Vorbeam într-o zi cu un prieten și încercam să ne imaginăm cum am fi reacționat noi dacă ne-ar fi prins pandemia în liceu. Era un exercițiu de imaginație, dar care nu ducea nicăieri. Pur și simplu nu reușeam să lipim cele două realități. Pentru mine, liceul a însemnat și descoperirea unui soi de libertate care nu mai semăna cu nimic din ce trăisem. Îmi amintesc că una dintre cele mai mari plăceri era aia de a bântui cu orele pe străzi, cu gașca de prieteni, și aveam impresia că ne simțeam bine oriunde (numai afară să fim) și că realitatea din exterior se modela în funcție de gesturile și plimbările noastre. Atunci puteam să scap pentru câteva ore de casă, să ies puțin din mintea mea și să fiu în mișcare. Toate astea se bat cap în cap cu ideea de izolare și carantină. 

Tocmai de la aceste gânduri am pornit când am intrat în legătură cu câțiva elevi de liceu din mai multe orașe din țară, pe care i-am rugat să-mi povestească cum trăiesc ei o astfel de experiență. Eram curios să aflu cum curg zilele când stai în casă cu săptămânile la 16 sau 17 ani, cum se descurcă cu orele online și cu stresul examenelor, cum își omoară timpul și ce schimbări au observat la ei în tot acest interval în care lumea lor s-a dat peste cap. (Am încercat ceva similiar și atunci când am stat de vorbă cu diverse persoane în vârstă aflate în izolare.)

Una din primele chestii pe care le-am observat în răspunsurile liceenilor era că de multe ori foloseau persoana întâi plural (noi) și făceau asta mult mai des decât oamenii de vârsta mea. Nu vorbeau doar despre ei, ci despre ei în legătură cu ceilalți (colegi, prieteni etc). Nu întâmplător, cuvântul care apare cel mai des aici este „dor”. Dorul de colegi, dorul de prieteni și de școală (mai exact, dorul de a merge la școală ca să poți chiuli). Felul în care vorbesc despre asta e emoționant (dar și amuzant) și reflectă, de fapt, un lucru pe care îl uitasem: relațiile pe care le ai cu prietenii în liceu au un fel de intensitate unică. Totul arde atunci și totul e pe față. Allesandra, una dintre elevele de liceu cu care am vorbit, zice așa:

„Știți de ce tinerii de 18-19 ani ies mereu din casă si se distrează? Ca să nu-și audă gândurile, să nu aibă acces la conexiunea cu innerselfu’, pentru că la 18 ani ești un pic de dezastru, cu un strop de depresie romantică, o doză de hormoni și un ego uriaș, deci da, povestea cu meditația (și cunoașterea de sine) la vârsta asta e ca și cum ai elibera o maimuță într-o bibliotecă.”

Mai jos, poveștile din izolare ale câtorva dintre colegii ei de generație.

„Prost să fii să te plictisești”

 

 

Carantina ne-a luat pe nepregătite pe mulți dintre noi. Sunt sigur de asta. Îmi aduc aminte cum am ieșit cu o prietenă la o cafenea și am zis că aia avea să fie ultima cafea pentru o vreme. M-a durut și mai tare când s-a prelungit carantina.

Nu vreau să par dramatic, dar adolescenții duceau o viață ciudată și înainte de carantină. Acum doar s-a intensificat. Înainte eram ocupat cu școala, citeam câte ceva, ieșeam cu prietenii și cam atât. Simțeam că nu prea am timp pentru mine, eram foarte stresat din cauza școlii, presiunea era mare, atât din partea profesorilor, cât și a părinților. Mă vedeam des cu prietenii pentru că aveam nevoie să nu cedez psihic. Mi-era teamă să rămân singur, cu gândurile mele. E greu să fii adolescent uneori. 

