Am stat de vorbă cu Adi Dohotaru despre documentarul său, „Moartea lui Iosif Zagor”, o etapă dintr-un proiect mai amplu de antropologie participativă, prin intermediul căruia încearcă să-i scoată din umbră și să-i împuternicească pe cei aflați la margine. Dohotaru i-a înmânat camera lui Iosif Zagor, un bărbat vârstnic care și-a filmat ultimii ani din viață trăiți în condiții precare, sub amenințarea evacuării forțate într-un Cluj aflat în plin boom imobiliar.
Pe Adi Dohotaru îl poți descrie, pe rând și simultan, ca ecologist, activist civic, militant pentru dreptate socială și locativă, jurnalist, gânditor politic și fost deputat. Lupta împotriva excluziunii romilor și a ghetoizării de la Pata Rât și protejarea naturii urbane sunt doar câteva dintre cauzele concentric extinse dinspre zona Clujului pe care le sprijină de peste două decenii. Face asta prin cercetare antropologică, activism și, mai nou, film documentar, văzut ca rezolvare piezișă, creativă, pentru a aduce la lumină una dintre preocupările lui de bază: precaritatea locuirii și viața oamenilor de la margine.
Azi, Clujul se etalează ca un miracol economic și civilizațional, anunțat ca următoarea metropolă a României, mai dinamică și mai occidentalizată decât capitala. Însă, dincolo de fațada cafenelelor fancy și a festivalurilor internaționale, afli Clujul pauperizării, excluderii și abandonului social, Clujul gentrificării și al dezechilibrului ecologic. Iar dacă autoritățile se îngrijesc mai mult de Clujul cel fălos și futuristic, de Clujul ascuns sub preș au grijă alții, de regulă membri ai societății civile. Unul dintre ei e chiar Dohotaru, care, odată ce l-a cunoscut acum câțiva ani pe Iosif Zagor, a hotărât să-l invite să-și documenteze viața de zi cu zi, trăită cu o rezistență demnă, dar tot mai anevoioasă, împotriva leviatanului edilitar-urbanistic. Moartea lui Iosif Zagor are la mijloc un gest simplu, dar ține în spate o întreagă filosofie a acțiunii civice.
Am stat de vorbă cu Adi Dohotaru, la scurtă vreme după ce acest film de debut i-a adus la Festivalul Internațional ASTRA de la Sibiu mențiunea specială la categoria Cel mai bun regizor.
Florin Dumitrescu: Mi-a plăcut că ai folosit în mod creativ faptul că Iosif Zagor este videast; că el însuși are ca ocupație filmatul. Întrebuințarea exclusivă a filmărilor realizate de protagonist, ca o mărturie directă a sa, este o opțiune care aduce maximum de autenticitate documentarului și îl încununează oarecum artistic, estetic... Cum ați ajuns la acest om? Dintre toate cazurile de marginali ai Clujului, cum s-a desprins cazul Zagor?
Adi Dohotaru: Acum câțiva ani, prietenii de la Acasă mi-au spus că aproximativ 50 de oameni sunt în pericol de evacuare forțată. Acasă este un colectiv mai degrabă anarhist, implicat în mai multe activități. Participă la dezbateri legate de politici publice, are un centru unde te poți documenta: ai la dispoziție literatură diversificată, pe teme sociale, ideologice; dar poți să și cumperi produse alternative, în sprijinul celor defavorizați.
În cadrul asociației Acasă, există un grup care luptă împotriva evacuărilor forțate; încearcă să-i apere pe chiriași de reglementări abuzive. Ei m-au alertat că există o astfel de problemă. M-am dus la Casa Agronomului, undeva într-o zonă semi-periferică a Clujului, dar care începe să se dezvolte, să se gentrifice: e un cartier din ce în ce mai bogat acolo.
Prima clădire care apare în film - aceea e Casa Agronomului?
Exact: e o clădire la limita dintre Andrei Mureșanu, cartier vechi și prestigios al Clujului, și Bună Ziua, cartier nou, care începe să se dezvolte, destinat clasei de mijloc. E un dezechilibru între cele două...
O zonă la risc...
Da, e o zonă la risc. Și cei de la Acasă m-au alertat că de acolo urmează să fie evacuați niște oameni. Din păcate, noi nu am reușit să prevenim evacuările atunci; am reușit doar să le amânăm, să nu aibă loc în plină iarnă, ci măcar în primăvara următoare. Există legislație care interzice evacuările pe timp de iarnă.
