La 66 de ani, o femeie urcă pe muntele Aconcagua, la 6.961 m altitudine.
„Bună dimineața, doamna doctor. S-a terminat pandemia, a venit războiul. Suntem județ suport pentru Maramureș și Satu Mare pentru primirea refugiaților ucraineni”, o întâmpină o colegă pe Doina Petri, 66 de ani, medic la Direcția de Sănătate Publică Bistrița. E vineri, 25 februarie, a doua zi după ce Rusia a invadat Ucraina.
Ultimii doi ani nu au fost ușori pentru Doina Petri și pentru colegii ei de la DSP. Au fost înjurați direct de oamenii revoltați de restricțiile impuse de pandemie și tot ei au avut de dat multe vești proaste oamenilor. În timpul primei perioade de carantină de la începutul lui 2020, Doina Petri a dormit multe nopți la Inspectoratul pentru Situații de Urgență, unde făcea gărzi și îi aștepta pe românii veniți din străinătate pentru a-i duce spre locurile unde trebuiau să stea în izolare. Într-o noapte, un bărbat aproape că s-a așezat în genunchi cu ochii în lacrimi în fața ei să îl lase să treacă pe acasă să-și ia medicamentele care îi erau vitale, pentru că nu știa că o să fie pus în izolare într-o pensiune, și nu la el acasă. Doina a avut sute de momente în care a trebuit să ia decizii grele.
„Bună ziua, doamna munților”, o salută un coleg când intră în biroul ei. Doamna Petri poartă o cămașă colorată și un sacou roz deasupra, are unghiile coral și, la prima vedere, n-ai înțelege salutul colegului. Când întinde palmele, ies la iveală niște degerături recente.
De cinci ani încoace, Doina are o resursă care o încarcă în toate momentele grele - urcatul pe munte. „Pe un vârf de munte ești deasupra lumii și vezi cu totul din alt unghi. Toate problemele rămân jos și poți să le vezi altfel, interfața ta cu lumea se schimbă dintr-o dată. Acolo te simți apropiat de cer și de esența lumii; cu toții aspirăm la ceva din cer”, spune ea.
Doamna munților nu doar că urcă în fiecare sâmbătă alături de alți prieteni pe munții din apropierea Bistriței, ci și la altitudini care o fac să-și evalueaze constant fricile și reperele. De când s-a apucat de urcat pe munte, la 61 de ani, a ajuns pe Moldoveanu (2.544 m), Etna (3.357 m), Ararat (5.137m), Mount Kenya - Point Lenana (4.985 m) și Kilimanjaro (5.895m).
Cea mai mare și cea mai recentă performanță a atins-o în februarie anul acesta, când a urcat pe muntele Aconcagua din Argentina, la 6.961 m, cel mai înalt munte din Americi și cel mai înalt din afara Asiei. Doar 30% dintre cei care încearcă să urce reușesc să ajungă în vârf din cauza dificultății.
Doina Petri a crescut de mică în mijlocul naturii. Îi plăcea să cutreiere dealurile Bistriței, iar mai târziu s-a specializat pe medicina preventivă și pe igienă, adică „pe interacțiunea corpului nostru cu tot ce înseamnă mediul fizic, apă, aer”. Înainte să înceapă să urce pe munte în urmă cu cinci ani, s-a apucat de alergat la maratoane în urmă cu nouă ani.
Frica
În noiembrie anul trecut, Doina Petri a văzut pe internet că o firmă de expediții montane organiza o plecare pe Aconcagua. „Uau, mă înscriu”. Agentul i-a spus că expediția s-ar putea amâna oricând din cauza pandemiei, la fel ca anul trecut. „Dacă totuși se ține? Hai să încep eu să mă pregătesc”. Când a citit experiențele mai multor oameni și a aflat ce riscuri sunt, s-a speriat.
