Când am lansat seria de articole dedicată dependențelor din România, am rugat cititorii să ne spună istoria lor cu adicția. Am primit câteva destăinuiri despre povești personale de consum, dar și două mesaje de la oameni care ne-au spus cum i-a afectat pe ei dependența cuiva apropiat. Am considerat că e important să spunem și aceste povești, pentru că adicția este cel mai adesea o povară colectivă.
Le mulțumim celor care au avut curajul să ne scrie și să dezvăluie detalii intime din viața lor. Fiecare poveste adaugă o nouă dimensiune discuției despre adicții, atât de necesară pentru a înțelege mai bine cum ne raportăm la noi, la consum, la cei din jur și la cei responsabili de politicile publice în sănătate.
Anonimă, 25 de ani
Ar merita menționată adicția de pornografie. Mie mi-a distrus complet o relație, adică și pentru mine și pentru el.
Ca și cu orice altă adicție, m-am întâlnit din partea lui cu negarea faptului că e o problemă, a căutat să facă un compromis, dar nu știu dacă compromisul a fost sincer și chiar nu a mai consumat pornografie pe durata relației. Nici nu știu cum să pun problema, sincer, fiindcă pentru mine e un subiect foarte tabu și nu l-am prea discutat deschis nici cu prietenii apropiați – și din rușine, și din dorința de a îl proteja pe el și pe mine. Dar ne-a afectat relația grav: pentru mine s-au adunat multe insecurități, ajungeam să mă pun singură în situații sexual abuzive față de mine cu el, ca să mă asigur că avem un fel de „pace” în relație și că nu mă părăsește, ceea ce îmi făcea foarte rău psihic. El avea așteptări foarte mari de la mine și nici nu era conștient de asta, pentru el era normalizată o altfel de dinamică, având în vedere că pe internet, dintr-un click, ai n tipuri de videoclipuri diferite în scenarii diferite. Nu își dădea seama cât de desensibilizat era.
Singura chestie de care puteam să mă mai agăț era faptul că avusesem și alte relații înainte și nici una nu a fost așa. Toate funcționaseră sănătos din punctul de vedere al relațiilor sexuale. Am avut niște certuri groaznice pe subiect, cu tot dinadinsul el voia să mă convingă că eu sunt problema, eu sunt închisă la minte. Niciunul dintre noi nu prea avea cu cine să discute subiectul ăsta, fiind ceva atât de intim, așa că bănuiesc că amândoi am început să trăim gândindu-ne că problema e la noi.
După ce ne-am despărțit am avut nevoie de foarte mult timp să îmi revin. Încă nu mi-am revenit complet și nu știu dacă o să o fac. Am postat ceva articol legat de consumul de pornografie, așa, ambiguu, pe story-ul meu într-o zi și mi-a scris o amică că și ea a avut un fost iubit cu adicție de pornografie și a distrus-o, i-a dat PTSD. Exact așa simt și eu.
Și soțul lui Gisèle Pelicot și toți bărbații din cazul respectiv probabil erau mari consumatori de pornografie – sau nu știu cum se ajunge la ce s-a ajuns în cazul acela teribil. Nici nu știu cum poate să fie controlat așa ceva.
M., 17 ani
Tata a fost alcoolic de când mă știu. Când eram mic, consuma alcool în fiecare zi, după job sau în weekenduri, când nu trebuia să conducă. În ultimii ani, a devenit un alcoolic de tip epsilon (n.r.: alternarea consumului în cantități mari cu perioade de pauză), triggerele emoționale făcându-l să se retragă la țară, locul traumelor lui, unde consuma alcool toata ziua, timp de o săptămână, cu pauze. Mereu se ferea de noi, de mine cel puțin. Drumul până la țară îmi făcea să îmi bată inima mai tare când eram mic, fiind pregătit de o nouă ceartă între ai mei, întrebându-mă cand eram aproape acolo dacă e beat sau nu.