Deci ați mai câștigat câteva luni pentru acei oameni, au mai fost păsuiți o vreme înainte de a fi trântiți în stradă.
Da, dar atunci, dincolo de demersurile legale de a-i ajuta, dincolo petiții către autorități, am reușit și să filmăm puțin. Atunci am găsit o veche cameră de filmat a lui Zagor – prăfuită, efectiv! - și i-am zis: ce ar fi, domnule Zagor, să documentați viața dumneavoastră și pe cea a vecinilor? Și el a fost receptiv. Înainte de a ajunge aici, eu veneam cu experiența unui teren antropologic, în care fusesem preocupat de tehnicile de photo voice sau video voice. De pildă, mai lucrasem cu tinerii din Turda, fiind interesat de cum își pun ei înșiși problemele: le dădeam camere mici (asta înainte să se răspândească telefoanele mobile cu cameră), ca să-și documenteze viețile, temele de care sunt interesați. Ei bine, o astfel de tehnică antropologică se folosește de ani buni și s-a răspândit mult de când cu telefoanele mobile. Și astfel, venind pe această filieră antropologică, i-am propus lui Zagor să-și filmeze viața, să țină un soi de videojurnal. Pentru că nu-i de ajuns să filmăm noi, cei din exterior: e mai importantă perspectiva interioară. Aveam mult material filmat de noi destul de bine, la nivel profesional sau semiprofesional, dar am renunțat la el, pentru a arăta numai vocea autentică a lui Iosif Zagor.
Deci în momentul descoperirii camerei celei vechi, s-a conturat conceptul filmului.
Da! Inițial mă gândeam să includ mai multe astfel de voci; apoi am renunțat la alte personaje și a rămas doar Zagor. Am zis să ne concentrăm asupra unui singur personaj și să arătăm perspectiva lui. Astfel că am renunțat și la filmările de la evacuări, care pot intra într-un alt film.
Exact: în film nu apar evacuările ca atare. Pe parcursul poveștii, te trezești din când în când în alt decor, în altă și altă casă... Violența, abuzul nu ne este arătat ca atare; ci transmis implicit, subînțeles, ceea ce este poate mai dramatic decât o reprezentare evidentă.
Da, pentru că Iosif Zagor, la vârsta lui înaintată, nu putea să-și filmeze propria lui evacuare. Când era evacuat, pur și simplu își lua lucrurile și pleca mai departe. Și asta mi se pare interesant: care sunt limitele rezonabile ale unui astfel de demers? Evacuările sunt momente în care el suferă și, de aceea, evită să le filmeze. El ajunge și la spital, dar nu-și filmează propria spitalizare. El alege probleme pe care dorește să le arate cu demnitate. Și asta mi se pare relevant, printr-o astfel de tehnică de filmare: să oferi voce unor oameni care nu ajungă să se adreseze unui public mai larg; sau, dacă ajung, ajung în forme foarte secvențiale, foarte superficiale: tiktok, facebook sau mai știu eu ce. Până la urmă, nu e un telefon cu care îți faci un video selfie; e o cameră veche! Și asta mi s-a părut relevant pentru decalajul dintre medii. Când am văzut acea cameră prăfuită cu care își putea filma viața, mi-am dat seama că va exista un contrast clar între lumea contemporană, hipermodernă, digitalizată, high definition... și lumea aceea zgrunțuroasă de semi-DV și VHS în care filma el. Și că, mai mult decât un simplu fun footage (cum poate părea la o primă impresie), va fi un dialog între lumi. E ceva mai profund în acele filmări pe casete video: noi dialogăm prin intermediul casetelor video.
El a ales să se exprime în acest limbaj.
La fel, Iosif Zagor a ales să se exprime în limba română, deși maghiara ar fi fost opțiunea lui naturală. Nemaipunând că limba maternă, cea pe care el o vorbește din copilărie, este romani. Maghiara este limba pe care a folosit-o cu precădere în viața adultă. La el, cumva, româna este a treia limbă, dar a optat pentru ea ca limbă a dialogului cu majoritarii.
Asta spune mult despre firea lui comunicativă, deschisă spre dialog.
