În România sunt peste 15.000 de agenții de pariuri stradale și peste 30 de case de pariuri sportive online. Conform ANAF, casele de pariuri cheltuie anual aproximativ 20 de milioane de euro pentru promovarea online. În 2023, cele mai multe tranzacții online făcute de români au fost pe jocuri de noroc (pariuri, cazinouri, loterii). Acestea reprezintă 17% din toate tranzacțiile pe internet din anul respectiv, însumând 2,5 miliarde de euro.
Un studiu realizat de University of Nevada, Las Vegas și University of Western Ontario, din 2008, concluziona că jocurile de noroc online sunt mult mai periculoase decât cele în cazinouri și săli de pariuri, pentru că pot fi accesate de oriunde, oricând. Cercetătorii spuneau atunci că migrația jocurilor de noroc către online are efectul de a le integra în rutina de zi cu zi a oamenilor, facilitând jocul compulsiv și ulterior adicția și pierderi financiare considerabile.
În luna februarie stăm de vorbă cu oamenii despre istoriile lor cu alcoolul, drogurile, jocurile de noroc și alte adicții și invităm experți relevanți să ne spună cu ce greșim, ca societate, față de unii dintre cei mai vulnerabili dintre noi. Citește aici seria de articole despre dependențele din România.
Cristian a pus primul bilet la o casă de pariuri sportive când era mic. Nu l-a atins și nu l-a văzut. A fost crescut de bunici și petrecea mult timp cu cei doi unchi ai lui, de la ei a deprins și pasiunea pentru fotbal. Își amintește că pe la 10-11 ani vorbea cu unul dintre ei la telefon și acesta i-a zis că se duce să bage un bilet. „Ia, bagă și mie”, i-a zis Cristian, și a stat cu el în telefon cât unchiul nota informațiile necesare: meciurile, rezultatul prezis și miza. Era o joacă pe-atunci, a pus câțiva lei pe echipele pe care le știa și urmărea, ca Steaua sau FC Barcelona. Mai târziu, ajuns la liceu în Târgu Jiu, un prieten i-a propus să meargă la pariuri, și inițial Cristian a jucat tot așa, indirect, prin el.
Apoi, în clasa a XII-a, s-au întâlnit plictiseala, pasiunea pentru fotbal și tenis și dorința de a mai face un ban în plus, pe lângă cei 50 de lei pe săptămână pe care îi primea de la părinți. A început să meargă în sălile de pariuri din oraș și juca bilete de câte 2 lei, 3 lei, reușind să câștige câteva zeci de lei – bani de țigări și de ieșit în oraș. „Mofturi din astea efemere și prostești, dar care pe moment mie îmi creșteau stima de sine și îmi făceam niște plăceri.” În acel moment nu era dependent și încă nu juca online. „Era ca un mod de a crește adrenalina în corp, ulterior a devenit un stil de viață. Nu realizezi când te prinde, când se transformă în adicție.”
M-am întâlnit cu Cristian, un tânăr de 26 de ani, la o terasă din centrul Bucureștiului. Și-a luat o apă și un suc, și-a aprins o țigară și mi-a povestit despre cei șase ani în care a fost dependent de pariuri sportive, perioadă în care era să piardă aproape tot. A început din distracție la cele câteva săli din oraș, pariind la sporturile care îl pasionau, și a ajuns să joace sume tot mai mari, online, pe tot ce se putea paria: fotbal, tenis, tenis de masă, baschet, handbal, badminton sau snooker. În momentul cel mai rău al adicției, își amanetase tot – laptop, televizor, mașină – și s-a gândit să-și ia viața.
