România are una dintre cele mai mari rate ale alcoolismului, cea mai mare rată de mortalitate prin probleme legate de alcool la femei și al treilea cel mai mare procent de fumători adolescenți din Europa. Apariția țigărilor electronice a anulat progresele legislative și de sănătate publică obținute prin interzicerea fumatului în spațiile publice. Alături de poluarea aerului și de dieta neadecvată, consumul de tutun și de alcool este principalul factor care duce la creșterea ratei mortalității. Iar pentru că aceste două substanțe sunt atât de normalizate în societatea noastră, mulți nici nu realizează că au o dependență.
Persoanele care ajung, din proprie voință sau împinse de familie, la un spital de psihiatrie pentru a se trata de tulburarea consumului de alcool, stau aici câteva săptămâni, apoi sunt externate. În lipsa unor servicii de consiliere psihologică care să trateze pofta, care nu dispare după perioada de dezintoxicare, dar și contextul care a dus la consum (stres, depresie, anxietate, plictiseală etc), șansele unei recăderi sunt foarte mari, de peste 90%.
În fața acestei probleme uriașe de sănătate publică, am decis să deschidem la Scena9 o discuție aprofundată și fără tabuuri despre ce înseamnă adicțiile, despre greutatea lor asupra vieții de zi cu zi, despre ce nu fac instituțiile pentru a-i ajuta pe cei care se luptă cu dependența, dar mai ales despre ce ar trebui să facă. Am început această serie de articole în numărul 6 al revistei Scena9 pe hârtie, proaspăt apărut, și o vom continua aici.
Pe lângă substanțe, specialiștii au început să identifice tipare de adicție în tot mai multe comportamente umane: cumpărăturile compulsive, furtul, folosirea internetului sau relațiile sexuale excesive. Deși există programe de psihoterapie și grupuri de suport pentru ele, încă nu sunt incluse în compendiile oficiale de clasificare a bolilor, pe de o parte pentru că nu există încă destule studii despre ele, pe de altă parte pentru că o astfel de clasificare vine și cu anumite consecințe. Stigma e una dintre ele. Jocurile de noroc au fost singurele înscrise în compendiile de referință, inițial ca tulburări psihice în anii ’80, și în ultimul deceniu ca „tulburări legate de consumul de substanțe și comportamente adictive“. În cazul lor, există destule dovezi că efectele asupra creierului sunt similare cu acelea ale heroinei sau alcoolului.
Conform cifrelor Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, România avea în 2022 aproape 14.000 de agenții de pariuri și 90.000 de aparate de joc de tip slot machine (păcănele). În orașele mari, jocurile de noroc sunt la orice pas, iar în urbanul mic și rural sunt aproape singura modalitate de petrecere a timpului liber. În multe sate, barurile și agențiile de pariuri au rămas singurul loc în care localnicii se pot întâlni să socializeze. Studiile arată că, cu cât este mai la îndemână o substanță sau o sală de jocuri, cu atât crește consumul, dar și că dependența de jocuri de noroc este mai prevalentă în rândul celor care se confruntă cu sărăcia – aceștia le văd ca o oportunitate de a avansa social și economic. Iar această corelare între accesibilitate și nivel de consum este valabilă în cazul tuturor dependențelor.
Până la urmă, adicțiile sunt ceva profund uman și toți avem sau am avut cândva o relație complicată cu un comportament sau cu o substanță, chiar dacă recunoaștem asta sau nu. Eu beam cam multe beri în facultate și în anii de după, iar acum primul lucru pe care îl fac dimineața și ultimul înainte să adorm e să scrollez pe social media. Alții nu se culcă fără un joint. Și câți nu mai dăm câte o comandă online de chestii de care nu avem neapărat nevoie, doar pentru a fenta hăul interior pentru câteva minute? Uneori consumăm de plictiseală, alteori ca să fim în rând cu lumea, să fim acceptați de cei din jur și din când în când ca formă de automedicație împotriva unei lumi adesea neprietenoase. Trecerea de la aceste comportamente aparent benigne la adicție se face pe nesimțite și toți îi putem cădea pradă în momentele mai vulnerabile.