Da, el era un rom ungur. Am zis că, pentru film, contează mai puțin etnia, deși se mai aud dialoguri în romani, se mai vorbește și limba maghiară. În mare măsură, relatarea lui Zagor vorbește despre singurătate și boală. Este și o dimensiune socială acolo, dar ne-am dorit să putem reda umanitatea, dincolo de partea abordarea activistă. Am zis: OK, pot să fac demersuri legale ca să îi amân evacuarea sau să-l ajut să găsească o chirie subvenționată (inclusiv pentru acel ajutor a trebuit să intervenim, pentru a rezolva diverse chestiuni birocratice). Însă această ameliorare apare foarte vag în film, la un moment dat, când se vede că locuiește în condiții mai bune. Însă ce mi s-a părut interesant, dincolo de demersurile civice care se puteau face, era potențialul unei povești - spusă anume de către el. Această abordare ține de o metodă pe care am dezvoltat-o în timp - eu i-am spus antropologie performativă – prin care vii, cercetezi, extragi informații, emoții, povești; dar componenta performativă apare atunci când oamenii, devenind conștienți de problemele puse pe tapet, acționează cumva ca să le schimbe. În cazul lui Zagor - ideea de a-și documenta propria viață, de a arăta celorlalți problemele prin care trec și el, și vecinii săi; în scopul de a găsi posibile soluții. Dar, până a găsi posibile soluții, e foarte important să empatizăm cu oamenii din film, chiar dacă nu sunt nici persoane cu probleme extreme, nici super-eroi carismatici, ci doar acei vârstnici săraci pe care îndeobște refuzăm să-i vedem. Într-un anumit sens, ei sunt niște anti-eroi, pentru că nu au răzbit în viață.
Există un pasaj în care Zagor își povestește viața: de acolo reiese că a fost un adevărat om al timpului său, că a urmat mereu imperativele perioadei istorice în care a trăit. Vorba aceea: „un ostaș în slujba țării”! Se recrutau oameni pentru minerit? - S-a angajat în minerit! Acolo, în mină, și-a distrus spatele, dar el nu s-a lăsat: s-a făcut fotograf, fiindcă era nevoie de fotografi! Între una și alta, a mai avut și alte ocupații.
A încercat să vândă ciuperci: a avut la un moment dat o mică afacere cu ciuperci.
Tocmai: le-a făcut pe toate! A fost un supraviețuitor în felul lui, dar toată această violență a schimbărilor de regim, traduse în schimbări de destin, l-a lovit fără milă. Oricare dintre noi putem păți la fel, povestea sa e exemplară, mai ales pentru cei din acea generație.
Da, și la asta mă gândeam: lucruri de felul acesta li se pot întâmpla oricăruia dintre noi, mai ales în contextul actual, care este mult mai precar decât cel din perioada comunistă, de unde și nostalgia lui față de acei ani. Mi s-a părut interesant să arăt inclusiv de ce nu numai Iosif Zagor, ci și multe alte persoane ca el pe care le-am întâlnit, au o nostalgie față de regimul comunist. Și, dacă ne uităm pe statistici mai recente, vedem că există un echilibru: oamenii care zic „aveam mai multă siguranță atunci, pentru că aveam un job și o pensie asigurate” apreciază, în același timp, drepturile și libertățile de acum: de a călători, de a se exprima... Deci trebuie să vedem lucrurile mai echilibrat. „Donʼt look back in anger”, li se spune istoricilor: să nu privim trecutul cu părtinire.
A avut Zagor conștiința că își lasă mărturia pentru posteritate? Că lupta sa va avea un deznodământ postum?
De la un punct încolo, cred că-și dădea seama că e foarte dificil să obțină o locuință în timpul vieții. Am filmat patru ani cu el. Deja, în ultima parte, era destul de conștient de dificultatea primirii unei case, dar era mai important pentru el să-și spună păsul.
Era un țel care îl ținea motivat, îl ținea conectat cu viața? Așa cum bicicleta aceea medicinală, la care pedala periodic, îl ajuta pe plan fizic; filmul acționa benefic asupra moralului său.
