Statisticile oficiale arată că aproximativ 100.000 de români se confruntă cu dependența de jocuri de noroc și că 15% dintre adulți joacă cel puțin o formă de joc de noroc, însă psihiatrii spun că situația e mult mai gravă și că cifrele reale sunt mai mari. Un studiu realizat din 2019 plasa România pe locul al zecelea în lume după numărul de aparate de jocuri de noroc de tip slot licențiate – păcănele. Aveam atunci aproximativ 80.500 de aparate, jumătate față de câte se găseau în Nevada, statul din care face parte și Las Vegas.
Deși avem inclusiv minori dependenți și studiile arată că jocul patologic are efecte similare cu adicția de droguri sau de alcool, autoritățile care ar trebui să protejeze jucătorii par ori depășite, ori nepăsătoare în fața fenomenului. Acum o săptămână, o investigație Snoop arăta că Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc ia în considerare permiterea accesului minorilor în sălile de joc, „pentru a evita situații în care operatorii au pierdut din pricina concurenței”.
În luna februarie stăm de vorbă cu oamenii despre istoriile lor cu alcoolul, drogurile, jocurile de noroc și alte adicții și invităm experți relevanți să ne spună cu ce greșim, ca societate, față de unii dintre cei mai vulnerabili dintre noi. Citește aici seria de articole despre dependențele din România.
Alex* a intrat prima dată într-o sală de jocuri când era în liceu. Se afla într-un cartier din Slobozia și spune că la început nu l-a atins deloc lumea aceea închisă ermetic, animată de rotirile colorate ale păcănelelor și de jingle-urile stridente ce anunță câte un câștig. Mergea cu un prieten care punea bilete la pariuri sportive și mai băga câteva zeci de lei la aparate, dar Alex nu se atingea de ele. Când a plecat în București, la facultate, și s-a mutat cu chirie, colegii săi de apartament se opreau des la sfârșitul zilei la sălile de joc de lângă bloc. „Aveam trei cazinouri lângă Mega“, îmi povestește. „Mi-au zis: «Hai, bă, cu noi, ne jucăm și noi 50 de lei». Aveam bani în buzunar, că munceam, am zis hai să mă joc și eu, că mă plictisesc.“ A băgat 50 de lei pe o miză foarte mică și a scos 800 de lei, suma maximă pe care o putea primi de la aparat. „Am plecat fericit.“ În scurt timp, a început să meargă singur. De fiecare dată, înainte de salariu, când nu mai stătea bine cu banii, intra în sala întunecată, scotea 100 de lei din buzunar și pleca cu mai mult. Așa a fost prins în vraja câștigului și a început să creadă că n-are cum să piardă. „De fiecare dată eu aveam noroc.“
Simțea o adrenalină extraordinară când câștiga, parcă plutea. „Eu am câștigat întruna, la mine nu exista să nu câștig. De-asta m-au și prins“, zice Alex în timp ce își aprinde o țigară. E îmbrăcat la cămașă albă, aranjat, și face puțin notă discordantă la terasa din Piața Titan unde ne-am așezat. Își începe cafeaua și îmi povestește meticulos, pas cu pas, fără să lase prea multe sentimente la suprafață, drumul adicției sale de păcănele. Din când în când, ne mai întrerupe câte cineva să ne ceară bani sau o țigară, iar Alex îi servește de fiecare dată. Doar ce a ieșit de la muncă, se împarte între jobul de bugetar și încă un loc de muncă în publicitate. „Dar și agonia când pierzi, durerea aia nu se compară cu nimic. Dacă crezi că durerea de dinți sau de stomac este rea… nu, te dor toate oasele, te doare tot.“
Situația s-a înrăutățit după ce s-a căsătorit și și-a luat casă împreună cu soția. Crescuseră cheltuielile și presiunea din jur, urma să vină și un copil. Așa că Alex a început să joace mai des. „Dacă azi pierdeam 1.000 de lei, mâine băgam 50 de lei și îi câștigam pe ăia 1.000, poate și peste. Niciodată nu mi-am băgat tot salariul. Doar că îi băgam iar și tot așa, mă învârteam într-un cerc.“
Când a făcut o datorie de 3.000 de lei la un prieten, și-a dat seama că are o problemă. „Am tot zis că n-am nimic, dar eu cred că-s dependent“, i-a mărturisit atunci surorii lui. Ea l-a ajutat să-și plătească datoria, dar n-a crezut că în relația lui cu aparatele era vreo dependență. Alex simțea însă presiunea adicției. Trei luni mai târziu a făcut o datorie de 8.000 de lei, pe care a achitat-o tot cu ajutorul surorii. A doua zi a jucat 200 de lei și a scos 10.000 de euro. I-a spus soției și câteva luni n-a mai jucat.
