A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Așa încep poveștile, iar istoria insulei Ada Kaleh pare și ea un basm: un pământ la graniță, care a închis o lume, un tărâm rămas în afara curgerii istoriei, dispărut sub ape. Realitatea istorică despre cea mai faimoasă insulă dunăreană a României este mai nuanțată decât imaginea idilică din cărți poștale, și în parte a rămas necunoscută. Aceasta este povestea sfârșitului insulei, dar și a vieții ei fără de moarte.
De-a lungul secolelor, insula aflată la jumătatea drumului dintre România și Serbia de azi, s-a construit bucată cu bucată, la granița forțelor istoriei și ale omului: oameni, animale și plante, cărămizi și copaci au venit aici din toate colțurile, mai de aproape sau din îndepărtatul Orient. Ada Kaleh a fost, la fel ca toate zonele de graniță, un loc-limită prin excelență: la intersecția frontierelor politice - între habsburgi, otomani, sârbi și români- , a celor etnice și a nișelor ecologice. Destinul ei s-a legat de cel al Dunării, însă în același timp a găzduit un ecosistem aparte, la care de omul a contribuit major. În anii 1960, bucată cu bucată, insula și elementele ei au fost demolate, mutate, relocate, pentru a face posibilă hidrocentrala Porțile de Fier I. Insula s-a extins și a călătorit în timp și spațiu, iar fragmente din ea au ajuns în arhive, în grădini botanice, în muzee sau case private. Pentru cei care nu au fost niciodată pe Ada Kaleh, această insulă încă există, printre pagini prăfuite, departe de rădăcinile dunărene.
Întâlnirea mea cu Ada Kaleh, al cărui nume înseamnă Insula-Fortăreață, a fost întâmplătoare. Am fost invitată, în calitate de antropolog, să înlocuiesc un cercetător într-un proiect despre istoria insulelor dunărene (1). Orice călătorie începe cu un drum. Doar că drumul pe care l-am urmat eu nu a fost unul tradițional, urmărind harta. Hărțile mai vechi îmi arătau că, dacă vreau să vizitez insula, o voi găsi la Porțile de Fier, la 4 kilometri în aval de Orșova, la latitudinea 44°42′58″ N și longitudinea 22°27′20″ E.
„În mijlocul Dunării se ridică, peisaj în verde și roșu”, scria despre ea revista Realitatea Ilustrată, în 1934. (2)
În același an, călătorul englez Patrick Leigh Fermor descria apropierea de insulă: „Presărat cu plopi și duzi, șirul acoperișurilor de lemn era brusc întrerupt de o cupolă rotunjită și un minaret, iar pe poteci cutreierau stranii siluete în port turcesc; căci insula încă era majoritar turcească — singura rămășiță din Europa Centrală a acelui uriaș imperiu care a fost stăvilit și alungat înapoi la porțile Vienei.” (3)
Dacă urmam acest drum însă, nu aș mai fi găsit insula; aș fi ajuns prea târziu. Unde cândva a fost o fâșie de pământ de aproape un kilometru pătrat (4), acum este doar întinderea de apă de lângă barajul Porțile de Fier I, la întâlnirea Cernei cu Dunărea. La sfârșitul anilor 1960, locuințele au fost demolate, o parte din cetate și cimitirele au fost relocate, iar restul insulei a fost acoperită de ape odată cu construirea hidrocentralei. Așa că, în drumul meu spre Ada Kaleh, am luat urma rămășițelor materiale care au supraviețuit insulei, prin arhive, cărți și pagini de internet. Pas cu pas, m-am apropiat de ea prin discuții cu arhitecți, cercetători și pasionați care au studiat-o. Am vrut să aflu mai multe despre proiectul statului român de documentare și relocare a unor elemente din insulă și de ce acest plan a eșuat.
