„Sunt Monica și sunt alcoolică, abstinentă din alcoolism de 5.070 de zile. Aproape 14 ani”, îmi spune calmă și sigură pe ea femeia de lângă mine. Suntem într-o sală de așteptare de la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia” din București, iar în jurul nostru mai mulți oameni beau ceai sau cafea și împart impresii. Monica a venit la Conferința Anuală a Alcoolicilor Anonimi pentru Prietenii Profesioniști ca să vorbească despre experiența ei cu adicția, dar și să învețe de la ceilalți, să poată duce mai departe către grupurile de sprijin de acasă. Locuiește la Brașov, are 72 de ani, dintre care 49 a lucrat ca avocată. Vreo 30 de ani din viață i-au fost marcați de băut în mod abuziv. „Când mă prezint, mereu spun că nimeni nu se naște alcoolic și dependent de niciun fel de consum. Dar în timp, din consumator social, am alunecat pe panta dependenței”, povestește femeia.
Avea aproape 50 de ani când a cerut pentru prima dată ajutor. „Credeam că pot să mă vindec până la împlinirea acestei vârste, dar nu știam atunci că este o boală din care nu există vindecare.” Monica spune că nu există un moment precis în care băutul ocazional s-a transformat în abuz. Alunecarea s-a întâmplat pe nesimțite și, în clipele cele mai rele, bea „tot ce curgea și conținea alcool”. Iar când dorea în mod special să se îmbete repede, consuma tărie, pentru că își făcea efectul mai repede. „S-a spus și în seara asta aici că în societatea românească se bea de la naștere până la deces. Când se naște un om, se bea că s-a născut, și băutul îl însoțește întreaga viață, până închide ochii.” Femeia spune că a pierdut multe din cauza alcoolului, iar prima pe listă a fost stima de sine. „Mi-am pierdut eul, că eu nu așa am pornit. Am muncit, am învățat foarte mult, 17 ani de studii universitare, postuniversitare. Am adoptat doi copii abandonați, mi-am luat patru case. Eram ca Năstase.” Cu toate astea, mulți ani n-a reușit să renunțe la dependența ei, despre care spune că a fost „o boală stranie și dureroasă”, care i-a descompus mintea.
Monica a fost internată de 13-14 ori la diferite spitale și de fiecare dată a reușit să se oprească din băut, dar pentru scurtă vreme. Spune că au fost momente în care s-a opus internării, iar atunci a fost legată și dusă cu forța. S-a întâmplat să ajungă la spital și la mai puțin de o lună de când ieșise de acolo. „Copiii mi-au spus că «Mai bine ne-ar fi adoptat o altă mamă»”, își amintește cu durere în glas. Crede că a avut noroc pentru că, fiind liber-profesionistă, mai putea câștiga bani. Dacă ar fi fost angajată, e sigură că ar fi fost dată afară. „Din momentul în care am conștientizat că am o problemă, șapte ani și jumătate m-am chinuit, am mințit, am fost fățarnică, duplicitară. Apăream în societate și nu puteam să vorbesc despre mine și să admit că am așa o problemă dureroasă și tristă.” În acele momente, de multe ori bea votcă, pentru că se gândea că nu i se simte mirosul ca la alte băuturi.
În 2002, când era internată la centrul pentru tratament al dependenței pentru femei al Asociației Crucea Albastră de la Sibiu, a auzit pentru prima dată de grupurile Alcoolici Anonimi – un program global de sprijin reciproc pentru vindecarea de alcoolism prin abstinență, structurat în 12 pași cu înclinație spirituală.
Cel mai greu i-a fost să admită că este alcoolică și că este nepunticioasă în fața dependenței. Însă odată ce a făcut acest pas, nu a mai fost nevoie să se ascundă și a putut vorbi deschis de situația în care se află, așa cum o face și acum cu mine. „Acum tot eu sunt, și aia, și asta”, îmi spune zâmbind. De altfel, acesta este primul pas al transformării din programul Alcoolicilor Anonimi: să recunoști că nu mai ești stăpân pe propria viață. „Nu am recunoscut și mi-au fost afectate existența, familia, munca, sănătatea.” Încet, încet a trebuit să accepte: „Viața mi-a scăpat de sub control.”