„Mi-a fost frică de faptul că va fi mult prea greu pentru mine. Că n-o să pot face față. Frica era că n-o să pot să duc la bun sfârșit proiectul”. După frica de eșec, a început să se gândească și mai departe: „Măi, dacă fac un accident vascular, dacă fac un infarct?” Atunci Doina s-a uitat înapoi la temerile pe care și le învinsese deja. Îi fusese frică de apă, a învățat să înoate; îi fusese frică de înălțime, învățase să meargă pe munte. Acum avea în fața ei o nouă frică, una uriașă. „Acum e momentul să depășesc frica de moarte. Dacă e să se întâmple, se întâmplă oriunde, oricând, peste tot, deci nu vreau să-mi fie frică de moarte.”
Și-a zis că dacă renunță încă de la început, o să regrete că nici măcar n-a încercat. Se gândea că vârsta își va spune cuvântul pe zi ce trece și rezistența ei va scădea. „Mi-am zis că ăsta este momentul în care pot să încerc maxim de performanță în tracking”. Apoi au fost alte motive care au cântărit: faptul că muntele Aconcagua fusese închis cu un an înainte, că prețul era mult mai mic decât de obicei (toată expediția care a durat trei săptămâni a costat 3.000 de euro și înainte de pandemie prețul putea urca până la 6.000 de euro) și mai ales, că soțul și fiul ei au avut încredere deplină în ea. Soțul ei deține în prezent o patiserie, însă în trecut a fost inginer silvic și o înțelege, deși uneori se teme pentru siguranța ei. „Muntele era profesie la mine, la ea e pasiune”, spune Aurel Petri.
Doina și-a setat mintea să accepte că nu contează dacă nu ajunge până în vârf și a început să se pregătească fizic foarte serios. Și-a dublat antrenamentul, mergea de patru ori pe săptămână la spinning (bicicletă statică cu diferite programe) și în drum spre sală purta greutăți în spate. Punea într-un rucsac doi bolovani mari, două gantere, două sticle de apă și echipamentul de spinning. La început căra câte 10 kg, apoi a crescut greutatea până la 18 kg. „Ningea, ploua, eu eram cu greutățile în spate pe jos la spinning până acolo. Și căram cu mască tot timpul, să mă obișnuiesc cu lipsa de oxigen.” A făcut mult antrenament cardio și de rezistență musculară, pentru că forța în picioare e extrem de importantă pe munte.
„Toți cei care urmează cursurile o iau exemplu. E un exemplu de vitalitate și de poftă de viață”, spune Anca Costin, antrenoarea ei, într-o sală de forță din Bistrița. De când a aflat de obiectivul Doinei de a urca pe Aconcagua, antrenoarea nu s-a îndoit nicio clipă că nu și-l va atinge.
A continuat să meargă pe munte în fiecare sâmbătă și s-a oprit cu două săptămâni înainte de expediție, ca să nu se îmbolnăvească de Covid și să nu se accidenteze. Și-a luat toate măsurile de precauție. A fost la medicul cardiolog și și-a făcut asigurări de viață și de sănătate. „Am asigurat familia că orice se întâmplă va avea toate toate mijloacele. Dacă s-ar fi întâmplat un deces nu ar fi avut probleme de niciun fel. Mi-am făcut asigurare de altitudine până la 6.000 m, pentru că nu se putea mai mult, inclusiv evacuare cu elicopterul care costă 3.700 euro dacă nu ai asigurare.”
Avântul
Pe 27 ianuarie, în aeroportul din București i-a cunoscut față în față pe cei doi ghizi montani, Dan Negri și Radu Turtă, și pe unul din băieți, Ionel Sfichi. Îl cunoștea doar pe Marius Cășveanu, cu care urcase pe Kilimanjaro. Pentru că vârstele lor erau între 30 și 50 de ani, s-a auotointitulat cloșca cu puii de aur. Ghidul Radu Turtă fusese inițial sceptic când auzise vârsta ei, înainte să o cunoască. „Nu îți convine să ai un client cu vârstă înaintată pe munte, pentru că s-ar putea să aibă probleme medicale. Dar apoi am cunoscut-o. Nu contează vârsta, ci mentalul, nu pregătirea fizică, ci determinarea”, spune acesta.