Miza s-a mărit odată cu noul loc de muncă, la o agenție unde avea foarte mulți bani pe mână pentru achiziții, și în scurt timp a ajuns la o gaură de 40.000 de lei pe cardul firmei. Zice că atunci era „călător“ prin sălile de jocuri și încerca să se țină departe, dar de fiecare dată când se lovea de o problemă sau de o supărare, mergea glonț la aparate. Stătea toată noaptea în fața aparatelor care te bagă în transă cu rotirile necontenite de fructe, dolari, coroane și șeptari. Având geamurile complet acoperite, e ușor să pierzi noțiunea timpului, mai ales când există șansa unui mare câștig la fiecare nouă rotire. Ieșea dimineața din sală fără să-și dea seama cum a trecut timpul și se ducea la job nemâncat și nedormit. După program revenea în întunericul luminat de păcănele. Norocul s-a dus și el, și nu mai știa de unde să scoată banii pentru datoria de la muncă. De teamă că va fi reclamat la poliție pentru delapidare, a recunoscut ce făcuse și timp de câteva luni a lucrat pe un salariu de nimic, fiindcă mare parte din bani mergeau în contul datoriei. Restul i-a completat prin credite făcute de sora și de tatăl lui.
Au urmat câteva luni în care n-a mai jucat deloc și a decis să meargă o dată pe săptămână la terapie, pentru a-și trata adicția. „Fix în ziua în care aveam prima ședință de terapie mi-a intrat salariul și atunci l-am pierdut pe tot.“ Spune că nu mai jucase sume mari de peste un an și că niciodată până atunci nu-și jucase tot salariul. În aceeași zi, despre care zice că a fost cea mai urâtă zi din viața lui, soția l-a anunțat că vrea să se despartă, după 11 ani de căsnicie. „Nu mi-a explicat foarte bine de ce. Mi-a spus că nu e neapărat din cauza jocurilor, dar e clar că problema asta a accentuat.”
În perioada în care acumulase datorii foarte mari la fostul loc de muncă, înainte să-și recunoască vina, Alex s-a gândit chiar să-și ia viața.
Când a început să meargă la grupul de terapie dedicat jucătorilor care vor să scape de adicție, ținut de Eugen Hriscu, Alex s-a speriat auzind mărturisirile celorlalți. Sumele pe care aceștia le pierdeau erau mici în comparație cu ale sale. A pierdut șirul banilor irosiți în atâția ani de joc, dar știe că la un moment dat a avut 40.000 de euro de înapoiat familiei și IFN-urilor – instituții financiare nebancare care acordă credite fără prea mari verificări, dar cu dobânzi uriașe. „M-am speriat de mine. Mi-am zis: «Eu sunt cel mai rău».“ O lună n-a mai pus piciorul în cazinou, apoi a jucat iar și a pierdut 2.000 de euro. Au fost ultimii bani cheltuiți pe jocul care l-a ținut captiv zece ani – Burning Hot, în care bagi bani, alegi miza, apeși pe butonul de rotire și speri să se alinieze fructele sau celelalte simboluri. Dacă ai o linie, poți păstra câștigul sau mai poți paria o dată pe sistemul totul sau nimic, unde, dacă ghicești culoarea cărților de pe ecran, roșu sau negru, ai șansa să îți înmulțești câștigul de câteva sute de ori. Acest potențial mare de câștig, greu de atins de fapt, este și unul dintre motivele pentru care oamenii tot revin la aparate. Deși în realitate toți știu, ele sunt făcute să pierzi și nu există niciun truc sau metodă de a păcăli algoritmul. The house always wins.