„Am căzut de mai multe ori, a trebuit să încep să am de unde să mă ridic.”
Sentimentul de rușine a dispărut odată ce și-a recunoscut că are o problemă și că există scăpare, dar avea încă un drum lung de parcurs pentru a ajunge la libertate. „Nu am săvârșit nicio faptă condamnabilă și nu am dorit să devin alcoolică. Sigur că nimeni nu mi-a turnat pe gât și de plăcere am început să beau, dar am alunecat pe panta alcoolismului deodată.” I-a luat șapte ani și jumătate de când a rostit prima dată „Sunt Monica și sunt alcoolică”, până când a renunțat definitiv la băut. Și-a dat seama că se prăbușise. „Am ajuns la podea și fizic, și psihic. Am căzut de mai multe ori, a trebuit să încep să am de unde să mă ridic.” La început avea perioade de abstinență de o lună-două, care în timp au devenit tot mai dese, dar și mai scurte – o săptămână-două, în care se ocupa de muncă. Ca să renunțe complet, a fost nevoie să-și accepte propriul ajutor, al oamenilor din jur și al lui Dumnezeu. Dumnezeu apare menționat în mai mulți pași ai programului Alcoolici Anonimi, începând cu pasul al doilea: „Am ajuns la credința că o Putere Superioară nouă înșine ne-ar putea reda sănătatea mintală.” În pasul al treilea, divinitatea e „un Dumnezeu așa cum și-L închipuie fiecare dintre noi”. „Programul funcționează și pentru cei care cred în Dumnezeu și pentru cei care nu cred”, e de părere Monica. „Nu funcționează pentru cei care se cred Dumnezeu.” Spune că, pentru a depăși o boală adâncă așa cum este alcoolismul, e nevoie să crezi într-o putere superioară, care poate fi divinitatea, dar poate fi și puterea grupului de suport. „Singur nu se poate. De aici am pornit, că eu singură nu am putut.”
Al patrulea pas din programul Alcoolicilor Anonimi presupune să-ți faci „un inventar moral amănunțit al propriei persoane”. La grupurile de suport și la conferințele Alcoolicilor Anonimi din țară și din Ungaria, unde a participat, Monica a învățat să vorbească despre frici, resentimente și temeri. Spune că nu au ajutat-o internările la dezalcoolizare și nici tratamentele medicamentoase, ci resursele pe care i le-a oferit comunitatea AA: literatura, pașii, discuțiile. „Internările nu m-au făcut să nu mă gândesc unde am ascuns băutura.”
Acum merge în spitale, chiar și în unele unde a fost internată, stă pe marginea patului și le vorbește pacienților despre grupurile de suport la care pot merge dacă simt că locul lor nu e acolo. E pensionară de mulți ani și își dedică viața lucrului cu dependențele, lucru care o ajută să-și păstreze și propria abstinență. „După ce am făcut pașii transformării, am înțeles că pot să dau mai departe mesajul bolnavului care mai suferă încă”. De aceea a venit și la conferința de la Spitalul „Obregia”, unde medici și psihoterapeuți au vorbit despre practici și provocări în tratamentul adicțiilor. La Brașov, Monica merge la trei grupuri de suport pe săptămână, două în limba română și unul în limba maghiară. „Mereu îmi place să le spun că ungurii beau diferit față de români,” zâmbește ea. „Mai temeinic, mai profund sau mai dur. Și vindecarea diferă.”
Deși nu mai simte nevoia sau dorința de a bea, spune că lucrează constant la abstinența ei. Chiar dacă la începutul întâlnirii noastre mi-a spus că nu a mai băut de 5.070 de zile, cel mai important este prezentul, ziua de azi. „Azi nu beau – 24 de ore. Așa mă scol și așa mă culc. Și nu uit niciodată de unde am plecat și de dependența în care sunt.” Ține evidența zilelor cu aplicația Sober Time și chiar și acum, după mulți ani în care nu a mai băut niciun pahar, spune „Sunt Monica și sunt alcoolică”. Ca să nu uite niciodată de unde a venit, dar și că nu mai există cale de întoarcere. „Dacă dintr-un castravete verde ai făcut un castravete murat, niciodată nu va mai deveni castravete verde la loc.”