„Mă simțeam singur în toată lupta asta”
După ce a plecat în capitală și s-a înscris la Universitatea Politehnica București, părinții i-au cumpărat un apartament și s-a mutat cu cel mai bun prieten al lui, cel care îi propusese în liceu să meargă la pariuri. Între timp, tovarășul lui devenise dependent de păcănele și într-o seară a venit acasă plângând. Avea probleme cu cămătarii. „I-am dat niște bani împrumut, mai mult decât puteam eu duce”, îmi povestește Cristian. Și-a băgat atunci în amanet lanțul de aur, televizorul și laptopul și i-a dat prietenului său banii, plus tot ce mai avea strâns. Nu era prima dată când îl ajuta în felul acesta, chiar dacă mama colegului său de apartament îl avertizase în trecut să nu-i mai dea bani, pentru că ea și soțul ei deja făcuseră rate la bănci să plătească datoriile fiului. Îl avertizase și că nu vor mai avea posibilitatea să-i plătească și alte împrumuturi. Cristian n-a vrut atunci să le spună alor lui că și-a amanetat totul pentru a-și ajuta prietenul. Pentru că a plecat de mic din satul în care au rămas părinții lui, inițial în Târgu Jiu la liceu și apoi în București la facultate, nu avea o relație prea deschisă cu ei – se înțelegeau bine, dar nu simțea că poate să le spună orice. „Și m-am gândit «Stai așa, că eu știu pariuri sportive».” I s-a părut o cale de a-și recupera banii și bunurile, fără să afle părinții ce a făcut. Și o vreme a funcționat. A câștigat de câteva ori, până când, fără să-și dea seama, s-a tot îndatorat. „Și așa s-a transformat într-o adicție foarte puternică. Câștigam un bilet de 9.000 de lei, dar eu jucasem 30.000.”
La un moment dat au aflat părinții lui Cristian de dependența fiului lor, iar acesta a început să meargă la terapie și la psihiatru. Însă chiar și atunci nici el nici părinții nu conștientizau cât de mare e problema. S-a ținut de terapie și de tratament câteva luni, apoi a avut o recădere, le-a lăsat pe ambele și s-a reapucat de joc. „Și atunci a fost ceva foarte puternic, în sensul că lucram, câștigam destul de bine și am început să mint din nou. Mi-am mințit prietena, mi-am mințit părinții, mi-am mințit toți apropiații. Cred că principala problemă a jucătorilor de noroc e că minciuna face parte din viață, e un stil de viață. Îmi intrase în reflex, ajunsesem să mint cu zâmbetul pe buze, nici nu mai știam dacă e minciună sau nu”, povestește Cristian. Îmi spune că minciuna era alimentată de rușine și de stigmă – se ascundea că joacă sau ca să facă rost de bani.
Cei doi ani care au urmat au fost cei mai crunți – terminase facultatea și, având propriul salariu, și-a permis să crească mult miza. În paralel, a început să facă împrumuturi la bănci și la IFN-uri (instituții financiare nebancare care acordă credite fără prea mari verificări, dar cu dobânzi uriașe). A ajuns la un moment dat să aibă datorii la o bancă și la 11 IFN-uri, cu dobânzi lunare de 1.000 de euro. „Cea mai mare nenorocire de pe pământul ăsta e să faci un împrumut la IFN. Sunt cămătari cu acte. Intram pe telefon, băgam datele, o poză cu buletinul și îmi intrau banii în cont în 5 minute maxim. De multe ori mă certam cu ei când începea meciul. Îmi spuneau «În 30 de minute aveți banii». «Nu, domne, eu vreau în 10 minute, că am nevoie să trimit urgent.» Mie îmi începea meciul în 20 de minute.” De la un IFN s-a împrumutat de 15.600 de lei și, anul ăsta, când estimează că va stinge datoria, va fi plătit aproape 50.000 de lei, de trei ori și ceva mai mult.
Juca zi și noapte și tot ce se putea juca. „Ajunsesem să joc la tenis de masă în Rusia. Fusese pandemia înainte, începuse războiul în Ucraina, iar eu habar n-aveam despre ce e vorba. Pur și simplu făceam pe statistici, în cap. Aveam săptămâni în care nu știu dacă dormeam două ore cumulat.” Tot atunci ajunsese să fumeze și câte 3-4 pachete de țigări pe zi. Când se juca ultimul meci de pe bilet, cel care determina dacă va câștiga sau nu, fuma un pachet întreg în cele două ore.