Această poveste este și despre unul dintre numeroasele paradoxuri care par să definească insula: deși există o mulțime de fotografii și amintiri din insulă, studiile științifice publicate sunt puține. Grupuri de Facebook sau articole de presă redau amintirile celor care au trăit pe insulă și nostalgia pierderii ei. Însă dincolo de aceste mărturii extrem de prețioase, care conturează o psihogeografie încărcată de emoții a Ada Kaleh, nu există prea multe informațiile verificate din alte surse – de la suprafața insulei, până la speciile de plante sau etapele dispariției insulei. Așa că am vrut să însoțesc acest fir al memoriilor cu unul al istoriei factuale, pentru a înțelege de ce a fost atât de specială Ada Kaleh. Biografia pe care am creionat-o este recompusă din fragmente care nu au pretenția unei istorii liniare sau complete. Nici nu ar fi posibil acest lucru pentru o zonă atât de diversă și cu o istorie dinamică.
O insulă în arhive
Într-o zi de primăvară am ajuns la arhivele Institutului Național al Patrimoniului (INP) (5). Farmecul fostei mahalale Sfânta Ecaterina se simțea din plin în ziua aceea și în cele care i-au urmat, cu casele liniștite ale vechiului București, parcă suspendate în timp, cu pisici nenumărate în curți și la balcoane. Eram nerăbdătoare să întâlnesc insula și simțeam deja acea energie a arhivei: emoția neprevăzutului, a ceea ce aștepta să fie scos la lumină.
„De arhivă trebuie să te apropii cu răbdare, să o tratezi ca pe un coleg”, m-a sfătuit arhivarul șef, dl. Alin Seidac, înainte să încep documentarea. Am apreciat grija și pasiunea cu care gestiona trecutul, iar în zilele și săptămânile următoare mi-a adus pe rând zecile de dosare ale fondului Ada Kaleh. Orice arhivă este un spațiu de graniță, o punte între trecut și prezent unde documentele așteaptă pentru a li se spune povestea. Într-o cameră micuță, aflată în semi-întuneric, înconjurată de rafturi cu planșe și dosare, am intrat într-o poveste printre filele îngălbenite. În fiecare din bibliorafturile de carton prinse cu sfoară, care îmi aminteau de cutia în care bunicul ținea proiectorul pentru diafilme, erau sute și sute de pagini, copii bătute la mașină, planuri sau notițe scrise în creion.
Dacă prima mențiune sigură despre insulă este din 22 februarie 1430, dintr-un document al cavalerilor teutoni - „pe insula Saan sunt 216 oameni” (6) -, în secolele ce vor urma ea devine un punct strategic militar și de comunicații. Dată fiind poziția față de cheile Dunării, insula controla transportul pe râul care lega vestul și centrul Europei de Marea Neagră, aflându-se pe rutele comerciale cu Imperiul Otoman și Asia. În același timp putea să controleze căile de comunicații de pe ambele maluri ale Dunării. Așa a ajuns Ada Kaleh să joace un rol important în timpul numeroaselor conflicte din secolul 17 dintre otomani și habsburgi, dar în care au fost implicați și unguri, sârbi și valahi, care pe rând își vor disputa stăpânirea ei.
După 1885, insula și-a pierdut orice rol militar și a devenit garnizoană deschisă sub autoritatea Austro-Ungariei, iar după Primul Război Mondial Turcia a trebuit să recunoască prin Tratatul de la Lausanne (1923) suveranitatea României asupra acestui pământ. Ada Kaleh a devenit un sat circumscris județului de pe mal, cu un primar, serviciu poștal și punct de jandarmerie (7). Prin urmare, istoria insulei se poate recompune din arhivele statelor care au stăpânit-o pentru o perioadă mai lungă sau scurtă.