Primele zile au fost relativ ok. Pun accentul pe relativ. Cred foarte tare în relativitate. Poate că ăsta e motivul pentru care am început să am căderi psihice. Mă trezeam plângând, mă culcam plângând. Am rămas singur. Am niște prieteni geniali și exact în momentele alea aveam nevoie de ei: să bem cafea, să vorbim despre ce ne doare și să ne ajutăm unul pe celălalt. Deși încă îmi sunt alături (am niște prieteni geniali, cum ziceam), mi-am dat seama că nu pot apela mereu la ei. Pentru mine, asta este, de fapt, prima mare schimbare majoră a carantinei: am început să petrec timp cu mine însumi. Au fost zile când simțeam că nu mai pot. Ascultam muzică din ce în ce mai tristă, îmi vărsam toată frustrarea în jurnal, iar tot ce voiam să fac era să plâng. Mereu mi-a fost frică să rămân singur, iar acum învăț și descopăr cât de faină poate fi singurătatea. Îmi place să citesc, așa cum îmi place să scriu. Încerc să mă descopăr și încep să mă iubesc. Dacă cândva eram anxios și mă subestimam, acum descopăr cât de cool sunt. Simt că pot să merg cu încredere pe orice drum vreau, oricât de greu ar fi. 

Sunt genul de adolescent rebel, așa că faptul că stau cu familia nu-mi displace, dar nici nu mă dau în vânt. Stau cu fratele meu și mă uit la filme, uneori chiar ne jucăm pe PlayStation. Cum stau la curte, am și o mică grădină de care trebuie să ne ocupăm. E drăguț să te trezești dimineața cu miros de flori, mai ales când știi că tu le-ai plantat. Pandemia m-a făcut să înțeleg ce fraier eram. Fraaaier. Fraier pentru simplul fapt că nu am știut să apreciez ceea ce am. Mereu am vrut mai mult, dar nu am știut să mă bucur de prezent. 

În ultimul timp, încerc să-mi omor timpul cum pot. Prost să fii să te plictisești. Câteodată sunt și eu prostuț, dar îmi revin pe parcurs. De exemplu, înainte să înceapă din nou școala (online), am făcut o bărcuță care mi-a ieșit foarte f*cking cute. Tatăl meu e tâmplar, așa că îmi permit să mă joc cu micro-uneltele lui din când în când. Că tot am pomenit de școală, am cursuri în fiecare zi pe Zoom. Primesc teme, ce-i drept, dar măcar îmi ocupă timpul. Așa măcar nu-mi trec toate dramele prin cap. În fiecare clasă există bisericuțe, dar parcă pandemia a făcut să ne omogenizăm. Când nu fac teme sau bărcuțe, ascult muzică sau  joc LoL cu colegii. So caterincă, frate. Când nu fac nici asta, mă duc să ciufulesc puțin câinele. Îmi place cum dă din codiță când mă apropii de el. 

Se poate trece peste carantină. E greu, repet, dar uite că am reușit să mă adaptez. Încă nu m-am ras în cap, deci stau bine. Îmi propun să citesc și mai mult și să-mi desenez pereții. 

„Școala online e mișto doar pentru că te mai vezi cu colegii și profii. Și cam atât. În rest ne încurcă pe toți, imaginează-ți 30 de viruși în laptop, doar că mai zgomotoși.”

 

În doar două luni am ajuns de la boomer la zoomer.

Cumva acest nou inamic public, COVID-19, a schimbat și cursul vieții mele. Sunt (aproape) absolventa unui liceu din Iași și asta este o poveste de groază despre cum m-am apucat de sport și de ordine în viață. Mă pregătisem psihic cât de cât pentru acceptarea acestui virus încă dinainte de a ajunge pe plaiurile noastre mioritice, deja știam să-mi „manageriez” atacurile de panică. Da, la început au fost atacuri de panică, + negare. Negam faptul că e real și că oamenii chiar se îmbolnăvesc sau mor. În prima saptămână, cel puțin, era ceva așa semi-fun (cât să pot nega existența fricii), stăteam mult cu prietenele mele, râdeam de teoriile conspirației de pe Facebook si denumisem acest virus ANTIHRISTUL. Chiar a fost amuzant la început: fără școală, fără trezitul la 7 dimineața, fără cafele băute pe fugă, fără scuzele de rigoare pentru întârzieri. Trăiam somnul din plin.

