovarășii de la partid. Mai fuseseră și altă dată tovarășii pe capul lui și îi făcuseră instructajul despre ce se poate și ce nu se poate să apară într-o carte. Ale altora nu ale lui, despre ale lui știa că nu mai mergea cu înjurăturile, pentru că nu așa se construiește educația comunistă, nu dacă îi bagi și îi scoți pe toți din pizda mamii lor. Băuseră cafele și whisky-uri tovarășii atunci la editură și au discutat pe larg despre cuvântul pizdă, făcând glume pe seama lui și a acestei situații. Era acolo un tovarăș care cu osebire ducea discuția în direcția aceasta zeflemitoare ca și când ar fi vrut să îl provoace pe Marin sau să scoată ceva de la el. Acest tovarăș s-a gândit la un moment dat în cadrul acelei vizite să facă familia de cuvinte a cuvântului pizdă. Din multele variante pe care le scosese la iveală printre hohotele de râs ale celorlalți tovarăși se numără și cuvântul pizdalnic, un cuvânt inventat pe care se oferi imediat să i-l descrie lui Preda: pizdalnic – om sau scriitor care nu poate spune sau scrie ceva fără a introduce în text și cuvântul pizdă. Așadar, Preda era un pizdalnic în ochii setoși de umilință ai acelor tovarăși. Oare ce mai veniseră să îl anunțe? Marin se ridică fără chef de pe pontonul cald pe care ar fi vrut să nu îl mai părăsească niciodată. Înjură încet și își puse un prosop în jurul taliei. Luă hainele într-o mână și pantofii în cealaltă și porni spre palat. Arăta ca un mic Cezar care la ieșirea din baia lui romană descoperise că servitorii îl abandonaseră și trebuia să își care singur hainele. Mergea demn, fără grabă și din când în când înjura pietricelele care îl înțepau în talpă.
Când a ajuns pe terasa palatului a descoperit că tovarășii de la partid erau Sergiu și cu poetul Adrian Păunescu. Și-a lăsat hainele pe un scaun de metal și s-a așezat la masă întinzându-se ca după un somn bun.
- Ce faceți, bă, beliților?
- E bună viața la palat, Marinică? spuse Sergiu.
- Bă, e bună, dar te strică, spuse Marin.
- Cum așa, dom’ Preda? se băgă Păunescu repede.
- Păi, uite așa, Adriene, când veneam încoace desculț pe cărare am înjurat de mamă vreo câteva pietricele care mi-au intrat în talpă. Altă dată mergeam pe câmpuri cu ciulini și pălămide cu spini ascuțiți și n-aveam nici pe dracu, spuse Marin.
- Auzi, dom’ Preda, hai să te îmbraci că avem treabă, spuse Păunescu. În două ore Ceaușescu are întâlnire cu scriitorii. Discută despre reintroducerea realismului socialist și toate lucrurile astea pe care le-a citit în fața Adunării Naționale luna asta. Trebuie să fii și dumneata prezent.
- Asta cu realism-socialismul ar fi o pietricică pe care mulți nu doar că au călcat, dar unii chiar au înghițit-o, spuse Marin.
- Suntem supuși greșelii, spuse Păunescu, fără greșeli nimic nu se poate face.
- Păi atunci mai bine să introducă și să greșim noi apoi, înțelegi? Dumneata când ai greșit ultima oară?
Păunescu se uită pe cer. O adiere de vânt scutură copacii din fața lor. Era sfârșitul lui iulie. Cu toții așteptau răcoarea serii.
- Vântul adie la fel, dom’ Preda, și cu realism-socialism și fără, spuse Păunescu. Hai să-ți zic ceva, știai că zilele trecute a murit un tânăr cântăreț american Jim Morrison? Avea 27 de ani. Era mare, celebru. Foarte iubit în toată lumea și uite că a murit. Vântu’ de aici de la palatul Mogoșoaia adie la fel, și cu el și fără el. Asta vreau să zic.
- Măi, Adriene, dar de ce a murit, domnule cântărețul ăsta al dumitale? întrebă Marin căzut deodată pe gânduri. A murit de la muzică? Ce i-a produs această situație nefericită?