Când nu a mai putut să-și achite datoriile, au început să vină notificările de plată de la IFN-uri pe adresa de acasă, mesaje despre care spune că „erau un pic mai agresive decât niște avertismente”. Așa au aflat părinții de recăderea lui și de gravitatea situației. L-au sunat, i-au scris, dar nu le-a răspuns. „Am avut un moment în care pur și simplu îmi venea să renunț la tot, și aici mă refer la viață.” S-a gândit la asta pentru că simțea că pierduse tot: avea datorii foarte mari, și-a compromis relația cu familia, era cât pe ce să-și piardă și relația cu iubita și, în afară de telefon, avea totul în amanet. „Apartamentul nu puteam să-l bag, că nu era pe numele meu, dar cred că ajungeam și acolo”, îmi spune.
S-a întors la terapie și a urmat un proces de doi ani de vindecare, cu suișuri și coborâșuri. „Prima perioadă a fost groaznică. Groaznică, groaznică. Mă duceam și mă simțeam singur în toată lupta asta.” Spune că terapeutul era singura persoană care înțelegea oarecum cu ce se confruntă, pentru că toți ceilalți din jur – cei care mai rămăseseră – nu știau despre ce vorba cu adevărat în adicție. Procesul a fost unul anevoios și, după o lună-două de terapie, a avut o recădere. „Am prins niște bani pe mână și am jucat cam 1.000 de lei în două ore.” Acum un an, a mai avut o recădere, când a jucat aproape 800 de lei, iar ultima a fost acum câteva luni – vreo 300 de lei. Pentru că s-a exclus de pe site-urile de pariuri online, a jucat în agenții stradale.
Specialiștii în adicții subliniază faptul că recăderile fac parte din procesul de recuperare, care nu este unul liniar, și că nu trebuie văzute ca un eșec sau ca o renunțare. Cristian îmi spune că, din punctul lui de vedere, cu adicția rămâi toată viața. „În momentul în care ai o adicție, fie că e tutun, fie că-s droguri, fie că e băutură, fie că sunt jocurile de noroc, creierul încă e acolo. Și chiar dacă ai ieșit, există încă în creier senzori care ți se deschid în anumite momente.” Crede că ce i-a provocat lui recăderile a fost sentimentul de frustrare că muncea încontinuu, dar că nu rămânea cu niciun ban la finalul lunii, pentru că trebuia să-și achite datoriile. „Vrei să pleci undeva, vrei să ieși și tu nu-ți permiți. Și atunci apare gândul «Da’ dacă joc un bilet? Poate-l câștig. Doar unul.»” Spune însă că recăderea e periculoasă și că poate fi foarte puternică și intensă dacă nu reușești să te oprești sau dacă nu ai ajutor în a te opri. „Aveam momente în care îmi doream să joc, aveam chestia asta de a juca în mine și stăteam cu orele pe TikTok doar pentru a-mi distrage atenția.”
„Putea să fie cea mai frumoasă zi de pe pământ, eu plângeam”
În ultimii doi ani și-a făcut un plan pentru a scăpa de datorii. În primul rând, s-a împrumutat de la familie și de la toți apropiații pentru a achita IFN-urile – ale căror dobânzi foarte mari se tot adunau –, ca să se poată concentra apoi pe celelalte împrumuturi. Apoi, a dezvoltat împreună cu prietena lui un sistem de apărare împotriva poftei: de fiecare dată când îi intră salariul pe card, își păstrează strictul necesar – de mâncare, țigări și abonament la metrou –, iar restul banilor i-i trimite ei, ca ea să facă mai departe transferurile către bănci, IFN-uri și apropiați. În felul ăsta, el nu mai are bani pe mână pe care să-i poată juca. L-a ajutat inclusiv faptul că și-a dat demisia de la jobul de manager de transport. Era într-o perioadă foarte sensibilă atât din cauza dependenței, dar și din cauza șefilor și a atmosferei pe care o creaseră la locul de muncă. Îmi spune că, din cauza presiunii și a jignirilor acestora, era un flux continuu de angajați care veneau și plecau rapid. Așa că s-a apucat să facă Uber și a lucrat până la epuizare. Lucra în fiecare zi, „timp de un an de zile n-am avut decât vreo săptămână liberă. Chestia asta pe mine m-a ajutat foarte mult, chiar dacă decăzusem cumva în societate. Noaptea munceam, iar ziua dormeam. Eram foarte, foarte obosit, nu mai aveam timp să mă gândesc la jocuri”.