Țin minte că, de fiecare dată când ne vedea mașina, încercă să fugă până la sticlele goale de Alexandrion și de bere, să le ascundă. Auzeam doar zgomotul sticlei izbind coșul, iar întrebările din partea mamei începeau să curgă: „Cât băuși?”, și așa mai departe. Mereu priveam cu groază și voiam să se termine totul, îi priveam ochii goi de gânduri și voiam să văd măcar o reacție pe chipul lui.
Când îl sunam, așteptam cu frică până la prima propoziție, când îmi dădeam seama dacă băuse sau dacă nu. Nenumărate discuții cu el în sevraj, rugându-l să nu bea, căci e o perioadă critică pentru el, încercând să-i aflu slăbiciunile și demonii interiori. Crescând, am încercat să-l înțeleg, dar am eșuat de fiecare dată.
Nu a fost un alcoolic violent, dar săptămâna în care se apuca de băut uita complet de noi, iar eu încercam să mă asigur că maică-mea nu se enervează, având și ceva probleme de sănătate pe fond de stres.
Am crezut fiecare promisiune că nu o să mai bea și că îi pare rău, poate de aia am avut mereu speranța ca o să renunțe definitiv la alcool. A refuzat complet sprijinul din partea psihologului sau psihiatrului, mințindu-se de fiecare dată, în ciuda oricărei insistențe, că n-o să aibă nevoie.
Nu am reușit nici până în ziua de azi, la aproape 18 ani, să beau o bere cu tatăl meu. Sper ca alții să reușească într-un final.
Anonimă, 34 de ani
Relația mea cu alcoolul a început acum mulți ani și s-a încheiat în aprilie 2024, când am ajuns la urgențe pentru că făcusem o criză de epilepsie cauzată, printre altele, de sevraj. La internare, fratelui meu i s-a spus că șansele mele de supraviețuire în acea noapte erau de 50%.
Când eram copil, în preajma mea se bea mult, ceea ce nu era ceva neapărat neobișnuit în acea perioadă în societatea noastră. Când eram în facultate ieșeam des și beam, dar nu știu dacă era exagerat de mult față de cei din grupurile mele.
După ce am terminat facultatea, am plecat în Anglia. Acolo am cunoscut pentru prima dată singurătatea cea cruntă. După câțiva ani, am fost diagnosticată cu depresie clinică. Medicii mi-au dat ca tratament un antidepresiv și mi-au zis că e din cauza faptului că undeva la nivelul creierului ceva nu funcționează bine. Așa că o pastilă ar fi trebuit să își facă treaba. Tratamentul nu a funcționat, mai rău făcea, așa că după un timp, am început să și beau. Beam tot mai mult ca să nu mai simt prea multe. Ajunsesem la un moment dat la cel puțin o sticlă de vin pe seară.
După aproape un an, am hotărât că trebuie să fac ceva pentru mine. Am încercat să merg la Alcoolici Anonimi, dar, după câteva întâlniri, am renunțat. Se bazau foarte mult pe credință, iar eu nu am fost niciodată în relații extraordinare cu Dumnezeu. Apoi, la îndemnul cuiva, am început să fac voluntariat pentru o organizație care îi ajuta pe copiii și tinerii care sufereau de boli incurabile. Ideea era să fac ceva cu timpul meu liber, eventual ceva care să mă motiveze să mă trezesc dimineața, să simt eu că fac ceva util. Și a functionat, iar o perioadă bună de timp chiar am fost bine.
Apoi au urmat mai multe schimbări în viața mea, unele bune, altele rele și am început iar să beau. Și iar m-am lăsat pentru un timp scurt. Și iar m-am apucat. Și tot așa.
Cred că problema a început cu adevărat în 2020. Am venit în țară, în vacanță, cu o săptămână înainte ca România să intre în starea de urgență. Urma să plec înapoi și să încep un nou job ca educatoare, dar, din cauza pandemiei, nu am reușit să mă întorc la timp, așa ca am pierdut și locul de muncă și chiria în Anglia.
Atunci am început iar să beau. Am început cu două-trei pahare de vin pe seară, pe care le beam cu prietenul meu în timp ce ne uitam la filme sau găteam. Prea multe nu erau de făcut, mai ales în primele luni de pandemie. Peste tot era starea aceea de neliniște. Pe mine mă apucau des stările de anxietate, mai ales pentru că habar nu aveam ce să fac mai departe cu viața mea. Un pahar cu vin mai calma puțin situația.