Motivul pentru care am mers în acea dimineață la arhiva Institutului Național al Patrimoniului trebuie căutat cu aproape 60 ani în urmă, când insulei i s-a decis sfârșitul. Printr-un acord româno-iugoslav s-a hotărât construirea Sistemului hidroenergetic și de navigație Porţile de Fier. După cum subliniază Remus Crețan și Lucian Vesalon într-un articol (8), URSS și statele din blocul comunist au fost preocupate de producerea curentului electric, parte a industrializării națiunilor. Porțile de Fier a apărut în contextul mai larg al folosirii râurilor în scopuri tehnologice și economice, prin construcția de hidrocentrale în România, precum Bicaz (pe Bistrița, în 1960) sau Vidraru (pe Argeș, 1966). De menționat însă că ideea unei hidrocentrale sau a unui sistem care să înlesnească circulația pe Dunăre în zona Porțile de Fier este mai veche și a apărut în perioada interbelică. Acestui acord i-au urmat numeroase documente prin care s-au organizat lucrările. În octombrie 1964 s-a stabilit (9) că Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură si Sistematizare (CSCAS) era responsabil „pentru lucrările de cercetare, conservare și strămutare a monumentelor de arhitectură din zonă”. Planul de proiectare era supervizat de Ministerul Minelor și Energiei Electrice (10).
Direcția Monumentelor Istorice (DMI) era desemnată să documenteze monumentele din zona care urma să fie afectată de construirea hidrocentralei și să se ocupe de supervizarea strămutării celor alese să fie salvate. Până în 1971, când insula a fost acoperită de ape, statul, prin instituțiile sale, a selectat elemente ale cetății, plante (chiparoși, viță de vie ș.a.) și animale (precum șopârla de ziduri), care urmau să fie păstrate și relocate. Cei 500 de locuitori, majoritatea cu origini turcești, au fost și ei relocați, în Orșova, Dobrogea sau au plecat în Turcia.
Cum se mută o insulă?
Pe bucăți, odată ce înaintam prin bibliorafturi, se întrezărea povestea mai puțin cunoscută a celor responsabili cu „demontarea” insulei. Pentru a-și duce misiunea la îndeplinire, timp de câțiva ani, angajații Direcției Monumentelor Istorice au înregistrat monumentele de pe insulă și le-au pregătit pe cele alese pentru strămutare. Locul ales pentru relocare a fost Insula Șimian, aflată în aval pe Dunăre. Șimian, deși aproape de Ada Kaleh, era foarte diferită - era o insulă a Cooperativei Agricole de Producție, folosită pentru agricultură. Terenurile ei erau înconjurate de o perdea de salcâmi care să le protejeze de vânt și avea o zonă de pomi fructiferi și vii. Șimian era mult mai expusă vântului decât Ada Kaleh, iar asta a jucat un rol important în eșecul strămutării.
Academia Română a fost însărcinată cu documentarea patrimoniului, istoriei, climatului și plantelor din toată zona care urma să fie afectată de hidrocentrală – o zonă întinsă pe 100 de kilometri. Așa a luat naștere Grupul de Cercetări Complexe Porțile de Fier, condus de academicianul Miltiade Filipescu și de Constantin S. Nicolaescu-Plopșor, în calitate de coordonator adjunct. Din acest Grup făceau parte 13 echipe care au angrenat cercetători din toată țara. Rezultatele au fost sintetizate în Atlasul complex Porțile de Fier (1972). Separat, au fost implicate alte instituții: Comitetul Central, Comitetul de Stat pentru Ape, Ministerul Transporturilor, Ministerul Energiei Electrice, Ministerul Apărării (pentru fotografii aeriene) sau Studioul Cinematografic Alexandru Sahia, care a realizat un film la comandă - Ultima primăvară pe Ada Kaleh (1968). Nu doar resursa umană a fost semnificativă, ci și sumele alocate: 23.984.000 lei (aprox. 2.7 milioane dolari). În anii următori bugetul s-a tot ajustat, scăzând cu mai bine de jumătate, ceea ce poate explică și neîndeplinirea planului propus inițial.
