Adolescence (Adolescență coruptă) nu-i genul de serial pe care să-l vezi relaxat, cu o pungă de popcorn în brațe. E un pumn în stomac. Patru episoade care nu te menajează, nu-ți lasă timp să respiri și nu încearcă să-ți servească o poveste frumos ambalată despre greutățile adolescenței. Nu. E despre realitate, aia pe care mulți părinți refuză s-o vadă. Cred că toată lumea știe deja subiectul, așa că n-o să insist. E povestea unui băiat de 13 ani, acuzat că și-a ucis o colegă, dar și o poveste despre incelism, manosferă, bullying, hărțuire și radicalizare online. Dincolo de calitățile artistice ale miniseriei, discuțiile generate de aceasta mi-au oferit câteva lecții importante.
În primul rând, că relevanța culturală a unui film depinde tot mai mult de vizibilitatea oferită de platformele de streaming. Oamenii se uită la filme bune mai degrabă dacă sunt pe Netflix și le dă algoritmul sau bula câte un ghiont. Să fim sinceri, nu-i ca și cum e primul film care tratează anxietățile părinților despre copii într-un mod brutal de onest. S-au făcut destule astfel de producții, unele mult mai dure, dar puține au ajuns subiect de dezbatere generală. Diferența? Accesibilitatea și expunerea. Trăim într-o eră în care un film devine relevant nu neapărat pentru că e excepțional, ci pentru că e acolo unde trebuie, la momentul potrivit. Nu mai descoperim filmele, ci ni le recomandă platformele. Ceea ce înseamnă că, oricât de bună ar fi o producție, dacă nu e servită corect publicului, rămâne necunoscută. În cazul Adolescence, e clar că filmul lovește unde trebuie – teama de a pierde controlul asupra propriilor copii, sentimentul de neputință al părinților, clivajul dintre generații. Dar poate că ce e îngrijorător nu e atât subiectul, ci faptul că am ajuns să avem nevoie de o recomandare de pe platformă ca să discutăm despre el.
Observ apoi că oamenii au o memorie foarte scurtă. Da, viața adolescenților e periculoasă. Dar când a fost altfel? Când au știut adulții ce gândesc cu adevărat copiii? Nu în ultima jumătate de secol, cu siguranță. Am crescut în România anilor ’80-’90, când violența nu era o excepție, ci o normă. Cu cheie la gât sau fără, copilul era pe cont propriu. Trebuia să se descurce. Dacă aveai o problemă, o rezolvai singur – sau ți-o luai. Modele negative? Slavă Domnului, am avut destule. De la bătăușii din spatele blocului la propriii părinți, la rude, vecini sau profesori. Violența domestică era o realitate acceptată, iar corecțiile de la școală erau o metodă pedagogică, când palma profesorului venea adesea cu aprobarea tacită a părinților. O traumă colectivă, nerecunoscută de mulți ca atare. Și, da, am supraviețuit. Dar cum? Cu traume, regrete, cu eșecuri neprocesate, pe care le dăm mai departe fără să ne dăm seama. Pentru că nimeni nu ne-a întrebat vreodată ce simțim sau ce gândim. Am auzit adulți – inclusiv profesori – spunând că pe vremea lor bullyingul nu exista. Nu știu în ce lume au trăit. Poate că nu erau drogurile de azi, dar era alcool prost și mult, la discreție. La 14 ani, puteai să-ți iei de la buticul de cartier țigări la bucată și o vodcă Scandic cu banii de alocație fără să ridice nimeni vreo sprânceană. Și totuși, azi ne oripilăm că adolescenții au acces la substanțe interzise, de parcă noi am fi fost o generație-model. Uneori, privind în urmă, mă mir că am supraviețuit at all.
În ultimul rând, avem elefantul din cameră: faptul că oamenii nu stau de vorbă cu copiii lor. M-a șocat reacția celor care ne sfătuiau să nu ne uităm împreună cu adolescenții noștri sub 16 ani la serial. Dragi părinți, nu vreau să vă calc în picioare mitul inocenței, dar până la 12-13 ani sunt șanse mari ca ei să fi avut deja contact în social media și/sau pe stradă cu drogurile, cu experiența PornHub, cu Dani Mocanu, frații Tate și așa mai departe. Credeți că îi mai poate șoca un serial văzut la TV? Mai ales dacă îl vedeți împreună și discutați? Problema reală nu e că adolescenții află despre pericole dintr-un film, ci că prea puțini părinți le explică cum stau lucrurile înainte să afle singuri. Și nu-i vorba de a-i găsi unici vinovați pe părinți. Știu că societatea s-a schimbat radical, că suntem tot mai ocupați, că copiii petrec tot mai puțin timp cu părinții în medii unde tentațiile sunt la tot pasul. După școală, îi trimitem la after-school (dacă ne permitem) sau îi lăsăm singuri cu Internetul și grupul de prieteni. Credem că dacă-s „ocupați”, sunt și în siguranță. Nu sunt. Și nici nu le putem controla fiecare pas, n-avem cum și n-ar fi OK. Ce putem face e să vorbim cu ei despre riscurile reale – sau măcar să ne străduim s-o facem pe bune. Pentru că pericolele sunt deja acolo, în lumea lor. Întrebarea e cum ne dorim să afle despre ele, de la noi sau dintr-o experiență nemediată?
Bun, și ce ne facem cu copiii? Să nu ne mințim că de mâine vom ști brusc să vorbim cu adolescenții. N-am știut niciodată. Asta e esența acestei vârste: o zonă de umbră între copilărie și maturitate, unde părinții bâjbâie, iar copiii oscilează între a cere ajutor și a respinge toate formele de autoritate. Nu există soluții magice. Nu există cărți care să ne învețe să devenim părinții perfecți. Tot ce putem face e să fim acolo – cu răbdare, fără judecăți grăbite, fără iluzia că avem toate răspunsurile. Să încercăm, măcar, să fim prezenți înainte să fie prea târziu. Și, în final, să sperăm că, într-un fel sau altul, totul va fi bine.