După o călătorie de 33 de ore, au ajuns în Mendoza, un oraș din vestul Argentinei, renumit pentru vinul roșu. Acolo au împărțit bagajul: o parte era dus cu catârii la tabăra de bază și o parte îl cărau în spate. Din Mendoza au mers cu un microbuz la Penitentes, o veche stațiune de ski unde s-au cazat înainte de a intra în Parcul Național Aconcagua.
În prima zi a urcat trei ore. N-a stat să admire peisajul, s-a concentrat pe mers, pe cadența grupului, să țină ritmul cu el. Erau 32 de grade și mult praf. „Am ajuns la prima tabără la Confluencia, la 3.800 m albi din cap până-n picioare.” Noaptea au dormit într-un cort mare, de 34 de paturi, alături de alți turiști polonezi, dintre care doar trei erau femei. S-a sforăit „din toate părțile” și n-a putut închide un ochi.
A doua zi a urcat doar până la 4.200 m, pentru aclimatizare, adică pentru a se obișnui cu noua altitudine. Atunci a văzut fața sudică a muntelui Aconcagua. „Era uriaș, doar gheață și stâncă și pare foarte măreț și strivitor de acolo. Trebuie să ajung pe vârful ăla! Ți se pare imposibil când îl vezi din punctul acela.”
Obstacolul
Acela era punctul în care toți trackerii trebuiau să treacă pe la vizită medicală pentru a vedea dacă sunt apți să urce până la aproape 7.000 metri. Doina Petri nu și-a făcut niciun fel de probleme. „Aveți o inimă impecabilă”, îi spusese cardiologul din Bistrița înainte să plece. Se antrenase temeinic, făcuse exerciții de respirație inclusiv în biroul de la DSP, în timp ce lucra. Când medicul de pe munte i-a luat însă tensiunea, numerele erau uriașe. „180 cu 100, foarte mare. Am zis măi, e de emoție.” I-au mai luat-o încă o dată, valoarea a rămas constantă și i-au spus că nu va avea voie să urce vârf cu această tensiune.
„Prima reacție a fost de supărare, mi-a venit să plâng, m-am retras într-un colț”. Se gândea că muntele nu o acceptă să urce pe el. Încerca să-și explice ce s-a întâmplat, dacă a făcut ceva greșit sau dacă e de la vârstă. Și-a dat seama că s-a hiperhidratat, băuse cinci litri de apă, în care pusese prea multe săruri minerale și potasiu. Cei doi ghizi și cei doi colegi de grup pe care numește „oameni speciali” au încurajat-o și i-au spus că își va reveni. Avea două posibilități, să coboare sau să mai urce până la tabăra de bază, Plaza de Mulas, să ia medicamente pentru tensiune și să facă o nouă vizită medicală peste 3 zile. Au hotărât împreună să aleagă a doua variantă.
În următoarea zi au plecat spre tabăra de bază, „au fost 21 km foarte grei, pentru că umbli numai pe bolovani, e o vale, Valea Horcon, numai praf, numai bolovani, soare ucigător”. I-au făcut în aproximativ șase ore, iar pe ultima porțiune vremea s-a schimbat brusc, s-a făcut frig și a început să ningă.
„Aconcagua e un munte de încrețire și vorbeam cu el: Nici nu știu cum să îți spun, că ești tânăr sau că ești bătrân? Că dacă tot te ridici așa pari să fii tânăr. Dar așa cum te văd acum măcinat de gheață pari să fii bătrân. Așa o contradicție era, că nu știam cum să mă adresez. Simțeam o supărare că e încălzirea asta globală și că gheața se tot retrage și îl simțeam trist. Dar apoi ziceam stai, că el de fapt se tot ridică.” (n.r. unele măsurători arată o altitudine de 6,962 m, nu de 6,961 m.)