Din păcate, această operațiune de anvergură a statului a fost un eșec, deoarece autoritățile nu au înțeles esența insulei și au rupt legăturile dintre oameni și actorii non-umani - cetatea, plantele, animalele. Autoritățile nu și-au imaginat că, fragmentând elemente care ajunseseră să funcționeze interconectat în zeci sau sute de ani, vor rupe legăturile ecologice, istorice, culturale și economice. Iar aceste legături nu au putut fi replicate pe insula Șimian.
Zidurile vii din Ada Kaleh
„Urcând într’o zi de vară pe bătrânele ziduri ruinate ale cetăţii, dincolo de geamie, o privelişte de neuitat se desfăşură înaintea ochilor fascinați. Mii de flori, unele târâtoare, altele agăţătoare, unele spânzurând în jos, pe ziduri, altele îndreptându-se spre cerul albastru, îmbracă cu totul ruinele, răsfăţându-se la soare în cele mai vii culori. Jos la baza zidurilor, se întind şanţurile cetăţii pline cu apă, cotropite de o exuberantă vegetaţie de baltă, în care strălucesc florile de nufăr.” (11)
„Adevăratul rai al șopârlelor de zid este însă pitoreasca insulă Ada-Kaleh. Pe ruinele cetății, printre nenumăratele firide, prispe și labirinturi de tot felul, șopârlele s-au înmulțit atât de mult, încât animează parcă masivele dărâmături nemișcate.” (12)
Prima fotografie pe care am văzut-o din Ada Kaleh, în primul dosar pe care l-am deschis, data din 1938 și mă pregătea pentru ce urma. Nouă trepte de piatră urcau pe un zid de cărămidă nivelat. Zidul era spart pe alocuri și se termina brusc în stânga, unde era străjuit de un copac, iar în dreapta un coș de fum ieșea organic din zid la același nivel cu scara. În față se ghicea o panoramă cu Dunărea și malul împădurit. Vino, pășește cu încredere pe trepte și de la înălțimea cetății vei putea să privești către orizont, părea să mă invite. „Fața superioară a cetății după nivelare”, scria în legenda fotografiei. Nu se putea un început mai potrivit, atâta vreme cât cetatea din Ada Kaleh a reprezentat inima insulei.
Se spune că primele palisade de pe insulă au fost ridicate de Iancu de Hunedoara în secolul 15, dar săpăturile arheologice din anii 1960 nu au scos la lumina ruine mai vechi de secolul al 18-lea (13). Dată fiind poziția strategică, încă din 1689, Friedrich von Veterani, Feldmarschall și comandant al armatei austriece din Transilvania, a propus fortificarea insulei. Însă cetatea a fost construită abia două decenii mai târziu, între 1718-1738, cât timp Ada Kaleh a fost sub ocupația Imperiului Habsburgic. Aceștia au construit o citadelă în formă de stea de tip Vauban, un sistem eficient pentru apărare în fața asediului, sau pentru menținerea unei baze militare. Cetatea, una dintre cele mai moderne din Imperiu la acea vreme, era formată din bastioane conectate prin rețele de galerii boltite și șanțuri de apărare. De la ea își va căpăta numele devenit oficial din 1878: Ada Kaleh, adică Insula Fortăreață. Înaine, mai avusese 16 alte nume, precum Ada-I Kebir, Ostrov sau Noua Orșovă. Săpăturile arheologice din anii 1965-1966 au scos la iveală că, pentru realizarea șanțurilor de apărare, constructorii habsburgi au adus cantități mari de pământ de pe malul Dunării. Au fost aduse și cărămizi și pietre. Mai târziu, otomanii au făcut propriile adăugiri la cetate, au ridicat un port și au continuat să aibă grijă de ea până în 1885.