După o vreme am găsit și un job. Era ceva stabil, munceam de acasă, ceea ce era destul de OK. Munceam mult și munceam bine, însă alcoolul era tot mai prezent. Ajunsesem să nu îmi pot începe ziua fără o gură de ceva. Când mă gândesc la cum erau zilele mele în perioada aceea, nu reușesc să înțeleg cum am supraviețuit. Mâncam haotic, daca mâncam, dormeam extrem de puțin și prost, nu eram niciodată odihnită și munceam mult. Alcoolul era mereu lângă mine.
În puținele zile în care mai ieșeam din casă, abia așteptam să ajung înapoi, ori făceam astfel încât plimbările sa ducă spre un bar. Când mergeam în vizită la familie, beam dimineața pe ascuns ca să evit starea de rău și să am cât de cât poftă de mâncare, nu voiam să mă vadă cum eram de fapt. Știam că nu e în regulă, dar nu aveam curajul să mă opresc.
Intrasem într-un cerc îngrozitor. Mă trezeam dimineața cu un sentiment de vinovăție atât de puternic încât simțeam că mă sufoc și doar alcoolul mă ajuta să scap de starea aceea. Apoi continuam să beau, pentru că nu puteam să mă opresc. De multe ori adormeam cu gândul că a doua zi nu voi mai face la fel. Dar dimineața o luam de la capăt.
Și a devenit tot mai rău. Locuiam cu prietenul meu, care bea și el destul de mult. Relația era tot mai urâtă, dar nici de acolo nu aveam curaj să ies. Simțeam că eram un nimic și că oricum nu aveam cum să mă descurc undeva de una singură. Nu aveam cum să apelez la nimeni, pentru că asta ar fi însemnat ca ei să vadă că eram o mare dezamăgire. Mă distrugeam tot mai tare.
Nu încerc să caut vreo scuză, dar e extrem de important mediul în care trăiești când ai o asemenea problemă și în perioada aceea chiar nu eram unde trebuie.
La spital am ajuns în timp ce eram în vizită la fratele meu. Plecasem de dimineață spre el și, din „lipsă de organizare”, nu reușisem să strecor niciun pic de alcool până să ies din casă. La câteva ore după ce am ajuns la el, m-am trezit în ambulanță cu o voce străină care îmi spunea să nu mă sperii. Am fost dusă la urgențe, unde mi s-au făcut analizele. Când au ajuns rezultatele, toate doamnele de acolo mi-au aruncat cele mai urâte priviri pe care le primisesem în viața mea. Era un salon imens. O doamnă doctor mai în vârstă a țipat la mine de a răsunat în toată încăperea: „Te-a crescut mama ta fată sănătoasă și tu asta faci? Nu ți-e rușine?”. Îmi era rușine și aș fi vrut să le pot spune că nu am vrut, că nu am făcut-o din egoism. Nu-mi amintesc foarte multe din seara aceea, dar vocea acelei doamne nu am cum să o uit.
Am fost transferată apoi la Psihiatrie la Rădăuți. De gardă era o doamnă doctor tânără, căreia îi datorez multe și îi sunt mai mult decât recunoscătoare pentru cum s-a comportat cu mine cât timp am fost internată. Din nou, nu-mi amintesc prea multe din ce am vorbit cu ea în acea noapte, dar am simțit pentru prima dată că cineva ascultă și vede dincolo de eticheta de „alcoolică”.
Diagnosticul principal pe care mi l-a pus a fost acela de episod depresiv sever și tulburări mintale datorate consumului de alcool. Familiei mele i s-a explicat că este și aceasta o boală ca oricare alta, care i se poate întâmpla oricui, ceea ce cred ca i-a ajutat să mă poată privi fără să mă judece și să fie acolo lângă mine fără a-mi face reproșuri.