În următoarele două zile au făcut drumuri de aclimatizare la 4.500 metri și apoi a urmat a doua și ultima vizită medicală, la trei zile după prima. Se simțea deja mai bine, deși era la o altitudine mai mare. „Și pe Kili (n.r Kilimanjaro), și pe Ararat, eu m-am aclimatizat foarte bine. Și cred că ține și de psihic. Odată trecută de hopul ăla de fie ce-o fi, m-am obișnuit cu situația, și emoțional n-am mai avut nicio treabă.”
La vizita medicală, colegii de grup au lăsat-o să intre prima, ca să scape de grijă. „Tensiune 12 cu 7. No problem, poți să urci”, își amintește că a sunat verdictul medicului. I-a mulțumit muntelui că i-a dat ok-ul ș i s-a părut că o pusese la încercare să vadă dacă merită să ajungă până sus de tot.
„M-am simțit cel mai fericit om din lume. În momentul acela am știut că urc pe vârf orice s-ar întâmpla. Nu mă mai poate opri nimic. Atât de determinată am fost. Am zis numai dacă vremea se schimbă, dar altfel nu. Pot să mă rănesc la picioare, poate să-mi fie frig, nu mai conta. Deja toate obstacolele erau depășite.”
„Bravo, suntem o echipă”, i-au spus colegii. Au continuat să urce până la tabăra intermediară Nido de Condores (5.620 m), de unde avea să înceapă greul. Ca să nu care mult în spate, au hotărât să rămână toți cinci cu doar două corturi, dintre care unul era de două persoane. A împărțit un cort cu doi băieți și cu multe bagaje. „În sacul de dormit aveam pufoaica, termosul, aparatura electronică, frontalele, mănușile. Când mă întorceam pe o parte stăteam pe telefon, în partea cealaltă eram pe frontală. Noaptea nu puteai să ieși din cort (n.r. Să-ți faci nevoile) că înghețai. Erau -34 de grade. Și atunci foloseam borcane, sticle, în sacul de dormit.”
În loc de apă au băut zăpadă topită la primus, în care au pus plicuri de ceai care să-i taie din gustul nisipos, și de mâncat au avut supe la plic și alte mâncăruri deshidratate.
Când s-a trezit, primul lucru pe care Doina Petri l-a văzut a fost un avion care transporta un pacient care fie se accidentase, fie avusese alte complicații. „Avionul nu poate ateriza, lasă o frânghie în jos, persoana e prinsă de mijloc, cu capul în jos”. Mai aflase și că în urmă cu câteva zile murise un turist. Îi trecea prin cap că urcușul devine din ce în ce mai periculos, dar pentru ea nu mai era cale de întoarcere.
De la Nido de Condores a urcat la Tabăra Colera, la 6.000 m, într-un ritm foarte lent din cauza pericolelor. „Uneori potecile sunt înguste, sunt pe coamă, coama e abruptă. Dacă ai picat de pe potecă, fiind atât de măcinată roca, te duci până jos. Și alt pericol e că îți pică pietre de la ăia care urcă.” Se uita doar la picioarele ei și se concentra pe fiecare pas pe care îl făcea, nu privea în stânga, nu privea în dreapta. Când îi era greu, începea să numere până la 100, și mai ales, să cânte. Și nu orice, ci melodia italiană de rezistență Bella ciao. „Asta am cântat-o și a mers exact în ritmul pașilor. O partigiano, porta mi via, o bella ciao, bella ciao… Are și ceva cu montagna pe acolo și a mers foarte bine.”
Vârful
Au ajuns în Tabăra Colera, ultima oprire înainte de vârf, la ora 18:00, iar peste două ore erau deja în sacul de dormit. La 2:20 AM urmau să se trezească, să topească zăpada pentru băut, să mănânce și să se echipeze, pentru ca la 4 AM să pornească spre vârf, la lumina frontalei.