Putem înțelege mai bine efortul construirii și masivitatea fortăreței dacă citim în arhivă devizele pentru desfacerea elementelor de zidărie în scopul mutării pe Șimian: sute de mii de cărămizi recuperate, 83410 mc de ziduri, 43146m² bolți. Despre zidul cetății am vorbit și cu arhitecta Sînziana Balosin, care îl numește „martor al istoriei, de rezistență, de supraviețuire”. Aceste cărămizi vechi au fost combinate cu sute de mii de cărămizi noi, care respectau modelul istoric, pentru reconstruirea unor porți și ale fragmentelor de ziduri conexe. Așa s-a ajuns ca zidurile din Șimian să fie un mix de trecut și contemporan, patrimoniu și replică modernă.
Autoritățile din anii `60 ai secolului trecut nu au fost primele care au desfăcut zidăria cetății. Ruinele au tot fost încorporate și reutilizate în viața comunității. Ocazional, localnicii au demontat și au folosit cărămizile, folosindu-le în locuințele lor. În perioada interbelică, acest obicei a devenit un punct de dispută între stat, care privea cetatea ca pe un monument de patrimoniu protejat de lege, versus unii dintre localnici care vedeau cetatea ca pe o sursă de materiale. Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice are consemnări ale unor astfel de episoade: „Vă rog să opriți distrugerea cetății Ada-Kaleh” – scria marele istoric și președintele Comisiei Monumentelor Istorice, Nicolae Iorga, într-o telegramă trimisă la 2 octombrie 1937. A urmat o anchetă care a arătat că localnicul Iskender Turhan vânduse 9.000 de cărămizi din cetate pentru 1 leu/cărămida.
Asemenea unui recif de corali, oamenii, plantele și animalele din Ada Kaleh au luat în stăpânire citadela de-a lungul secolelor. Imamul insulei, Ahmet Ali, povestea în monografia din 1934 că, după ce cetatea și-a pierdut funcția militară în 1885, cazematele sale reci, dar umede, au fost folosite ca locuințe de către cei săraci sau ca magazine de tutun și produse alimentare. Abia mai târziu cei mai privilegiați și-au construit casele în interiorul cetății sau pe fortificațiile acesteia, încorporând organic părți din ziduri. În spatele imaginii de „pitoresc” pe care o avem despre insulă, de-a lungul istoriei ei o parte importantă a populației a fost foarte săracă. Despre asta au vorbit și reporterul Filip Brunea-Fox, în reportajul său din 1934, și Ahmet Ali, dar mențiuni apar și în documente din Arhivele Naționale. Spre exemplu, în contextul epidemiei de vărsat din 1884, prin mai multe documente se cere ajutor de la guvernul central de la Viena, prin mijlocirea ambasadorului turc, pentru 90 familii sărace afectate (dintr-o populație care nu depășea 600 oameni).
Profitând de microclimatul mediteranean, localnicii au adus pe insulă copaci și arbuști din Imperiul Otoman, transformând-o într-o oază unde creșteau smochini, rodii, moșmoni, peri, meri, chiparoși, castani, iriși, trandafiri sau liliac. În timp, zidurile cetății au devenit adevărate oaze de vegetație. Pe de o parte, cei de aici au nivelat zidurile superioare ale cetății și le-au transformat în grădini, pe care arhitecta Silvia Diaconu le numește grădini suspendate (vezi minunatul proiect, rod al unei cercetări minuțioase Grădinile fermecate ale Adei Kaleh). Pe de altă parte, viața a luat în stăpânire zidurile, iar actorii non-umani au participat activ la această transformare. Plantele care creșteau în crăpăturile cetății au atras o multitudine de insecte și animale. Cărămizile au fost acoperite de licheni, ciuperci și mușchi – unele specii endemice, care trăiau doar acolo. Algele, nuferii și alte plante care creșteau în șanțurile cetății rețineau apa de la inundațiile periodice ale Dunării și adăugau o viață mai diversă acestei așezări.