La Psihiatrie am fost ajutată, înțeleasă și toți îmi vorbeau frumos. Mi-au rămas în minte multe fețe prietenoase, atât asistenți cât și medici. Când auzeau că am 33 de ani, toți spuneau: „Păcat de tine, că ești tânără”. Eu simțeam că deja pierdusem o jumătate din viață. Am stat internată o săptămână, dar asta doar pentru că i-am spus doamnei doctor că mă simt pregătită să plec. Ca tratament pentru acasă mi s-a dat un antidepresiv, un somnifer și un medicament care previne epilepsia. Și recomandarea puternică de a schimba complet mediul în care trăisem până atunci, ceea ce am și făcut.
„Vindecarea e un proces lung și destul de complicat. Când îți dai seama de cât de mult rău le-ai făcut celorlalți, e greu să nu te urăști. E greu să te ierți. De aceea oamenii de lângă tine sunt atât de importanți. Să fie acolo lângă tine, să nu te vadă ca pe o cauză pierdută, să aibă multă răbdare.”
M-am mutat din locul în care trăiam, am încheiat relația pe care o aveam. Am luat tratamentul timp de opt luni. Am mers periodic la control. Alcool nu am mai gustat, deși câteva ocazii au mai fost. Nici acum nu mă mai gândesc la alcool, nici măcar atunci când revin gândurile urâte.
Familia m-a ajutat enorm. Mi-au fost alături și încă sunt. Au înțeles că e o problemă care are rădăcini adânci. Au fost deschiși și au fost dispuși să învețe mai multe despre depresie, anxietate, despre sănătatea mintală. Cei care suferă au nevoie de oameni care să îi înțeleagă, să fie văzuți. În spatele oricărei dependențe se află un monstru mult mai groaznic pe care singur nu știu dacă e posibil să îl distrugi.
„E o boală ca oricare alta”, îi tot spunea fratele meu mamei, încercând tot așa cum a făcut și doamna doctor, să o facă să înțeleagă că nu e ceva de care să îți fie rușine.
Nu e o poveste pe care o poți spune oricui. Știu că dacă prietenii, cunoscuții, ar afla despre asta, exact asta aș deveni: rușinea familiei. Mama nu ar mai putea da ochii cu lumea și oamenii s-ar uita lung la mine de fiecare dată când mă duc să îmi iau o pâine. Poate nu e peste tot așa, dar aici, în bucata asta de lume în care trăiesc, oamenii încă nu știu să vadă lucrurile astea altfel.
Îi admir mult pe cei care vorbesc deschis despre asta. Îmi pare rău ca încă nu am ajuns în punctul în care să pot face asta.
Mă consider foarte norocoasă pentru că ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat când s-a întâmplat și unde s-a întâmplat. Am avut mare noroc cu cei de la Psihiatrie și încă am noroc cu familia mea. Știu și mă doare faptul că, din păcate, mult prea mulți oameni nu au acest noroc.
Nu am pierdut nici casă, nici slujbă, nici familie din cauza alcoolului. Am pierdut prieteni, dar asta pentru că boala asta te face să te izolezi. Am pierdut amintiri frumoase, pentru că sunt pătate de alcool.
Vindecarea e un proces lung și destul de complicat. Când îți dai seama de cât de mult rău le-ai făcut celorlalți, e greu să nu te urăști. E greu să te ierți. De aceea oamenii de lângă tine sunt atât de importanți. Să fie acolo lângă tine, să nu te vadă ca pe o cauză pierdută, să aibă multă răbdare. E mult de cerut, știu.
Mereu am să fiu bântuită de ceea ce am fost. Zilnic mă lovesc de lucruri care mă trimit la acea perioadă. Chiar și lucrurile mici, de exemplu faptul că pot face o cafea fără să curgă jumătate din linguriță pe aragaz pentru că îmi tremură mâna. Faptul că pot mânca dimineața. Faptul că, pentru prima dată în mulți ani, mă uit în oglindă și îmi place ce văd. Mă pot plimba cu orele. Dorm.
Singurătatea e într-adevăr cel mai mare dușman în lupta cu boala asta. Știu că dacă nu ajungeam la spital, nu ceream eu ajutorul celor din jur. M-aș fi izolat și mai tare, m-aș fi ascuns până aveam să nu mai fiu.