A trecut aproape un an de atunci și spune că nu a mai avut nicio recădere. „Umblu cu bani după mine, nu mai simt nevoia. Am ajuns să intru într-un cazinou cu munca și mi se face rău. Nu suport să mai văd.“ Când a intrat în interes de serviciu în acel cazino, a văzut cu ochii lui și limitările legilor și ale instituțiilor care ar trebui să apere interesele jucătorilor. Asta pentru că Alex decisese la un moment dat să se autoexcludă din sălile de joc – să se treacă voluntar într-o bază de date, administrată de Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, urmând ca apoi să îi fie refuzat accesul. Însă, în realitate, cazinourile și casele de pariuri nu îi legitimează pe cei care le trec pragul. „Chiar îmi făceam griji că nu o să pot să-mi fac treaba”, îmi spune. Însă nimeni nu a ținut cont de faptul că el ceruse printr-o cerere oficială să nu mai aibă acces în sălile de jocuri de noroc și a fost lăsat să intre fără verificare. „Râdeam la terapie după și spuneam că acum a venit rândul meu să le iau banii.” Iar autoexcluderea în sine a fost anevoioasă, un proces care pe care mulți i-ar determina să renunțe pe parcurs. „Am printat cereri, am sunat la ONJN, am vorbit cu 10.000 de secretare nesuferite care nu-ți oferă informații, până la urmă mi-au dat un mail pe care să trimit toate cererile. Mi-au zis că totul e ok, gata, s-a procesat. După 30 de zile, mi-au răspuns că actele nu-s trimise pe mail-ul bun.” Așa că a fost nevoit să reia procesul de la capăt.
Jocurile de noroc nu te lasă doar cu sechele financiare și legături pierdute, povestește Alex, ci și cu probleme de sănătate. O vreme, a fost în depresie, iar stresul și afecțiunile stomacului pe care le-a dobândit în timp l-au dus de mai multe ori la spital. În perioada în care acumulase datorii foarte mari la fostul loc de muncă, înainte să-și recunoască vina, zice că s-a gândit chiar să-și ia viața. Cel mai rău nu-i pare de banii pe care i-a pierdut, ci de legăturile și de încrederea celor apropiați, care s-au erodat în timp. „Printre golănași o fi vreo mândrie că ai plecat cu punga de bani din cazinou, dar eu nu puteam să spun asta nimănui, îmi era rușine.“ Iar rușinea când pierdea era infinit mai mare. Însă cea mai mare pierdere zice că e timpul pe care ar fi putut să-l petreacă alături de copil, dar pe care l-a petrecut în săli de jocuri.
Alex merge în continuare o dată pe lună la terapie. „Nimeni nu te compătimește în problema asta și nimeni nu se gândește că e o problemă”, spune el. „Toți se gândesc că ești tu prost sau disperat după bani.“ Crede că problema jocurilor de noroc din România e adâncită și de nivelul scăzut de trai, fiindcă au început să fie percepute și ca sursă de venit. Acum, când merge pe stradă, îi vede pe cei din fața sălilor care împânzesc orașele și se recunoaște pe el în trecut. „Debusolați, pierduți, stând la țigară, frecându-se pe mâini și pe buzunare: «Băi, ce-am făcut?»” Își amintește un drum dintre bancomat și cazinou, când s-a uitat într-o oglindă și s-a speriat. „Aveam fața neagră, nu mă recunoșteam.”
Ultima dată când am vorbit, Alex era abstinent de un an și jumătate și nu mai avea nevoie de terapie pentru a nu juca. S-a împăcat cu soția și mai așteptau încă un copil.
*Am ales să folosim un pseudonim pentru că personajul a preferat să-și păstreze anonimatul.