Un proiect de relocare eșuat
Atunci când specialiștii regimului comunist au propus relocarea, nu au realizat că, rupând legăturile care țineau în viață acest loc, elementele disparate nu vor supraviețui. Documentele nu spun o poveste liniară și mi-a luat ceva să pot construi o cronologie prin marea de devize și adrese. În arhiva de la Institutul Național al Patrimoniului, am rezonat cu ce spunea istoricul Arlette Farge: „Când lucrezi în arhivă te vei gândi deseori la această explorare ca la o scufundare, poate chiar o înecare… te simți scufundat în ceva vast, oceanic”. Cum nu se poate mai potrivit, dată fiind istoria insulei, periodic inundată de apele Dunării, care se infiltrau în cazemate, udau grădinile, dar care au și distrus în calea lor plantațiile de trandafiri. Încercând să ies la suprafață, am căutat răspunsul la o altă întrebare importantă: cum au decis autoritățile ce anume se va păstra?
Am descoperit că narațiunea des întâlnită, potrivit căreia autoritățile comuniste au fost dezinteresate de insulă, este falsă pe alocuri sau mai nuanțată în alte aspecte. Cert este că, pentru câțiva ani a fost un du-te-vino birocratic între instituții. Cei de la Direcția Monumentelor Istorice, fiind interesați de patrimoniul construit, au propus inițial mutarea moscheii, a cetății și a câtorva case turcești, a mormântului sfântului Miskin Baba, un prinț uzbek care și-a părăsit bogățiile și a ajuns în insulă la sfârșitul secolului 18, și a Paraclisului Sfintei Paraschiva. La întâlnirile româno-iugoslave din 1963, care trebuiau să aprobe proiectele naționale, partea iugoslavă și academicianul Emil Condurachi s-au opus categoric păstrării pe insulă a întregii cetăți sau a altor case turcești.
În final, s-a decis construirea unui muzeu în aer liber pe Insula Șimian, cu șase porți și fragmente din Ada Kaleh, șase case turcești și cimitirul. Planul muzeului urma să cuprindă o zonă cu case pentru 30 de familii strămutate, o zonă dedicată sportului (cu facilități de înot și pentru sporturi nautice), 150 de locuri pentru cazarea turiștilor, plantații și o zonă cu expoziții. Cetatea era menită fie să găzduiască turiști, fie ateliere de meșteșuguri (covoare, conserve, cafenele sau suvenire). Nu se dorea recrearea unei copii 1:1 a insulei, cât păstrarea unor elemente cheie cu aer oriental și integrarea lor într-un muzeu similar cu unul etnografic. Această acțiune se încadra într-o tradiție lungă de decenii a statului național modernist, de a înființa muzee ale satului.
Ulterior, atât Consiliul Popular Județean Mehedinti, CSCA (echivalentul Ministerului Culturii), dar și Richard Bordenache, director al Direcției Monumentelor Istorice, au susținut și mutarea moscheii „pentru a da satisfacție” comunității musulmane locale. Sau au propus mutarea altei moschei cu valoare de patrimoniu. Această propunere a fost respinsă.
Planul din Insula Șimian nu a fost niciodată finalizat. Fragmentele de porți și ziduri, alături de pietrele funerare care au fost mutate nu au devenit niciodată un muzeu în aer liber. În prezent ele pot fi văzute pe Șimian, dar se degradează continuu. Vegetația care fusese recuperată din Ada Kaleh nu a supraviețuit nici ea transplantărilor. Pe listă se regăseau chiparoși, moșmoni, rodii, smochini, duzi, castani, meri, cireși, gutui, liliac, hortensii, viță de vie, lalele, iasomie, iriși, dalii (mai multe despre proiectul eșuat de transplantare a vegetației am scris aici). Pentru o perioadă, înainte de 1989, au existat pe Șimian un ștrand și un restaurant, dar la un moment dat s-a interzis accesul pe insulă. Într-o ilustrată de atunci, un grup de tineri stă pe marginea unei bărci care se îndreaptă către Șimian, unde fragmentul relocat de cetate se vede dominând în zare, curat și masiv. Unii dintre foștii locuitori ai insulei încă speră că se va face un proiect care să pună în valoare aceste ruine rămase (14).