Am un vis recurent. Sunt la farmacie și îmi iau rețeta și când farmacistul îmi spune că trebuie să iau medicamente toată viața, fug într-un colț și plângând tot spun: „Eram bolnavă, de ce nu a văzut nimeni că eram bolnavă?”.
Tatăl meu a suferit și el de boala asta. A murit din cauza unei boli stupide de care s-ar fi putut vindeca dacă se ținea de tratament și se lăsa de băut. A fost foarte ușor pentru cei din jur, inclusiv pentru medici, să îl treacă la categoria „bețiv” și cred că asta l-a făcut să renunțe înainte de a mai încerca. Pe vremea aceea nu se vorbea despre faptul că problema asta poate avea alte rădăcini. Erai bețiv, pur și simplu.
Eu eram prea mică pentru a înțelege. Atunci eram nervoasă pe el fiindcă nu se oprea, acum sunt nervoasă pe mine fiindcă nu am văzut mai bine.
Vlad, 27 de ani
Relația mea cu dependența începe, similar cu a altor persoane, în familie. Am crescut într-o casă unde ambii părinți fumau țigări. Tatăl meu vine dintr-o familie unde mulți unchi aveau probleme cu alcoolismul și cu sănătatea mintală, și, din păcate, nici el nu a fost cruțat de această condiție. În mare parte, tata și-a ținut alcoolismul departe de noi cât timp eram copil, internându-se la sanatorii când scăpa de sub control. Mai târziu, la începutul adolescenței și după ce părinții mei au divorțat, am aflat de fapt cât de mult consuma alcool. Vreo 12 ani a consumat tărie, de dimineața până seara, sacrificând nu numai relația cu noi, dar și bunăstarea financiară a familiei. Din fericire, acum este abstinent de vreo 6-7 ani. Ce a fost definitoriu în schimb pentru propria mea relație cu substanțele în prima parte a vieții mele a fost tata spunându-mi ca alcoolul și țigările nu sunt bune. Copil fiind, am luat foarte în serios acest lucru, judecând în tăcere colegii din generală care începuseră să fumeze țigări și să bea. Nu numai că îi judecam, mă simțeam și superior față de ei, un adevărat cavaler al abstinenței. Asta desigur, până am intrat în liceu.
Liceul a fost o mare perioadă de tranziție și adaptare pentru mine. Am fost singuratic în generală și mi-am propus ca la liceu să fiu one of the cool kids. Totuși, în clasa a 9-a, ieșeam cu fumătorii la țigară și refuzam în continuare să fumez. Primul lucru pe care l-am fumat vreodată a fost direct iarbă, la un festival urban din oraș. Nu pot să zic că a fost iubire la prima vedere, dar, mânat de curiozitate și de o dorință de a avea povești interesante de spus, de-a lungul liceului am experimentat cu diverse substanțe. Au urmat ecstasy, MDMA, speed, cocaină, și, cireașa de pe tort, la ultima întrevedere cu prietenii înainte să plec la facultate în Olanda, LSD și ciuperci psihedelice. Ai spune că eram ca într-o piesă de Dragonu, consumând droguri undeva într-un parc industrial abandonat. Dar eram mai degrabă niște hipsteri privilegiați care am avut norocul să consumăm droguri în spații sigure, fiind direcționați de un prieten mai în vârstă cu mult mai multă experiență decât noi. Aproape toți veneam din familii relativ înstărite, care au fost afectate într-o formă sau alta de tații noștri, care ne-au părăsit familiile și au cauzat multă incertitudine emoțională și materială. Nu cred că asta a fost un factor principal în consumul nostru de droguri, dar cu siguranță ne-a adus pe toți aproape și substanțele au fost un catalizator pentru asta. Totuși, am ieșit din liceu fără dependențe de substanțe, doar de telefon și țigări.