În timpul celei de-a doua săptămâni de finding myself si clasicul metime, când fiecare abuzează de toate tipurile de workout, m-a izbit ca ușa rotativă de la Băneasa: 12 martie a fost ultima zi când mi-am văzut colegii, ultima oară cand am luat tramvaiul 3 spre casă, ultima oară când am chiulit de la ore, ultima oară când am stat cu colegul meu de bancă la o caterincă. Atacurile de panică începuseră din nou. De data asta conștientizam că liceul se terminase brusc, că îmi pierdusem libertatea de a ieși la cafea și la bârfă, pierdusem seara (și șansa) de a mă rupe pe trapul românesc, pierdusem o parte din mine. 

Școala online e mișto doar pentru că te mai vezi cu colegii și profii. Și cam atât. În rest ne încurcă pe toți, imaginează-ți 30 de viruși în laptop, doar că mai zgomotoși. Nimic plăcut, dar savurez clipele astea și imaginile cu colegii și profii prinși în propriul ecosistem. M-am obișnuit și cu Zoom-ul între timp, chiar am început să mă adaptez acestui stil de viață „modern”, semiantisocial. Știți de ce tinerii de 18-19 ani ies mereu din casă si se distrează? Ca să nu-și audă gândurile, să nu aibă acces la conexiunea cu innerselfu’, pentru că la 18 ani ești un pic de dezastru, cu un strop de depresie romantică, o doză de hormoni și un ego uriaș, deci da, povestea cu meditația (și cunoasterea de sine) la vârsta asta e ca și cum ai elibera o maimuță într-o bibliotecă.

Și pe lângă toate astea, nu ne ascultă nimeni, nu avem nimic de zis în privința organizării școlii și bacului, ni se impun niște lucruri, ce ar trebui să simțim, cum ar trebui sa ne comportăm. Se joacă cu noi, se joacă cu stresul nostru. Simt că dacă încep să vorbesc despre asta o să mă apuce din nou plânsul, frica și panica.

Care e conluzia? Nu mai mai las pe mâine ce pot face azi, m-am cunoscut pe mine, i-am cunoscut pe ai mei, bacul cu mănuși și mască sună a The Conjuring, The Purge nu e doar un film, atacurile de panică și anxietatea nu sunt mituri, virusul te infectează oricum (dacă nu fizic, psihic), există relații platonice și sportul face bine. Carantina nu e nici rea, nici bună, e ceva nou, puțin sumbru, dar are frumusețea ei, iar soarele și ploaia nu sunt la fel când le vezi printr-un geam, altfel o să ne tatuăm carpe diem după ce trece furtuna, pentru că, dupa furtună, mereu se arată curcubeul.

„Nu mă așteptam că o să vină la majoratul meu acest invitat special pe nume Covid.”

 

Marți, 5 mai 2020.

Pentru unii e o zi ca oricare alta. Well... pentru mine nu e. E majoratul meu, dar COVID-19 a spus NU. E frustrant, dar „adultul” din mine s-a gândit să ignore asta și să se distreze cum poate. Din fericire, am mers la țară de ziua mea și așa am putut să ies afară, în curte, fără nicio hârtie scrisă de mână. M-am trezit cu o stare ciudată în dimineața aia, adică mă bucuram că împlinisem vârsta asta mișto, dar m-am și întristat că nu sunt lângă prietenii mei. Prietenii însă nu m-au uitat, m-am distrat cu toate story-urile puse de ei, i-am simțit aproape chiar și așa. 