Acest fragment de cetate, lăsat în bătaia vântului și părăsit, a fost din nou acoperit de vegetație. Sub bolțile lui sunt împrăștiate cărămizi care aduc aminte de șantierul abandonat. Mormintele sunt și ele uitate, fără ca nimeni să le îngrijească. Ce nu a fost mutat de pe Ada Kaleh a fost dinamitat sau demolat, vegetația a fost defrișată, iar până în 1971 apele au acoperit insula cu totul.
Conform unei legende povestite de Romanița Constantinescu în volumul Pași pe graniță, imamul din Ada Kaleh, alături de câțiva localnici, s-ar fi rugat cu ajutorul unor pietre sfinte aduse de la Mecca:
„În ziua evacuării, locuitorii au constatat că imamul și discipolii săi lipseau. În afara caselor în ruină și a unui parfum ciudat de mosc și de smirnă care plutea peste tot, nu a fost găsit nimic. Legenda bărcii în care niște umbre se roagă plutind pe ape și care la cea mai mică tentativă de apropiere se ridică într-un nor de fum gros.“
O insulă în afara timpului
Poveștile despre insula prinsă într-un timp în afara curgerii istoriei fac parte din fibra și identitatea ei și au însoțit-o de-a lungul secolelor. Poate în căutarea promisiunii unui spațiu al mitului au și poposit aici numeroși călători, fiecare dintre ei traversând granițe: Miskin Baba, prințul uzbec din Bukhara care și-a lăsat în urmă bogățiile pentru a deveni vindecător și, după moarte, protectorul Adei Kaleh; Lajos Kossuth, revoluționarul maghiar de la 1848 care a scăpat de represaliile împotriva revoluției la sud de Dunăre pe această insulă; Béla Bicsérdy, care s-a stabilit aici cu familia în 1925, după ce devenise celebru în Ungaria și Transilvania punând bazele grupării bicerdiste, care combina principii alimentare cu mișcare și elemente de religie orientală, susținând că poți ajunge la 600 ani cu dietă raw vegană și exerciții fizice.
Deși a dispărut sub ape, Ada Kaleh trăiește în memoria celor care au locuit acolo sau au vizitat-o. Mai mult, ea încă își cheamă călătorii, unii fiind prea tineri să o fi cunoscut cât era deasupra apelor. Din aceste întâlniri au apărut proiecte care poartă aceeași promisiune a eternei reîntoarceri, marcate de o „poezie a non-existenței”, după cum frumos spune Aldo Padilla despre scurtmetrajul Ada Kaleh de Helena Wittmann (2018). Unul dintre proiectele care fac vizibile fantomele călătoare din Ada Kaleh este cel al arhitectului Cristian Beșliu. El a realizat un album de 14 fotografii sub titlul Fantome pe Dunăre, în care imagini autentice din Ada Kaleh sunt suprapuse peste fotografii din prezent cu aceleași locuri, ca o poartă între acum și atunci. Fetițe care se joacă și care privesc printr-un arc Dunărea se suprapun peste apa albastră a fluviului de astăzi. Lavița Verde a început reconstruirea virtuală a topografiei insulei Ada Kaleh. Silvia Diaconu a reconstituit cu răbdare harta și grădinile insulei. În instalația East of the Danube, West of the Euphrates (2019), artiștii Anca Benera și Arnold Estefan au creat o carpetă (cu trimitere la covorul celebru din moscheea din Ada Kaleh, aflat astăzi la Constanța), în care au țesut două povești de la începutul și sfârșitul Imperiul Otoman, hărțile a două situri scufundate și vizualizate prin scanări de sonar. Artistul Lucian Bran leagă Ada Kaleh de Insula K din Deltă, într-o meditație artistică pe care a numit-o From Centuries Ago to Eons to Come, în care pământ adus din Ada Kaleh e purtat de Dunăre până la gura Sulinei, unde ia naștere Insula K.