Când am ajuns în Olanda la facultate, am trecut printr-un șoc major pe multe planuri. Nu numai că eram singur pentru prima oară în viața mea și nu aveam pe nimeni să mă direcționeze, trebuia să mă adaptez la un sistem educațional și la o țară nouă. Când am început să fumez iarbă, am făcut-o cu entuziasmul adolescentin din liceu. Le trimiteam prietenilor poze cu baggy-urile de iarbă, bucuros fiind că sunt undeva unde e legal. Dar, pe măsură ce treceau săptămânile, observam că se tot adunau foliile de plastic goale. Erau poate câteva zeci deja, și, într-un moment de anxietate, le-am aruncat pe toate, realizând câți bani cheltuisem. Perioada de facultate a fost foarte stresantă financiar pentru familia mea, fiind în mare parte susținut de bunicul meu, care ulterior și-a și vândut apartamentul unde a locuit o viață întreagă ca să îmi pot termina studiile. Acest sentiment de rușine față de el a fost definitoriu pentru relația mea cu iarba în acea perioadă. Săptămânile s-au transformat în luni care s-au transformat ulterior în ani. Patru ani mai exact, adică toată perioada în care am trăit în Olanda. Patru ani în care am fumat în fiecare zi, cu maxim două-trei pauze a câte o săptămână sau două. O mare parte din fumat l-am făcut cu omul care mi-a devenit cel mai apropiat în perioada facultății, un băiat din Mexic numit Santiago. A fost frate de cruce și frate de cuie. Am folosit iarba ca un stâlp de susținere emoțional, amândoi trecând prin mari dificultăți emoționale și psihice în perioada facultății. Când am aflat în anul I că bunica are cancer și va muri în curând, eram cu Santiago în cameră, in timp ce rulam un pai. M-a ținut în brațe în timp ce plângeam și continuam să rulez paiul. Dacă paiul s-a udat și el de la lacrimile mele, asta nu mai țin minte. Dar nu pot să neg că au fost niște momente fundamentale în înțelegerea mea asupra sinelui și a lumii politice, sociale și economice, în timp ce stăteam cu Santiago, seară de seară, fumând și vorbind încontinuu despre istorie, societate și viețile noastre. A fost, în multe feluri, unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea.
Dependența, în propria mea înțelegere bazată pe experiență, vine ca un mecanism de apărare în fața unor situații dificile. Este o metodă de stabilizare în fața obstacolelor. Dar, cum se întâmplă adeseori, odată ce dispare factorul de stres, rămâne dependența. Eram la mijlocul anului al treilea de facultate când m-am așezat cu Santiago pe o bancă ca să vorbim despre consumul nostru de iarbă. Începusem deja să vorbim că poate totuși, avem o problemă, și că nu fumăm iarbă doar de dragul de a o face în fiecare zi. Începuseră să apară consecințele. Realizasem amândoi că ne izolasem social de restul lumii, că arătăm neîngrijiți, că ne simțim simultan și amorțiți și deprimați. Am început să plâng de frustrare. „Oare sunt dependent de iarbă?”
Iarba este, din anumite puncte de vedere, mai insidioasă decât consumul de alcool. Poți să fumezi iarbă în fiecare zi și să fii funcțional în continuare. Sigur, reacțiile tale sunt un pic mai încete și te simți poate mai timid social, dar poți fuma iarbă pe termen lung fără să îți dai seama de consecințe. Clișeul de stoner, care îți spune, cu ochii mici și roșii, că nu poți deveni dependent de iarbă și că te vindecă și de cancer este ceva ce încercasem să evit în timpul facultății. Problema era că devenisem un stoner cu ochii mici și roșii care credea că iarba îți dă dependență și că nici nu îți vindecă cancerul.
Santiago și-a terminat studiile după trei ani și a plecat acasă. Eu am decis să mai rămân un an să văd dacă totuși îmi place Olanda (s-a dovedit că nu îmi place). Fără Santiago, acel sentiment de inspirație, pe care totuși încă îl mai aveam când fumam cu el, a dispărut. Rămăsese doar un automatism cinic, dependența în forma ei fără culoare, căutând un high care nu mai era posibil. Am prins începutul pandemiei în Olanda, într-un internship prost plătit la o mică agenție de media olandeză. Nu mai eram un adolescent proaspăt plecat care descoperă misterele lumii cu un pai în mână, ci un tânăr adult la marginea sărăciei cu o dependență de iarbă. Furam din supermarket ca să economisesc bani, bani pe care oricum îi dădeam pe iarbă. Trăiam într-o cameră mică la parter, prost izolată, unde mirosea a igrasie si era mereu frig. Slăbisem mult și mâncam foarte prost sau nu mâncam deloc.