M-a ajutat foarte mult în ziua aia faptul că familia mea avea o energie bună și mi-au transmis-o și mie. După toate urările, m-am dus la magazin, ca proaspat majoră, și am luat ceva de băut pentru un grătar corespunzător (încă de mică mi-a plăcut să fac grătarul). Odată încheiată marea festivitate cu familia, am găsit o mică portiță de scăpare pentru a fuma țigara mult așteptată, iar mai apoi am avut o surpriză foarte placută. A venit să mă vadă o prietenă din vecini, cu care mă înțelegeam bine când eram mică. De aici au început amintirile: bătaia cu apa, de-a v-ați ascunselea, prinsa, armata și toate jocurile noastre din copilărie. Mi-am dat seama atunci că, de fapt, copilăria noastră s-a cam terminat demult. 

Cu câteva luni în urmă, nu mă așteptam că o să vină la majoratul meu acest invitat special pe nume COVID, dar o să o țin minte mereu ziua asta oricum. Și pot să zic că timpul trece prea greu acum. Mi-e dor de momentele în care nu aveam niciun plan de ieșit afară, dar totuși ieșeam pentru că știam că am cu cine sta. Am ajuns în faza în care mi-e dor de liceu, mi-e dor să mă duc la ore și să complotăm cum vom pleca de la ore, mi-e dor să ne spunem dramele minore (pe care le considerăm foarte importante), mi-e dor pur și simplu… Mi-e dor de școală, dar nu școala asta pe care o facem acum. Nu vrem să învățăm doar din fața unui calculator, toți avem nevoie să simțim emoția unui profesor, să îi vedem și stările bune și poate chiar pe cele mai puțin plăcute. 

În toată perioada asta am învățat niște chestii pe care înainte nu le credeam atât de importante și pe care nu aș fi putut să le învăț la școală sau în timpul liber: mi-am dat seama că tot ce ceea ce înseamnă viața noastră se poate schimba peste noapte. Și am învățat să mă bucur mai mult de cei dragi și de tot ce am. Pe bune. 

„M-am bucurat de părinții mei, am gătit cu ei, am cântat cu ei, am râs cu ei.”

 

Cum am reușit să nu mă demoralizez și să văd partea bună a lucrurilor? Nu am reușit. Cel puțin, nu în prima etapă. Aveam impresia că toată lumea învață chestii noi, face sport acasă, mănâncă sănătos, își pune viața în ordine, iar eu eram un adevărat haos. Dar după un somn bun și o cană de ceai, m-am liniștit și am privit altfel toată situația. Aveam timp să citesc. Mult. De la 1984 și Dragostea în vremea holerei  până la cărți de dezvoltare personală, nu am iertat nimic din ce mi-a picat în mână. Aveam timp să discut cu prietenii mei, chiar dacă era pe video. Aveam timp să lucrez cu echipa mea de la revista POV21, aveam timp să mă apropii de oameni și să facem planuri mari împreună.

Citisem mai multe despre cum perioada asta va duce la mai multă depresie și anxietate, și  pot să spun că și eu am fost afectată de carantină. Dar în același timp nu am simțit că pierd timpul, dimpotrivă, mi se părea că nu fac suficient de multe cu timpul pe care îl aveam. Așa că mi-am revenit repede când mi-am amintit că am un bac, o admitere și o echipă alături de care să cresc. Le-am luat încet. Și așa am început să mă bucur de lucrurile mici.

M-am bucurat că puteam să stau noaptea târziu și să mă trezesc în mijlocul zilei. M-am bucurat de statul în pat duminica, chiar și atunci când aveam ceva de lucru. M-am bucurat de părinții mei, am gătit cu ei, am cântat cu ei, am râs cu ei, și mă gândesc că mai sunt câteva luni și mă duc la facultate. Foarte important: mi-am întărit relațiile cu prietenii, chiar mi-am făcut un prieten foarte bun în carantină, întâmplarea face că am început să vorbim exact când a început carantina.

Am lucrat cu echipa POV21 pentru a ne dezvolta revista în continuare și ne-am gândit la evenimente împreună. Revista noastră, scrisă și dezvoltată de tineri fără experiență, a crescut foarte mult. Nu ne-am oprit doar la a scrie, ci am căutat metode prin care să fim mai aproape de cititori și în carantină. Așa a apărut ideea conferințelor online POV21, care urmează să se lanseze în curând. 