În același timp, și-a închis toate conturile și s-a exclus de pe toate platformele de jocuri online. Consideră că jucatul online e cel mai periculos, pentru că nu îți dai seama cum pierzi banii. „Una e când ai banii în mână și te duci cu ei într-o agenție și joci, și alta când îi ai pe card, îi bagi în aplicație, îi joci și nu-ți dai seama că i-ai pierdut decât în momentul în care vrei să-ți iei o pâine, intri pe card și îți dai seama că tu ai datorii. Dacă nu îți închizi conturile, ești victimă sigură”, spune Cristian.
Îl ajută și faptul că își stabilește anumite obiective peste puterile lui financiare – de exemplu, să meargă în două concedii pe an – ca să aibă o motivație în plus să nu-și joace banii. Spune despre tactica asta că poate fi și foarte periculoasă, pentru că te poți demoraliza când chiar nu-ți atingi un obiectiv.
De asemenea, se folosește și de tehnicile învățate la terapie, cum ar fi faptul că atunci când apare pofta, impulsul de a juca, cele mai intense sunt primele 15-20 de minute, pe care încearcă să le păcălească intrând pe TikTok, dând drumul la un film, citind sau jucându-se pe telefon. „Am învățat că, dacă reușesc cumva să mă stăpânesc 20 de minute, după conștientizezi și nu prea îți mai vine să joci.” Însă terapia nu este doar despre adicție, ci și un loc în care poate explora alte probleme, care, neadresate, pot favoriza o recădere. „Eu am fost o persoană foarte închisă, nu vorbeam ceea ce simțeam cu absolut nimeni. Terapeutul a fost printre singurele persoane cu care am putut să mă exprim exact cum vreau și să spun tot ce gândeam, fără să am frica de a fi judecat.”
Îmi spune că e foarte important și ca relația cu cei din jur să fie una sănătoasă și liniștită. De exemplu, inițial, părinții săi nu au știut cum să gestioneze această situație și mai mult rău îi făceau prin reproșurile pe care i le adresau. „Ulterior au înțeles și ei cum stă treaba și lucrurile au revenit pe un făgaș normal. Dar te ajută foarte mult să pui anumite restricții și să spui «Ai întrecut măsura, am închis telefonul și aleg să mă protejez pe mine decât să te protejez pe tine».”
Deși a fost dependent de pariuri sportive șase ani, timp în care a pierdut aproape tot, Cristian spune că se consideră norocos. A fost o adicție puternică, „la un nivel înalt”, dar care s-a consumat relativ repede. „Sunt alții care nu au norocul pe care l-am avut eu”. Spune că sunt foarte puțini oameni care își acceptă faptul că au nevoie de ajutor și care și ajung să aibă parte de sprijin. Mai consideră și că e esențial să găsești un terapeut cu care să te potrivești.
Cristian recunoaște că lupta cu jocurile de noroc l-a și ajutat în câteva privințe. „Mintea mea, din punct de vedere aritmetic, a lucrat în permanență. Ajunsesem să-mi fac cotele din cap și calculele cu zecimale.” Experiența cu IFN-urile l-a învățat să nu mai semneze nimic fără să citească cu mare atenție contractul înainte. Apoi, a observat că după toți acești ani a devenit mai rezistent la stres și că a căpătat o anumită maturitate care îl ajută să facă față mai bine momentelor dificile.
„În liceu eram liber, mă distram și aveam prieteni. Când au apărut jocurile de noroc, nu mai eram nici liber și aveam și datorii.”