Prima pauză au făcut-o la Piedra Blancas, unde au stat doar cât să ia o gură de apă, pentru că era frig, temperatura resimțită era de -25 de grade. Pe următoarea porțiune, Doina a avut o singură pereche de mănuși și începea să simtă cum îi îngheață degetele.
Când a răsărit soarele, Doina a amețit de la lumina bruscă și a căzut pe potecă. Urma o porțiune de traversare foarte riscantă, Marea Traversare, și unul din ghizi a legat-o în coardă. El mergea în față și ea în spatele lui, legată cu o frânghie de brâu.
Canaleta e punctul în care cei mai mulți renunță, spune Doina Petri. De acolo mai sunt de urcat doar două ore, însă e partea cea mai abruptă a traseului și trebuie să ai forță în picioare atât ca să urci, cât și ca să cobori. Nu mai era legată în coardă, așa că s-a împiedicat din nou și a căzut cu fața în jos. „Am dat cu nasul în piatră și mi-a curs foarte mult sânge, mi-am pătat și hainele. Atunci mi-a fost a doua oară frică de faptul că nu o să mă lase ghidul să urc. Repede m-am șters.” Unul dintre colegii ei de grup a renunțat și a rămas acolo cu unul dintre ghizi, care mai fusese de trei ori pe Aconcagua.
Ea a continuat să urce cu ghidul Dan Negri și cu Ionel Sfichi cu Bella ciao în gând spre vârf. La un moment dat a început să vadă o mulțime de fluturi albi care îi zburau prin față. Era semn de hipoxie cerebrală - creierul era privat de oxigen, iar tub de oxigen extra nu avea. A făcut o pauză, a băut apă și a continuat. Când mai aveau câteva minute până la vârf, ghidul le-a spus: „«Acum vă rog să vă opriți, să vă luați de mână și urcăm toți trei odată»”. Le-au dat lacrimile.
Surpriza a fost că vârful nu era vârf, ci o suprafață plată, de mărimea un teren de tenis. Însă erau deasupra lumii. „Deși e plat, totul în jur e sub tine. Era ceață, dar totuși se vedea din când în când că ești deasupra celorlalți munți care păreau niște pitici pe lângă ce eram noi acolo. Și e foarte interesant cum se văd ghețarii ăia și limbile lor cum se scurg. Tot timpul m-am întrebat de ce mayașii aveau treabă cu șarpele cu pene. Și acolo sus mi-am dat seama că limbile alea de zăpadă par ca niște pene de pasăre. A fost absolut spectaculos.”
Și-au făcut fotografii, apoi s-au așezat pe spate, cu fața spre cer. „A fost ca un final, simțeam nevoia să simt piatra aia în spatele meu, parcă cu toată ființa voiam să o simt. Simțeam că nu mai am nimic de făcut.” Se minunau că au ajuns acolo și începeau să se întrebe de ce au făcut-o. „Ghidul zicea: «Cred că am venit pentru familie». Fiecare credea ceva. Eu nu puteam verbaliza. Nu mai știam de ce o făcusem. E așa o măreție… Muncești foarte mult pentru momentul acela care e scurt, dar intens și deosebit.”
Degetele de la mâini îi erau degerate, degetele de la picioare îi sângerau de la bocanci și la gleznă avea o rană. Însă nicio durere nu mai conta acum. La 66 de ani ajunsese cel mai aproape de cer. N-a vrut să ia de pe Aconcagua nicio piatră și nicio fărâmă de nisip drept suvenir.
„Nu i-am luat nimic. L-am lăsat acolo ca să nu mă obsedeze după aceea fizic prin prezența lui. Nici de pe Kilimanjaro n-am luat. De pe munții mari n-am luat niciodată. Mi se pare că nu pot să îi aduc în casa mea, nici nu încap și nici nu... Le-aș simți prezența tot timpul și prezența lor trebuie să rămână acolo, în efortul acela.” - Doina Petri