Unul dintre momentele mele preferate din perioada de izolare e cel în care Gavrilă, președintele asociației noastre, a încercat să ne învesealească când a văzut că suntem demoralizați cu bacul. Ne spunea că reușim și fără bac, iar următorul lucru a fost să ne trimită o poză cu el și o lopată în mână. Și nu voi uita niciodată când ne cânta „5 ani de liceu” atunci când apăruse ideea asta că se va îngheța anul școlar. Ne-am distrat imaginându-ne că vom scrie articole cu titluri precum: „Ce am făcut în 3,5 ani de liceu?” 

„Mă simțeam ca și cum retrăiesc aceeași zi, aceleași gânduri, fără vreun scop.”

 

Îmi amintesc cum eram la începutul carantinei. 

Eram speriată, mă simțeam ca și cum fac unele lucruri pentru ultima dată. Mă uitam la seriale și ascultam muzică non-stop doar ca să-mi iau gândul de la ce urma să fie, de la panica asupra căreia nu aveam niciun control. În câteva zile de izolare impuse brusc și neașteptat, am văzut cum viața, așa cum o știam până atunci, luase un curs ciudat. Toate planurile, excursiile, festivalurile, simplele ieșiri cu prietenii până în centru erau dintr-o dată irealizabile.

Eram plictisită. Deschideam și închideam Instagramul, ca și cum avea să apară ceva interesant. Intrasem chiar și pe Facebook, aplicație devenită fantomă de ceva timp în telefonul meu. Dădeam destul de des refresh la știrile despre virus, urmăream aproape compulsiv cum creștea numărul celor infectați.  Nu puteam să citesc, nu puteam să stau concentrată prea mult timp. Mă simțeam ca și cum retrăiesc aceeași zi, aceleași gânduri, fără vreun scop. Voiam să ies pe străzi, să mă plimb, dar în același timp mă îngrozea gândul de a ieși. 

După un timp, am început să mă obișnuiesc cu ideea și mi-am propus să folosesc timpul liber pentru mine. Aproape în fiecare zi mă uit la un film (filme vechi) și timp de două ore uit de toate astea. Mereu am fost atrasă de desen, de arhitectură, însă niciodată nu aveam timp să desenez. Am început acum să învăț să desenez în perspectivă și am deja vreo douăzeci de lucrări. Mi s-a cam dat programul peste cap și uneori adorm pe la 5 dimineața, chiar și când se luminează afară, și mă trezesc pe la 1-2 după-amiază. Mi-am pierdut nopți vorbind ori la telefon, ori pe Facetime cu prietenii, sau uitându-mă la filme pe Netflix Party cu ei. Cu toate astea, mi-era dor să ies cu prietenii, să-i îmbrățișez și mi-e dor de locurile mele preferate din oraș; mi-era dor până și de școală, de diminețile în care mă întalneam cu colegii înainte de ore sau când mai rămâneam  în vreo cafenea. 

După vacanța de Paște, a început școala online. Mi se părea imposibil să fiu trează la 9 dimineața, așa că mi-am făcut obiceiul să vin mereu cu cana de cafea la prima oră. Au început și temele, proiectele, eseurile, exercițiile, primeam mult mai multe chestii de făcut decât înainte. Dar după părerea mea, majoritatea orelor online sunt făcute degeaba, atât profesorii, cât și elevii ar trebui să fie conștienți de asta. Nu poți fi la fel de prezent ca atunci când ești în clasă.

Am început să vorbesc mai mult cu părinții, cu fratele meu, ei fiind singurele persoane cu care pot avea contact direct, față în față. Mă uit și la filme cu ei, la un moment dat am făcut vafe împreună, iar într-o noapte am și băut ceva cu fratele meu (lucru pe care, sincer, nu credeam că îl voi face vreodată:))). Dar cel mai mult timp tot singură mi-l petrec. Dacă înainte eram distrasă de alte lucruri, acum sunt singură, cu gândurile mele. Chiar dacă la început mi-a fost greu, cred că perioada asta m-a ajutat mult să mă accept și să fiu mai autentică.
 