Merge la terapie în continuare și se ține de tratamentul care inhibă dorința de a juca, controlează impulsurile și ameliorează efectele anxietății și depresiei – afecțiuni adesea asociate cu dependențele. Un studiu realizat în 2018 în Statele Unite arăta că aproximativ 70% dintre persoanele cu probleme cu jocurile de noroc au simptome depresive. „În momentul în care am început terapia și medicamentația, aveam o depresie foarte severă, în sensul că mă speriam din absolut orice, nu mai comunicam cu lumea absolut deloc. Putea să fie cea mai frumoasă zi de pe pământ, eu plângeam. Din genul de persoană foarte puternică și foarte stabilă devenisem traumatizat. Încă sunt traumatizat, dar cumva am început să mă cunosc și să reflectez asupra lucrurilor”, îmi spune Cristian.
De un an și-a găsit un nou job, de specialist în logistică la o companie de transporturi, iar în weekenduri face Uber. A rămas cu pasiunea pentru fotbal, sport pe care încă îl joacă o dată pe săptămână, și de doi ani a început să meargă și pe munte. Anul trecut a ajuns pe vârfurile Vânătarea lui Buteanu, Capra și Paltinu din Munții Făgăraș, iar anul ăsta ar vrea să meargă pe Negoiu, din același masiv. Mai merge la meciuri, dar foarte rar, pentru că nu îi plac aglomerația și agitația de pe stadion.
Încă primește mesaje cu oferte de la IFN-uri, în timp ce altele, deși le-a achitat datoriile, îi trimit somații. „Nu scapi ușor de ei. Trebuie să cauți chitanțele, să îi ameninți că îi dai în judecată dacă nu se rezolvă.”
Acum își dă seama că era liber și fericit în liceu, până în clasa a XII-a, când a început să joace pentru bani. „Mă simțeam bine cu banii pe care îi aveam, mă distram, aveam prieteni. Când au apărut jocurile de noroc, nu mai eram nici liber, aveam și datorii și dorința asta de a face bani, de a face bani.” Își amintește că într-o vară s-a urcat cu niște prieteni în trenul de Petroșani, fără bilet și fără bani, și au stat o oră jumate ascunși în baie. Ajunși acolo, au făcut chetă să-și ia o pâine și un PET de bere, apoi s-au întors la Târgu Jiu, la fel, ferindu-se de naș în baie. „Chestiile astea îți rămân în minte, ne simțeam bine, eram liberi.” Odată ce s-a apucat de jocuri, a văzut cum prietenii lui evoluau, în timp ce simțea că el decade. „Ei ieșeau în oraș, mergeau în vacanțe, eu nu făceam altceva cu banii decât să-i dau pe pariuri sportive. Ba, mai mult, sunam și le ceream bani.” Spune că asta a venit și cu pierderea încrederii și aprecierii de sine. „În momentul în care pierzi tot ceea ce ești, automat pleci cu stângul în orice relație.”
Făcând Uber, i se întâmplă să mai ia persoane care pleacă din cazinouri. „Îmi vine să plâng lângă ele, pentru că le văd distruse.” Mi-a povestit că acum un an a luat-o pe soția unui bărbat care le jucase casa. Femeia, de disperare, se ducea și ea în cazino cu ultimii bani, în încercarea de a mai recupera ceva, jucând. Cristian a încercat să o convingă că asta nu e o soluție, dar fără succes. „Și acum mi se face pielea de găină când îmi amintesc. Chestiile astea îți nenorocesc viața, efectiv rămâi pe drumuri.”
După calculele lui Cristian, i-ar mai lua încă vreo trei ani să-și stingă toate datoriile pe care le mai are.
Dacă crezi că ai o problemă cu jocurile de noroc, apelează la o clinică specializată în tratarea dependențelor. Dacă suferi de o afecțiune psihică, poți să apelezi la Centrul Național pentru Sănătate Mintală sau la depreHUB. Dacă ai gânduri suicidare sau știi pe cineva care se gândește la sinucidere, Alianța Română de Prevenire a Suicidului are un TelVerde antisuicid.
Poți citi celelalte mărturii din seria noastră dedicată adicțiilor, aici.
Dacă ai o poveste legată de adicție pe care ai vrea să o spui, cu numele tău sau anonim, poți să-mi scrii la ioan.stoleru@scena9.ro.