Oficial, nu era voie să fumăm iarbă în cameră, dar fumam oricum și proprietara credea că era vecinul meu, care trecea și el prin probleme mări de sănătate mintală. Trăia într-o cameră plină de gunoi până la genunchi, situație pe care am descoperit-o într-o pauză de masă, când am ieșit pe hol și avea ușa deschisă (ulterior au fost contactate serviciile sociale, care l-au ajutat să facă curat). Am intrat în cameră, m-am uitat la peretele pe care îl împărțeam cu vecinul și am avut un breakdown. Mi-am sunat mama disperat și i-am spus ca nu mai pot locui în Olanda, că nu mai suport și că vreau să mă întorc acasă pentru că am eșuat în ceea ce credeam că fac. Mama, cu multă susținere, m-a primit cu brațele deschise înapoi acasă și în septembrie 2020 m-am întors în România după patru ani.
Acum sunt aproape cinci ani de când m-am întors și multe din aceste amintiri par foarte îndepărtate. Am reușit să vindec o mare parte din problemele de atunci. M-am întors cu intenția să mă concentrez pe lucrurile pe care le-am neglijat în Olanda. M-am apucat de sport, am început să mănânc mult mai bine, am un grup de prieteni iubitori și care mă susțin. Santiago este și el bine, face un doctorat la Oxford. Ne-am văzut în România în 2024 și am discutat mult despre acele momente dificile prin care am trecut. Pentru o persoană care nu are probleme cu dependența poate să pară greu de înțeles de ce cineva ar continua dincolo de punctul în care îi oferă plăcere. Trecând prin atâta incertitudine și situații în afara controlului meu în Olanda, se simțea ca și cum iarba era răul pe care decideam să mi-l fac, răul pe care îl aleg. Și, deși mă făcea să mă simt inconfortabil, era un confort în disconfort. Era răul pe care îl știam, micul meu companion. Chiar dacă mă expunea la gândurile negative din capul meu, eram atât de obișnuit cu asta încât se simțea ca „acasă”. Încă mai fumez din când în când. Sunt perioade de 3-4 luni în care nu fumez deloc, și după îmi iau 2-3 grame, pe care le fumez pe o perioadă de trei săptămâni. Încerc să o fac doar la ocazii sociale, dar sunt momente când îmi place să o fac și singur. Dinamica internă din perioadă facultății este sedimentată, așa că atunci când sunt doar eu, gândurile negative reies instant la suprafață. Dar sunt gânduri pe care le știu și care nu mă mai impresionează în vreun fel. Și, în mod bizar, mă fac să mă simt nostalgic. A fost, până la urmă, un capitol important din viața mea pe care nu vreau să îl reprim.
Per total, am avut mare noroc în viață. Am o familie care mă susține, cu care am putut vorbi deschis despre problemele mele cu dependența, inclusiv cu tatăl meu, cu care am împărțit sfaturi și strategii. Am avut noroc că nu am fost vreodată criminalizat de stat pentru niște probleme care, la finalul zilei, mă priveau doar pe mine. Nu învinuiesc nici iarba, nici pe mine pentru situațiile în care am ajuns. Am făcut ce am putut cu ce știam în acele momente. Mă sperie atitudinea statului român față de consumul de droguri și evit să conduc din cauza testelor de droguri. Consider că ar trebui decriminalizat consumul de droguri și atitudinea să fie una de reabilitare, nu pedeapsă. Și, nu în ultimul rând, nu cred că consumul recreațional de droguri e o problemă sau că persoanele care îl fac au neapărat niște traume pe care vor să le reprime. Câteodată, e pur și simplu distractiv să îți alterezi conștiința și starea cu substanțe, împreună cu prietenii. A consuma substanțe este ceva ce omenirea mereu a făcut, în contexte și momente diferite și cu scopuri diferite, de la experiențe religioase la genul de hedonism pe care îl trăim acum. Sper să văd politici mai degrabă de testare de droguri la festivaluri și de informare, ca persoanele care consumă să știe în ce se bagă. Cu cât statul e mai represiv pe această temă, cu cât consumul se va face în circumstanțe mai periculoase.