Dar această nostalgie nu este nouă. Nostalgia după trecut, starea de paradis pierdut este o temă recurentă în narațiunile insularilor de-a lungul secolului 20. În articolul din Revista Ilustrată din 1934 se spune despre localnici că săpau mereu, sperând că vor găsi comori îngropate de austrieci. În alt articol din 1926 din ziarul maghiar Prágai Magyar Hirlap, imamul insulei îi spune jurnalistului:
„Zile triste s-au coborât peste noi! Allah ne-a pedepsit pentru război... Priviți în jur: în timpul viiturii de iarnă, apa a pătruns în case, barajele nu o pot reține, iar cazematele sunt pline de apă. Peste tot vezi doar sărăcie și fețe disperate […] A fost insula confortului, a devenit casa lacrimilor și a mizeriei. Totul este în zadar”.
Cu toate acestea, studierea urmelor ne arată că nu este în zadar. Pentru mine, întâlnirea cu ecourile insulei mi-a arătat o altfel de lume posibilă. În continuare insula are multe promisiuni de făcut și ne invită să îi pășim pragul.
Cercetarea care stă la baza acestui text va fi publicată împreună cu colegul Ștefan Dorondel, într-o variantă extinsă, ca articol științific intitulat „The Entangled Life of Islands: Or, Why the Project of Nonhuman Resettlement of Ada-Kaleh Failed”, într-un capitol din volumul colectiv despre antropologia insulelor, editat de Prof. Philipp Schorch și Prof. Frank Heidemann. Textul face parte dintr-un proiect al unei cărți în lucru.
Imaginile care ilustrează acest articol fac parte din seria „Fantome pe Dunăre”, creată de arhitectul Cristian Beșliu.
Note:
(1) State, Communities and Nature of the Lower Danube Islands: An Environmental History (1830-2020), proiect finanțat de UEFISCDI, 2021-2023.
(2) Nr. 390/15 iulie 1934
(3) Drum întrerupt. De la Porțile de Fier până la Muntele Athos
(4) 0.873 km2, conform Planului topografic din august 1966
(5) Documente despre insula Ada Kaleh se găsesc în mai multe arhive din România, precum Arhivele Naționale (în București și Drobeta-Turnu Severin), la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, la Muzeul Național al Țăranului Român, și din străinătate - la Viena sau Istanbul. Aceste fonduri de arhivă reflectă atât istoria insulei, aflată pe rând sub diverse dominații străine, cât și intersele statului sau cercetătorilor care au documentat anumite aspecte ale locului.
(6) Marian Țuțui, Ada-Kaleh sau Orientul scufundat, 2010.
(7) Cezar Avram și Mihaela Bărbieru, Atestări și continuitate în Mehedinţiul secolelor XIV-XVIII, Arhivele Olteniei 29, 2015.
(8) Creţan, R. and Vesalon, L., The Political Economy of Hydropower in the Communist Space: Iron Gates Revisited. Tijds. voor econ. en soc. geog, 2017.
(9) Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri (HCM) 815/22.
(10) Prin Institutul de Studii și Proiectări Hidroenergetice.
(11) Raul Călinescu, Insula Ada-Kaleh. Natura. Revistă pentru răspândirea științei 28, 1939.
(12) Ion Fuhn, Broaște, șerpi, șopârle, 1969.
(13) Radu Heitel, Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice efectuate pe Insula Cetății (Ada Kaleh), 1974-75, Studii și Materiale de Muzeografie și Istorie Militară.
(14) Există mai multe pagini de Facebook dedicate insulei, unde foști insulari sau pasionați împărtășesc amintiri și imagini, printre care: Ada Kaleh, sau ADAKALEM Yaşıyor..!! (ADA KALEH is alive..!).