Exact. Dar, ca să fiu onest până la capăt, aș nuanța: da, Zagor era interesat de film, dar era mai interesat ca, prin intermediul filmului, să aibă o relație umană. Fiind un om singur, vârstnic, era preocupat nu doar să filmeze, ci și să ne mai întâlnim, să stăm la o poveste; să ne dăm binețe, să ne interesăm unul de celălalt. Și pentru mine a fost un dialog, un parteneriat foarte bun; pentru că e foarte greu să ieșim din bula noastră. E greu pentru că există anumite circumstanțe care ne fac să ne întâlnim cam cu aceiași prieteni. Stăm în aceeași rutină, stăm cu familia noastră. Și atunci mi se pare important să ieșim din bula respectivă, să ținem legătura cu oameni cu care nu ne întâlnim în mod obișnuit. Și pentru mine a fost un exercițiu bun să ascult, ceea ce nu facem atât de des: să ascult problemele unei persoane, să discutăm vrute și nevrute: de pildă, ce se mai întâmpla la televizor... Să stăm la o cafea, la un ceai; să povestim despre un drum la piață pe care l-a făcut; să îmi zică de vreo durere pe care a avut-o: nimic calculat dinainte să iasă într-un anumit fel! Este important pentru oamenii care se simt abandonați să se simtă ascultați. Uneori nici nu trebuie să intervii neapărat, să propui soluții, ci doar să asculți. Ăsta mi se pare un prim pas - dar un mare pas – important. Mai ales că în gălăgia generală nu mai avem răbdarea aceasta. Deci e nevoie răbdare. Filmul nostru a fost documentat timp de câțiva ani, se bazează pe o experiență anterioară de relaționare cu oameni în situația dramatică de a fi evacuați. Durează alți ani să gândești o poveste, să fie editată, să gândești scenariul. Asta te învață lucrul la un documentar: că trebuie să ai răbdare. Că trebuie să fii deschis, să privești în perspectivă. Într-un fel, eu văd documentarul ca poezia: nu e o chestie din care să trăiești, dar care îți permite să experimentezi.
Titlul Moartea lui Iosif Zagor trimite polemic, dacă nu chiar parodic, la alt film, deja emblematic: Moartea domnului Lăzărescu. La fel ca în pelicula lui Cristi Puiu, putem vedea aici trecerea unui om către moarte, îndurând boala și nepăsarea violentă a autorităților. Ai intenționat cumva o aluzie, fie și nuanțată?
Referința polemică nu se vrea condescendentă sau dură. Pur și simplu, mi se pare că Noul Val (Noul Cinema Românesc – n.red.), așa cum s-a lansat – și merită apreciat - cu Moartea domnului Lăzărescu, se află după douăzeci de ani într-o criză. Am văzut și un soi de manierism care după o vreme m-a deranjat, am sesizat intenția unui așa-zis nou realism, care nu funcționa, fiind foarte manierizat. Și atunci mi-am zis: dacă domnul Lăzărescu ar filma cu o cameră precum Zagor, ce ar arăta? Fără îndoială, ar arăta altceva decât în filmul lui Puiu. Și ăla ar fi un realism mai real, în sens documentar – nu doar în sensul că documentarul se opune ficțiunii, că e altceva decât ficțiunea: dar e altceva când cineva își etalează viața, dincolo de ce poți să surprinzi tu ca regizor.
Un realism mai real decât acel realism șarjat, manierizat, al noului val?
Da, aici intervine polemica: în a ne gândi care sunt limitele documentarului și ale realismului de tip documentar; care sunt limitele autenticității unei persoane care își filmează propria viață și CÂT își filmează propria viață. Mai ales dacă este o persoană obișnuită cu acest tip de expunere, gen social media. Iosif Zagor este totuși un tip old school! El nu-și filmează propria evacuare, pentru că este umilitoare! El a ales să nu filmeze ceea ce îl umilește.
Are o anumită pudoare, o anumită rezervă...
Da, dar în același timp, se și expune. Vedem, de pildă, situații în care își face injecțiile cu insulină. Observând aceste limite, mă gândeam și la limitele așa-zisului realism din noul val. Și, cumva, polemica e foarte deschisă, foarte ambiguă: nu se pune problema de a decide că o perspectivă e mai bună decât alta; că ar fi unii pierzători și alții câștigători.
Pe plan comunitar, nemijlocit, să zicem: pentru clujeanul de rând, ce influență poate avea un film precum Moartea lui Iosif Zagor?
Conform recentelor cercetări de teren, problemele cele mai mari din Cluj (după care vin, bineînțeles, și altele) sunt una - legată de trafic și cealaltă - de prețul chiriilor. Dar o altă constatare este aceea că mulți proprietari de locuințe și terenuri clujeni empatizează, totuși, cu cei aflați în dificultate, cu oamenii care nu-și permit aceste chirii. Iar astfel de filme ne ajută să ne gândim de ce avem chirii atât de mari, de ce nu avem locuințe publice, de ce nu avem locuințe accesibile.