- Unii zic că s-a sinucis, alții că a luat droguri, nu e clar. Vom afla peste un timp.
Marin se ridică de pe scaun, luă hainele și porni spre camera lui. Gândurile nu îi dădeau pace. Încerca să își imagineze moartea acelui tânăr cântăreț și ar fi vrut să se întoarcă să îl ia la întrebări pe Păunescu. Cum adică s-a sinucis? Care era nefericirea de care suferea tânărul de l-a adus în stare să facă acest gest?
Intră în cameră, scoase prosopul și slipul și se așeză gol la masa de scris. Apa se uscase pe picioarele lui și firele de păr se lipiseră de piele. I se părea că se strânsese pielea pe el. Își frecă pulpele înghețate privind paginile scrise din fața lui. Eroul cărții la care scria, Niculae era și el în pericol la fel ca Jim Morrison al lui Păunescu, se gândi. Loviturile pe care le primise de la viață îl duceau către un deznodământ tragic. Niculae Moromete, membru al Partidului Comunist era dezamăgit de partid, respins. Un om însingurat. Dar era oare dezamăgirea lui Niculae Moromete față de partidul în care crezuse demnă de o sinucidere? Sau pierderea femeii iubite îl putea duce pe acest drum? Cum poate fi salvat un om de la acest dezastru, cum poate fi întors de pe acest drum? Și cum să nu își piardă totuși sensul existenței? Marin începu să scrie toate aceste întrebări pe o foaie de hârtie. Pe măsură ce nota, ideea de sinucidere din cauza partidului i se părea o prostie, ceva de râs, chiar dacă poate unii se sinucideau și pentru mai puțin. Admițând că ar exista o lume de dincolo, întâlnirea dintre tânărul Moromete și Jim Morrison ar fi stârnit hohotele diavolilor și ale îngerilor. Cum domnule să te sinucizi din cauza partidului? Aaa, poate din cauza unei muieri, da? Am mai văzut proști d-ăștia. Sunt de înțeles aceste gesturi când mintea ți-e tulburată de neîmplinirea iubirii. Toată chimia ți-e dată peste cap. Trăiești viața altuia, nu mai trăiești viața ta și atunci, da, într-un moment de deznădejde poți să aluneci de pe marginea prăpastiei. Dar un partid? Ce era un partid? Avea partidul suflet? Putea partidul să îți otrăvească sufletul? Putea, sigur că putea. Și pentru câteva clipe zăbovi deasupra acestor cuvinte, putea partidul să îți otrăvească sufletul? Rând cu rând apoi tăie tot ce scrisese până când nimic nu a mai putut fi înțeles. Aruncă foaia și luă alta pe care începu să scrie o nouă secvență. O amintire de-a lui Niculae Moromete despre Siliștea Gumești. De câte ori sonda propriul său trecut Marin intra într-o lume care îl vindeca. Acest personaj nu se va sinucide. Era prea călit în câmpia pe care se născuse ca să ajungă până la sinucidere. Trecuse mai bine de o oră când la ușa camerei bătu Adrian Păunescu și intră. Se opri în prag văzându-l pe scriitor complet dezbrăcat la birou.
- Dom’ Preda, haide domnule că ne așteaptă toți ăștia, spuse Păunescu congestionat la față.
- Băi, Adriene, bă m-am gândit, spuse Marin întorcându-se spre amicul său mai tânăr, o să aplic soluția Jim Morrison.
- Adică?
- Adică îi zic lu’ Ceaușescu, bă, Nicule, dacă tu introduci iar realism-socialismul eu mă sinucid, spuse Marin și izbucni într-un hohot de râs behăit.
- Mai dă-o-n pizda mă-sii, dom’ Preda, hai o dată!
Marin se ridică și începu să tragă chiloții pe el.
- Vezi că ești pizdalnic, bă, Adriene! Dar bem și noi ceva după ce plecăm de la Comitet că tot mi-ai stricat ziua de scris?
- Bem, dom’ Preda. Pentru sinuciderea scriitorului român contemporan, declamă Păunescu urmărindu-l pe Marin cum își băga maieul în chiloți.