„Mi-a fost greu să mă dezobișnuiesc de cititul ăsta excesiv al știrilor.”

 

Cu două zile înainte să ni se spună că o să stăm acasă, aflasem că o să particip la olimpiada națională de istorie. „Mai bine de atât nici nu se poate, așa o să mă pot pregăti mai bine pentru olimpiadă”, mi-am spus în seara aia. 
Doar că pe atunci credeam că vom reveni la școală pe 22 martie, așa ni se spusese inițial. Și nu a fost așa, știm cu toții care e situația. 

Din clasa a X-a îmi doream să ajung la națională și când, în sfârșit, am reușit să mă calific, olimpiada s-a amânat. Ăsta e cel mai mare regret pe care îl am.

Încă îmi amintesc cât optimism aveam în prima săptămână de stat acasă, îmi organizasem tot ce aveam de făcut, ba chiar m-am dus până la o librărie care îmi place foarte mult și mi-am cumpărat cartea lui Orwell, 1984, pe care voiam să o citesc de ceva vreme și o cărticică de desenat pentru adulți (tot o dorință mai veche). Și chiar și în a doua săptămână simțeam că am totul sub control, eram încrezătoare în ce făceam.

Dar situația s-a schimbat treptat. Am început să îmi pierd motivația și entuziasmul și știu sigur că nu doar eu am pățit asta. Mă simțeam mereu tristă și mă întrebam: ce se va întâmpla cu mine și cu viitorul meu? cum va ieși omenirea din această pandemie? când vom reveni la viața de dinainte? ce va rămâne la fel? 

Problema era că urmăream prea multe știri și începuse să mă afecteze. Mi-a fost greu să mă dezobișnuiesc de cititul ăsta excesiv al știrilor. Dar am reușit să văd multe filme istorice, documentare și câteva seriale. De fapt, așa am scăpat de știri. 

Totuși, săptămânile de izolare mi-au adus și lucruri bune. Am reușit să mă cunosc mult mai bine, să mă înțeleg. Am avut ocazia să mă gândesc („la rece”) la anumite probleme pe care credeam că le-aș avea. Mi-am dat seama că erau inutile și mă chinuisem singură înainte de toate astea. Râd când mă gândesc la câte planuri îmi făceam. În ianuarie, am câștigat un abonament la DiscoverEu și mă stresa alegerea destinației, a grupului cu care o să merg și a perioadei, iar în luna august îmi doream foarte mult să particip la tabăra de jurnalism organizată de Asociația Buzzmedia. De 8 ani scriu la un ziar pentru copii și adolescenți, Buzz, și prezint Jurnalul copiilor pe Televiziunea Adolescenților, online, pe Youtube. Deși am fost cu toții nevoiți să stăm acasă, am reușit să ne facem treaba pentru redacție. Am făcut ceea ce îmi place cel mai mult: să scriu articole, să particip la ședințe de sumar pe Zoom, ba chiar să fac și ore de dicție. Îmi plac atât de mult orele de dicție! 

Sunt singura din familie care merge la cumpărături și plătește facturile, iar asta m-a ajutat să mă pregătesc pentru viitor, când voi fi pe cont propriu. Îmi pare foarte rău că anul ăsta nu am reușit să mă bucur pe deplin de primăvară și de flori. Primăvara e momentul ăla din an în care mă simt cu adevărat liniștită, și o iau ca pe o terapie pentru suflet și pentru psihic. Probabil că totul se întâmplă cu un scop și am ajuns să cred că acest Covid ne-a dat viețile peste cap pentru ca noi să înțelegem mai bine anumite lucruri. Să ne dăm seama cât de importantă era libertatea pe care o aveam înainte.

„Mă bucur de zilele fără soare, mă gândesc că poate aș fi stat în casă oricum.”

 

E frumos că lumea a fost pusă pe pauză, încerc să mă gândesc și așa. 