Adicția poate fi înțeleasă ca o pierdere a controlului în relație cu o substanță sau un comportament, pierdere care poate fi de amplitudine mai mică sau mai mare, iar de aici decurg toate celelalte consecințe asupra consumatorilor și a celor din jur. În formele cele mai grave, poate ajunge să destructureze toate aspectele vieții, până la punctul în care toată rutina zilnică să se învârtă în jurul consumului.
În ciuda statisticilor, tratamentul adicțiilor este, în momentul de față, aproape inexistent în România. Există câteva servicii în orașele mari și pentru cei care și le permit, dar cei din urbanul mic sau din rural trebuie să se confrunte singuri cu povara adicției, învăluită în stigmă și în rușine. Persoanele din categorii vulnerabile sunt cele mai expuse la efectele negative asociate adicțiilor și au acces la cele mai puține forme de sprijin.
Din ce în ce mai multe țări încep să adopte recomandările care urmăresc reducerea riscului asociat consumului de droguri: acesta devine mai puțin o problemă polițienească, cât una de sănătate publică și drepturile omului, în care accentul e pus pe știință, sănătate, siguranță și educație. Deși există expertiza și exemplele altor țări, care au reușit să reducă consecințele negative asociate consumului de droguri, clasa politică românească își face capital de imagine printr-un discurs care îi demonizează pe cei care suferă de adicții. În discursul public, cei care suferă de astfel de tulburări sunt numiți „bețivi“ și „drogați“. Ignorând dovezile științei, legislația românească în materie de droguri devine tot mai punitivă de la an la an și incriminează consumul, în loc să se concentreze pe marele trafic, transformând în infractori oameni care au nevoie de sprijin.
Experții au atras ani la rând atenția asupra faptului că Agenția Națională Antidrog (ANA) nu se poate ocupa într-o manieră calificată de adicția de droguri în România, ca problemă de sănătate publică, atâta timp cât aceasta se află în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Chiar un raport din 2023 al Curții de Conturi a României arată că forma actuală în care funcționează ANA „nu permite asigurarea uniformă și constantă a serviciilor minime de asistență integrată pentru consumatorii de stupefiante“.
„Este foarte frustrant, pentru că noi știm tot ce trebuie făcut, știm absolut tot ce avem nevoie pentru a limita numărul de consumatori, a crește vârsta de debut, a scădea periculozitatea substanțelor“, declară Eugen Hriscu, medic psihiatru și psihoterapeut, unul dintre cei mai relevanți și vocali specialiști din România când vine vorba de prevenirea și de tratamentul dependențelor. „Avem absolut tot ce avem nevoie la nivel de know-how în materie de politici și de măsuri de implementat în societatea românească. Doar că, din păcate, nimeni nu implementează aceste măsuri. Politicianul român crede că el nu trebuie să caute experți cu care să vorbească, legiferează în funcție de ce crede el și de ce îl interesează pe el. Și îl interesează să fie reales.“
În lumina acestor lucruri, propunem o discuție publică deschisă și fără tabuuri despre adicții. Stăm de vorbă cu oameni despre istoriile lor cu alcoolul, drogurile, jocurile de noroc, și invităm experți relevanți în domeniu să ne spună cu ce greșim, ca societate, față de unii dintre cei mai vulnerabili dintre noi.
Găsești un articol despre adicții în ediția a șasea a revistei Scena9, un număr pe care l-am dedicat greșelilor. Am vrut să explorăm, prin mărturiile experților și ale foștilor consumatori, greșelile pe care le fac autoritățile – și noi în general, ca societate – în raport cu persoanele care se confruntă cu adicțiile.
Iar în această secțiune a site-ului Scena9 dedicată adicțiilor am publicat și urmează să mai publicăm alte analize și povești personale pe această temă.