Anonimă, 25 de ani
M-am lăsat de fumat de șapte luni, de narcotice și alcool de cinci. Mărturisesc, însă, că dintre toate alcoolul e cel mai greu – am mai pus gura. Fugeam de mine constant, mă cufundam în reprimare de orice fel. Miza era să nu simt nimic prea trist, nimic prea vesel – să continui să mă „distrez”. Am avut perioade când mă trezeam cu o linie și perioade când mă trezeam cu o bere.
„Prietenii din jurul meu au început să se lase și ei de fumat, cu toții am observat că nicotina asta ascundea ceva în fumul ei – la mine anxietatea, la o prietenă nervii și tot așa.”
Eram genul de persoană cu o țigară în gură mereu, prietenii spuneau că „pe mine mă scoală din mormânt o țigară și o bere”. Fumam un pachet pe zi, la șpriț două. Aveam la un moment dat și țigări normale, și IQOS, și tutun de rulat, și Elf Bar vape din ăla, în același timp. Am zis că o să fumez până mor. Când am fumat prima țigară nici nu am tușit, iar a doua zi mi-am luat primul pachet and the rest is history. It was “meant for me”. Nici măcar mie nu-mi vine să cred că m-am lăsat, dar am fost nevoită. Îmi ceda corpul.
Am reflectat foarte mult asupra adicției, mai ales după un deceniu de abuz de orice fel. Prietenii din jurul meu au început să se lase și ei de fumat, cu toții am observat că nicotina asta ascundea ceva în fumul ei – la mine anxietatea, la o prietenă nervii și tot așa. Nimeni nu vorbește suficient de mult despre lăsatul de țigări. Avem toți în jur de 25 de ani și am fost „rockstari” până acum, am început devreme.
Octa, 40 de ani
M-am născut în vremea în care „nu exista” adicție și am atins adolescența ca orice alt copil de atunci, experimentând tot pe propria piele; fără niciun ghid, doar cu interdicții. Era începutul iernii lui ’84 și ai noștri habar n-aveau ce sa faca cu noi. Mamele ne doreau doctori iar tații ne iubeau dacă începeam să semănăm cu ei. Adică să luăm un creion în gură pe post de țigară și să bem o gură de bere pe la vreo 6 ani. Noi nu aveam – nici măcar azi nu cred că avem prea multă – voie să fim.
Ajung adolescent și fumez ca orice puștan din anii ’90. Sunt cool, par extraordinar de „barbat” când scot pachetul în fața colegilor. Am, din fericire, prieteni mai mari. Dar, din păcate, nu-i ascult. Îmi spun:
– Nu te apuca, că nu le mai lași!
– Le las când vreau eu.
A fost și nu a fost așa. Le-am lăsat ca am vrut, 23 de ani mai târziu. Se poate spune că nu am vrut până atunci, dar realist am fost dependent de țigări 23 de ani dintr-o prostie, o „șmecherie”, o dorință să fiu văzut, să fiu cool, sa fiu cu totul altcineva. Dureros când realizezi câte ai făcut doar pentru validare, pentru altcineva, și mai ales când realizezi că nu ai făcut nimic pentru tine în tot acest timp.
Toți acei 23 de ani sunt azi imposibil de acceptat. Atunci era ceva normal. Am poze cu mine la 7 ani cu țigara în gură. Atât de rău tușeam încât era parte din viața mea. Nu o vedeam ca pe o dependență, nu era definit în niciun alt mod decât „stil de viață”.
Acum sunt dependent de alcool din cauza, poate, tuturor dependențelor mele de dinainte. Mi se pare imposibil să învingi o dependență. E plauzibil să trăiești cu ea. S-o invingi, who knows?
Imaginea din deschidere este preluată din arhiva Fortepan.