Când merg cu părinții mei la cumpărături întâi mă entuziasmez, apoi când mă uit în jur și văd oameni cu măști, mă simt într-un pericol constant; iar când văd oameni fără măști atunci devin paranoică și mă țin departe de ei. Și atunci vreau să terminăm cât mai repede, merg lângă părinții mei să mă asigur că nu și-au scos nici măștile, nici mănușile și abia aștept să ne întoarcem acasă. Mă panichez pentru că ai mei sunt oameni mari și nu-mi dau seama dacă ei mai știu să aibă grijă de ei. 

Au trecut deja aproape 8 săptămâni de când nu mi-am mai văzut prietenii decât pe video. Mi s-a făcut dor de zona liceului meu, mi s-a făcut dor să îmi întreb prietenii dacă mergem sau nu la prima oră, mi s-a făcut dor să aștept vinerea și vara. În zilele bune mă bucur că simt dorul ăsta, mă bucur că am persoane de care să-mi fie așa dor, în zilele proaste ăsta e cel mai ascuțit și brutal sentiment. Simt că am răbdare, sau cel puțin că  învăț răbdarea, că o exersez. Mă bucur de zilele fără soare, mă gândesc că poate aș fi stat în casă oricum. 

Îi văd pentru prima oară pe părinții mei plictisindu-se. La un moment dat tata a făcut un top cu ce i-a plăcut cel mai mult din ce a mâncat la prânz în perioada asta, cred că e cel mai amuzant lucru mic din izolarea asta. Mi-a spus și că îl enervează masca care îi face rană pe nas și că nu vrea ca pisica noastră să intre în depresie, când o să stea iar mult timp singură. Îmi place că pisica mea se simte mult mai iubită. 

Încerc să văd partea bună a orelor online, mă distrează cumva. Sunt atât de atentă pe cât vreau să fiu. Primele ore le fac din pat, uneori orele s-au întrepătruns cu ce visam și nici nu auzeam când se făcea prezența, dar am și materii la care m-am chinuit mai mult acum decât la liceu. Se simt mult mai stânjenitoare momentele în care profesorii ne întreabă lucruri și nu răspunde nimeni. Acum liniștea e accentuată de întrebarea: „Hei, mă auziți dragilor? De ce aveți toți microfoanele oprite?”. 

Am profesori pe care îi simt mai aproape, care sunt mai amuzanți și se simt ușor stângaci (profesorul meu de română a recunoscut că se simte ca o babă atehnică). Parcă îi văd ca pe niște oameni mai reali în perioada asta, cam toți ne întreabă dacă suntem bine și ne spun la final să avem grijă de noi.

Evident că ajunsesem și la faza în care mă detestam înainte să adorm pentru că nu eram suficient de productivă. Au fost zile în care nu puteam să termin filme, tăiam ardei de parcă ei erau vinovați pentru tot, citeam aceeași pagină de trei ori, îmi sunam prietenii și faptul că ei nu răspundeau îmi dădea impresia că toată lumea e ocupată și se descurcă, în timp ce eu mă dezintegrez. Mă întrebam câte ore mai sunt din zi. 

După un timp am început să mă bucur de cât de lent se întâmplă totul. Mă uit mult mai atent la lucrurile din jur, la fereastra din camera mea, mă bucur când se face noapte și când începe să plouă. Am ajuns să cred că nu mai dorm bine pentru că petrec prea mult timp în pat, așa că am început să mă plimb și prin sufragerie. 

Parcă gândesc mult mai curat și mai spațios, am momente în care mă așez și îmi spun „ok, acum mă gândesc la …”. Și urmează minute sau chiar ore în care doar stau și visez la lucruri, cum ar fi primul loc în care vreau să merg. Mă întreb dacă sunt oameni care își doresc să nu se termine perioada asta, oameni care cântă mai bine la chitară acum, sau oameni care nu au vorbit cu nimeni în tot acest timp. 

Când vom depăși asta, o să îmi îmbrățișez prietenii atât de apăsat și de complet încât să nu se mai simtă singuri niciodată.